Analiza cauzelor fundamentale ale creşterii economice este importantă din cel puţin două motive. Primul, orice teorie care se axează doar pe analiza variabilelor de proximitate, fără înţelegerea forţelor care stau la bază, ar fi incompletă. Al doilea, dacă motivul studierii creşterii economice îl reprezintă creşterea performanţelor şi a nivelului de trai, înţelegerea cauzelor fundamentale este esenţială, deoarece este mult mai greu să tratezi simptomele unei maladii fără cunoaşterea propriu-zisă a maladiei.

Pe de altă parte, o bună înţelegere a modelelor de creştere economică este esenţială pentru succesul analizei asupra cauzelor fundamentale ale creşterii economice. Din două motive. Primul, întrebări valoroase despre cauzele fundamentale ale creşterii economice pot apărea doar dacă sunt ştiute cauzele proxime majore şi felul în care acestea influenţează rezultatele economice. Al doilea, doar modelele care aproximează bine realitatea şi care descriu cu succes trăsăturile esenţiale – atât cantitative cât şi calitative – ale procesului de creştere pot oferi indicii cu privire la rolul cauzelor fundamentale în diferenţele de venituri dintre ţări.

În literatura de specialitate se consideră că există patru categorii de factori fundamentali:

1) hazardul;

2) cadrul geografic;

3) cultura;

4) cadrul instituţional.

Prin hazard se înţelege setul de cauze fundamentale care explică traiectoriile divergente ale performanţelor economice între ţări care, altfel, sunt identice, fie pentru că o mică incertitudine sau eterogenitate între ele a dus la alegeri diferite cu consecinţe multiple, fie datorită diferitelor selecţii dintre echilibre multiple. Prin echilibre multiple se înţeleg diferite configuraţii ale echilibrului posibile pentru aceeaşi stare a mediului economic. De cele mai multe ori, când modelele manifestă echilibre multiple, nu se poate anticipa care dintre aceste echilibre va fi ales şi este posibil ca două ţări identice ca structură să ajungă la echilibre diferite cu implicaţii diferite pentru creşterea economică şi pentru standardele de viaţă. Hazardul şi echilibrele multiple se pot manifesta prin oricare dintre cauzele de proximitate. De exemplu, echilibrele multiple pot exista ca urmare a adoptării unei anumite tehnologii, în modele care pun accentul pe investiţii în capitalul uman sau cel fizic.

Prin cadrul geografic sunt înţeleşi toţi acei factori care apar ca fiind constrângeri fizice, geografice şi ale mediului înconjurător în care indivizii trăiesc. Geografia poate influenţa creşterea economică printr-o varietate de cauze de proximitate. Printre factorii geografici care pot influenţa procesul creşterii se enumeră calitatea solului, care poate afecta productivitatea în agricultură; resursele naturale, care contribuie direct la avuţia unei naţiuni, facilitând industrializarea prin oferirea unor resurse cheie; climatul, care poate afecta productivitatea în mod direct; topografia, care poate influenţa costurile de transport şi comunicaţiile; şi poluarea, care poate afecta sănătatea individului, productivitatea şi stimulentele de acumulare ale capitalului fizic şi uman. De exemplu, în funcţia agregată de producţie a modelului Solow, calitatea slabă a solului, lipsa resurselor naturale sau un climat mai puţin ospitalier pot corespunde unui tip de „tehnologie ineficientă”. Mulţi filozofi şi cercetătorii sociali au sugerat climatul ca fiind factorul care afectează preferinţele într-un mod fundamental, astfel poate unii vor prefera consumul prezent în detrimentul consumului viitor, reducând aşadar rata economisirii atât pentru capitalul fizic cât şi pentru cel uman. Astfel explicaţiile bazate pe geografie pot fi uşor încorporate atât în modelul Solow cât şi în modele mai complexe de creştere economică.

 Prin cultură, sunt înţelese convingerile, valorile şi preferinţele care influenţează comportamentul economic al individului. Diferenţele în convingerile religioase dintre societăţi sunt cele mai clare exemple de cum diferenţele culturale pot influenţa comportamentul economic. Un alt exemplu la fel de important sau chiar mai important decât norocul, geografia şi instituţiile în influenţarea performanţelor economice îl reprezintă preferinţele privind importanţa avuţiei relativ la alte activităţi generatoare de statut social, precum şi gradul de răbdare al indivizilor. În sens larg, cultura poate influenţa rezultatele economice prin două căi. Prima, poate influenţa alegerea individului între consumul actual şi cel viitor, respectiv între diverse activităţi. Pe această cale, cultura va influenţa preferinţele ocupaţionale ale societăţii, structura pieţei, ratele de economisire şi dorinţa de acumulare de capital social şi uman. A doua, cultura poate să influenţeze şi gradul de cooperare dintre indivizi, iar cooperarea şi încrederea sunt deseori fundaţii importante ale activităţilor productive ale societăţii.

Prin instituţii, sunt înţelese normele, regulile, legile şi politicile care influenţează stimulentele economice şi astfel stimulentele de a investi în tehnologie, capital uman şi capital fizic. Un truism al teoriei economice spune că indivizii acţionează doar dacă sunt răsplătiţi. Aşadar, instituţiile au rolul de a modela aceste recompense. Ce separă instituţiile de geografie, noroc şi cultură sunt alegerile sociale. Chiar dacă legile şi reglementările nu sunt alese în mod direct de indivizi, iar unele aranjamente instituţionale pot fi persistente istoric, în cele din urmă, legile, politicile şi reglementările sub care trăieşte o societate sunt alegerile membrilor respectivei societăţi. Dacă membrii societăţii decid în mod colectiv să le schimbe le pot schimba. Aceasta înseamnă că dacă instituţiile sunt o cauză fundamentală a creşterii economice şi a diferenţei dintre ţări în performanţele economice, ele pot fi virtual reformate pentru obţinerea de rezultate mai bune. Asemenea reforme nu sunt uşoare, pot întâmpina o opoziţie puternică şi, de cele mai multe ori nu se ştie care schimbări vor avea efect. Cu toate acestea ele sunt posibile.

 Există o paralelă clară între instituţii şi cultură. Ambele influenţează comportamentul individual şi ambele sunt determinante importante ale stimulentelor. Cu toate acestea, o diferenţă crucială justifică separarea lor în două categorii. Instituţiile sunt sub controlul direct al membrilor societăţii, în sensul că prin schimbarea alocării resurselor, legilor şi politicilor, indivizii pot influenţa în mod colectiv instituţiile sub care trăiesc. În schimb, cultura este un set de convingeri care au evoluat de-a lungul timpului şi nu sunt sub controlul direct al individului[1]. Chiar dacă instituţiile sunt greu de schimbat în practică, cultura este mult mai greu de influenţat, iar orice sugestie adusă unei societăţi în acest sens este zadarnică.

De asemenea, este importantă sublinierea faptului că instituţiile, chiar dacă sunt o cauză fundamentală a creşterii economice şi, respectiv, a diferenţelor de venit dintre ţări, sunt endogene. Ele sunt alegeri făcute la echilibru ori de marea majoritate a societăţii ori de câteva grupuri puternice ale societăţii.

1. Hazardul şi echilibrele multiple

Echilibrele multiple sau stările staţionare multiple pot apărea datorită lipsei de coordonare de pe piaţa bunurilor şi serviciilor sau din cauza imperfecţiunilor de pe pieţele de credit. Aceasta, deoarece, o economie cu valori date ale parametrilor, poate avea diverse comportamente, unele cu niveluri ridicate ale venitului sau cu o creştere susţinută, iar altele corespund sărăciei şi stagnării.

Atât modelele cu echilibre multiple cât şi cele în care variabilele stohastice determină proprietăţile creşterii economice pe termen lung sunt interesante pentru explicarea anumitor aspecte ale procesului de dezvoltare. Sunt însă în stare să explice cauzele fundamentale ale creşterii economice? Se poate spune că SUA este azi mai bogată decât Nigeria deoarece a fost norocoasă în alegerea echilibrului, pe când Nigeria nu a fost? Pot fi identificate anumite evenimente stohastice care au avut loc acum 200, 300 sau 400 de ani, şi care au determinat dezvoltările divergente ale celor două? Răspunsul pare a fi nu.

Creşterea economică a SUA este rezultatul cumulativ al unui număr însemnat de procese, de la inovaţii şi activitatea antreprenorială până la investiţii semnificative în capitalul uman şi acumularea rapidă de capital. Este greu de crezut că toate acestea se datorează norocului sau alegerii echilibrului potrivit. Chiar şi acum 300 de ani, condiţiile erau diferite în cele două ţări, cea ce adus la oportunităţi diferite, alegeri instituţionale diferite şi stimulente diferite. Combinarea experienţelor istorice alături de stimulentele economice diferite determină procese diferite de creştere economică.

Nu toate modelele cu echilibre multiple permit o trecere uşoară dintr-un echilibru Pareto inferior într-un echilibru superior. În literatură se face distincţia între modele cu echilibre multiple, unde echilibre multiple pot fi atinse dacă indivizii îşi schimbă crezul şi comportamentul simultan, şi modele cu stări staţionare multiple dependente de istorie, unde – odată aleasă calea de dezvoltare – este mult mai grea, imposibilă uneori, tranziţia la o altă stare staţionară. Asemenea modele sunt mult mai atractive în explicarea diferenţelor persistente dintre ţări. Cu toate acestea, dacă alte surse semnificative de conflict de interese sau distorsionări nu sunt incluse, este greu de crezut că diferenţa dintre SUA şi Nigeria poate fi explicată de modele în care cele două ţări au parametrii identici, dar au făcut alegeri diferite. Cu alte cuvinte, într-o lume a fluxurilor de capital şi tehnologii, dacă Nigeria ar fi avut aceeaşi parametri, aceleaşi oportunităţi şi aceleaşi instituţii ca SUA, ar trebui să existe o modalitate prin care aceste noi tehnologii să fie importate şi tuturor să le fie mai bine.

O altă provocare pentru modelele cu multiple stări staţionare o reprezintă miracolele ca Coreea de Sud, Singapore sau, şi mai recent, China. Până la moartea lui Mao China a stagnat, ca mai apoi schimbările în instituţiile economice şi politicile adoptate să ducă la o creştere economică foarte rapidă. Dacă China a fost în stare staţionară cu ritm scăzut de creştere până la moartea lui Mao, atunci cum se explică schimbarea de după 1978 şi, mai ales, de ce nu s-a petrecut înainte? O argumentare mai relevantă privind rolul norocului poate fi făcută prin sublinierea rolului liderilor. Poate cel care a ţinut China în loc a fost Mao, iar moartea lui combinată cu identitatea, credinţele şi politicile succesorului lui au fost la baza creşterii prezente. Poate identitatea liderului unei ţări poate fi văzută ca un eveniment stohastic, care modelează performanţa economică. Jones şi Olken (2005) arată că liderii par să conteze pentru performanţa economică a unei ţări. Aşadar, norocul poate juca un rol major în diferenţele de venituri şi de creştere între ţări prin determinarea liderilor selectaţi – favorabili sau mai puţin favorabili pentru creştere. Totuşi, o asemenea explicaţie este mai aproape de ipoteza instituţională decât de cea a hazardului. În primul rând, liderii influenţează deseori performanţele economice ale societăţii prin politicile pe care le adoptă şi prin instituţiile pe care le dezvoltă. Astfel, alegerea şi comportamentul liderilor şi a politicilor pe care le urmăresc ar trebui să fie o parte a ipotezei instituţionale. În al doilea rând Jones şi Olken arată o interacţiune importantă între efectul liderilor şi instituţiile unei societăţi. Liderii par să conteze pentru creşterea economică doar în ţări unde instituţiile sunt nedemocratice sau slabe. În democraţii anumite instituţii verifică comportamentul politicienilor şi liderilor, iar identitatea liderilor nu pare a avea vreun rol în performanţa economică.

2. Cadrul geografic

O alternativă la secţiunea precedentă unde se punea accentul pe importanţa hazardului şi a echilibrelor multiple în societăţi - care altcumva erau identice, o reprezintă prezentarea unei eterogenităţi accentuate între societăţi. Ipoteza geografiei este, în primul şi primul rând, despre faptul că nu toate regiunile lumii sunt create egal. Natura, adică, mediul fizic, ecologic şi geografic al naţiunilor, joacă un rol major în experienţele lor economice. Factorii geografici pot juca acest rol prin determinarea atât a setului de preferinţe cât şi a celui de oportunităţi al agenţilor economici individuali din diferite societăţi. Există cel puţin trei versiuni principale ale ipotezei geografiei, fiecare scoţând în evidenţă un mecanism diferit al felului în care geografia influenţează prosperitatea.

Prima şi, totodată, printre primele versiuni ale ipotezei cadrului geografic aparţine lui Montesquieu, care era convins că printre determinantele principale ale destinului unei naţiuni era climatul. El considera climatul, în special căldura, ca fiind responsabil pentru atitudinea umană şi disponibilitatea la efort, şi prin acest canal, influenţa atât rezultatele economice cât şi cele sociale. Aceeaşi viziune o împărtăşea şi Marshall (1890): „vigoarea depinde parţial de calităţile rasei: dar acestea, pe atât pe cât pot fi explicate, par a depinde în mare parte de climat.”

Dacă prima versiune a ipotezei geografiei poate părea naivă şi neşlefuită pentru mulţi, a doua versiune, care evidenţiază impactul geografiei asupra tehnologiilor disponibile unei societăţi, în special în agricultură, este mai acceptabilă şi are mai mulţi susţinători. Această abordare care aparţine unui câştigător de premiu Nobel, Gunnar Myrdal (1968), susţine că: „studii serioase pe probleme de subdezvoltare ... ar trebui să ia în considerare climatul şi impactul său asupra solului, vegetaţiei, animalelor, oamenilor şi avuţiei – pe scurt, condiţiile de viaţă asupra dezvoltării economice.”

Mai recent Jared Diamond (1997), în „Guns, Germs and Steel” îmbrăţişează această viziune şi susţine că diferenţele geografice dintre Americi şi Eurasia au determinat momentul apariţiei şi, respectiv natura agriculturii, iar prin acest canal, societăţile şi-au dezvoltat abilitatea de-a crea organizaţii complexe şi tehnologii militare şi civile. Jeffrey Sachs (2001) subliniază importanţa geografiei în productivitatea agriculturii: „la începutul erei creşterii economice moderne, dacă nu chiar mai devreme, tehnologiile din zonele temperate erau mai productive decât tehnologiile din zonele tropicale.”

Această versiune a ipotezei cadrului geografic, deşi mai cuprinzătoare, este supusă şi ea criticii. Majoritatea diferenţelor tehnologice subliniate de aceşti autori se referă la agricultură. Însă, originile creşterii economice diferenţiate dintre ţări îşi are originea în era industrializării. Creşterea economică modernă a apărut odată cu industrializarea, iar ţările sărace în prezent sunt cele care nu au reuşit să se industrializeze. Productivitatea agricolă scăzută, ar trebui să creeze un avantaj comparativ în industrie, şi astfel ar trebui să încurajeze acele ţări cu o „geografie nefavorabilă” să investească în industrie înaintea altora. Influenţa agriculturii asupra industrializării este discutabilă: pe de-o parte se poate spune că pentru industrializare este nevoie de un nivel minim de productivitate agricolă însă, pe de altă parte se poate spune că ţările sărace din prezent au avut terenuri mai fertile, lucru care a creat un avantaj comparativ împotriva industriei, nereuşind astfel să beneficieze de randamentele de scară crescătoare ale activităţilor manufacturiere. 

Cea de-a treia variantă a ipotezei geografiei, care a devenit populară în ultima decadă, face legătura dintre sărăcie şi „povara bolilor”: „povara bolilor infecţioase este ... mai ridicată la tropice decât în zonele temperate” (Sachs, 2000). Bloom şi Sachs (1998) şi Gallup şi Sachs (2001) susţin că doar malaria reduce rata anuală de creştere a economiilor Africane Sub-Sahariene cu până la 2,6 procente pe an. O asemenea magnitudine implică faptul că dacă malaria ar fi fost eradicată în 1950, venitul per locuitor în Africa Sub-Sahariană ar fi fost dublul celui de astăzi. Dacă se adaugă şi efectul altor boli, am avea efecte şi mai mari. Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine acelaşi punct de vedere: „în lumea de astăzi, sănătatea precară are efecte dăunătoare asupra dezvoltării economice în Africa Sub-Sahariană, Asia de Sud, şi alte regiuni cu multe boli şi sărăcie mare” iar „accesul la servicii medicale de bază ... al celor mai săraci din lume ar putea salva milioane de vieţi anual, ar reduce sărăcia, ar stimula dezvoltarea economică şi ar promova securitatea globală”.

Această a treia versiune a ipotezei geografiei este mult mai plauzibilă decât primele două, deoarece se ştie din literatura microeconomică că indivizii nesănătoşi sunt mai puţin productivi şi poate mai puţin capabili să înveţe şi astfel să acumuleze capital uman. Însă, povara bolilor este atât o consecinţă cât şi o cauză a sărăciei. Naţiunile europene s-au confruntat cu multe epidemii în secolele 18 şi 19, dar dezvoltarea economică le-a permis eradicarea acestor epidemii şi crearea unui mediu mai sănătos. Faptul că multe ţări sărace au medii nesănătoase este, cel puţin în parte, o consecinţă a lipsei dezvoltării economice.

3. Cadrul instituţional

O altă cauză fundamentală a diferenţelor de creştere economică şi de venit per locuitor o reprezintă instituţiile. Douglass North a primit premiul Nobel pentru economie pentru că a arătat importanţa instituţiilor de-a lungul procesului de dezvoltare. North (1990) oferă următoarea definiţie: „instituţiile sunt regulile jocului într-o societate sau, mai formal, constrângerile umane existente care formează interacţiunile umane.” Continuă prin sublinierea implicaţilor cheie ale instituţiilor: „în consecinţă [instituţiile] structurează stimulentele în schimbul uman, fie el politic, social sau economic.”

Această definiţie surprinde trei elemente importante care definesc instituţiile. Primul, sunt făurite de oameni; adică, spre deosebire de geografie, care este în afara controlului uman, instituţiile se referă la factori creaţi de om. Instituţiile sunt efectele alegerii societăţii. Al doilea, instituţiile sunt factori care plasează constrângeri asupra indivizilor. Acestea nu trebuie să fie constrângeri de neclintit. Orice lege poate fi schimbată, orice reglementare poate fi ignorată. Cu toate acestea, politicile, reglementările şi legile care pedepsesc anumite comportamente şi răsplătesc altele vor avea cu certitudine efect asupra comportamentului. Al treilea, îl reprezintă modul în care constrângerile la care sunt supuşi indivizii de către instituţii determină interacţiunea umană şi influenţează stimulentele. Într-un anumit sens, instituţiile, mai mult ca oricare dintre presupusele cauze fundamentale, arată importanţa stimulentelor.

Astfel, acţiunea umană şi rezultatele acesteia trebuie analizate, în mod fundamental, în corespondenţă cu regulile sociale şi politice care guvernează relaţiile interpersonale în societate. Iar, modificarea stimulentelor (a instituţiilor şi aranjamentelor instituţionale) influenţează acţiunea umană într-o manieră predictibilă, în condiţiile oricărei forme de organizare socială. Stimulentele afectează comportamentul uman în toate aspectele vieţii noastre, de la cooperarea socială în cadrul pieţei până la deciziile non-piaţă sau cele politice[2].

Dezvoltarea economică este un fenomen complex, cel puţin prin prisma identificării şi înţelegerii adevăratelor surse ale sale. Însă pentru a explica de ce oamenii economisesc, investesc, învaţă şi caută cunoştinţe care să le folosească, trebuie să acordăm o deosebită atenţie diferitelor sisteme instituţionale şi de valori care se găsesc la baza succeselor sau eşecurilor.

Constrângerile instituţionale dictează limitele în care operează organizaţiile şi, în consecinţă, fac vizibilă interacţiunea dintre regulile jocului şi comportamentele agenţilor participanţi. Dacă organizaţiile – întreprinderi, societăţi comerciale, corporaţii, partide politice, organisme financiare etc. – îşi orientează eforturile către activităţii redistributive, acesta este rezultatul unor reguli instituţionale improprii performanţei economice.

Volumul, calitatea şi intensitatea activităţii antreprenoriale reprezintă consecinţele anumitor condiţii economice şi sociale favorabile. Structura şi evoluţia instituţională influenţează şi modifică compoziţia activităţii antreprenoriale şi intensitatea manifestării acesteia (Baumol, 1990). Regulile jocului ce guvernează relaţiile de piaţă într-o societate orientează, în mod necesar, eforturile jucătorilor. În prezent, puţini economişti îşi permit să nege faptul că activitatea antreprenorială de succes reprezintă ingredientul esenţial al prosperităţii economice.

Cercetarea ştiinţifică recentă asupra determinantelor dezvoltării economice demonstrează că instituţiile care protejează drepturile de proprietate privată, cele care reduc costurile de tranzacţie şi susţin libertatea economică sunt decisive în favorizarea performanţelor economice.

Dincolo de recunoaşterea acestei funcţii economice a factorului instituţional, cercetătorii atrag atenţia că performanţa economică este rezultatul influenţelor pe care instituţiile le exercită asupra guvernării şi asupra politicilor economice. Oficialii guvernamentali răspund, în mare parte, la stimulentele instituite de instituţiile politice şi juridice existente în societate. De asemenea, structura şi calitatea instituţiilor politice explică modul în care puterea politică, prin politicile adoptate, favorizează sau, dimpotrivă, inhibă dezvoltarea economică. În ultimă instanţă, caracterul economic al aranjamentului politic din societate, productiv sau redistributiv în privinţa alocării resurselor, este tot „creaţia” factorului instituţional.

În contextul identificării unui impact al factorului instituţional atât de însemnat, ce rol vor avea politicile economice în procesul dezvoltării? Există o literatură extrem de bogată care arată că politicile au un impact semnificativ asupra rezultatelor macroeconomice. Concluzia ar fi că politicile sănătoase sunt susţinute de calitatea aranjamentului instituţional, în timp ce instituţiile precare reduc şansa adoptării de politici economice de succes.

Pentru studierea cauzelor fundamentale ale diferenţelor de venit dintre ţări se pune accentul pe instituţiile economice, care cuprind aspecte ca structura drepturilor de proprietate, prezenţa şi funcţionarea (bună sau rea) a pieţelor, precum şi oportunităţile contractuale disponibile pentru indivizi sau firme. Instituţiile economice sunt importante pentru că influenţează structura stimulentelor economice într-o societate. Fără drepturi de proprietate, indivizii nu vor fi stimulaţi să investească în capitalul fizic sau uman sau să adopte tehnologii mai eficiente. Instituţiile economice sunt de-asemenea importante deoarece asigură alocarea resurselor către cele mai eficiente utilizări, şi determină cine obţine profit, venituri şi drepturi de control. Când pieţele lipsesc sau sunt ignorate, câştigurile din comerţ nu sunt exploatate iar resursele sunt prost alocate. De aceea este de presupus ca societăţile cu instituţii economice care facilitează şi încurajează acumularea de factori, inovare şi alocarea eficientă a resurselor să prospere comparativ cu societăţile care nu dispun de asemenea instituţii.

Într-adevăr apare întrebarea: de ce unele societăţi au instituţii politice şi economice care împiedică creşterea economică? N-ar fi mai bine pentru toată lumea să se maximizeze mărimea venitul per capita? Există două posibile răspunsuri. Primul ne duce la echilibrele multiple. Poate membrii societăţii nu se pot coordona spre instituţiilor potrivite. Însă acest răspuns nu este satisfăcător deoarece dacă ar exista un echilibru instituţional care ar face ca tuturor membrilor societăţii să le fie mai bine, pare greu de crezut că societatea nu este capabilă să se coordoneze spre această îmbunătăţire pentru perioade lungi de timp.

În schimb, al doilea răspuns, recunoaşte că sunt inerente conflictele de interes într-o societate. Nu există reforme şi schimbări care să le facă tuturor bine, ci mai degrabă, la fel ca şi distrugerea creatoare a lui Schumpeter, orice reformă, orice schimbare creează câştigători şi pierzători. Distribuirea resurselor nu poate fi separată de performanţa agregată a economiei, sau, cu alte cuvinte, eficienţa şi distribuţia nu pot fi separate. Acest lucru implică faptul că instituţiile care chiar dacă nu reuşesc să maximizeze potenţialul de creştere al unei economii pot însă crea beneficii pentru anumite segmente ale societăţii, care mai apoi vor forma susţinători ai acestor instituţii. Astfel, pentru a înţelege sursele diversităţii instituţionale trebuie analizaţi câştigătorii şi pierzătorii diferitelor reforme instituţionale, respectiv de ce câştigătorii nu pot compensa pierzătorii şi de ce nu sunt suficienţi de puternici pentru a-i copleşi pe pierzători, chiar şi atunci când respectiva schimbare instituţională sporeşte venitul agregat. O asemenea abordare ne face să înţelegem de ce anumite societăţi aleg sau se aleg cu instituţii care nu încurajează creşterea economică, cât şi să facem previziuni legate de schimbarea instituţională. În cele din urmă faptul că instituţiile pot fi schimbate reprezintă o diferenţă fundamentală între ipoteza cadrului instituţional şi ipotezele cadrului geografic şi a culturii. Aşadar, întrebările legate de echilibrul instituţiilor şi endogenitatea schimbării instituţionale devin esenţiale în cadrul ipotezei instituţionale.

4. Cultura

Ultima cauză fundamentală a creşterii economice accentuează ideea că societăţile diferite (sau mai degrabă rasele sau grupurile etnice diferite) au culturi diferite, datorită experienţelor diferite sau religiilor diferite. Cultura este văzută de anumiţi cercetători sociali ca fiind o determinantă cheie a valorilor, preferinţelor şi convingerilor indivizilor şi societăţilor, iar aceste diferenţe joacă un rol cheie în performanţa economică.

La un anumit nivel, cultura poate fi considerat factorul care influenţează echilibrele pentru un set dat de instituţii. Cum s-a menţionat şi mai sus, în prezenţa echilibrelor multiple se pune problema alegerii. În exemplul cu jocul discutat mai sus, societatea se va coordona spre echilibrul cu investiţie ridicată sau cu investiţie scăzută? Poate cultura este corelată cu acest proces de alegere a echilibrului. Culturile „bune” pot şi considerate acele modalităţi care duc spre echilibre Pareto superioare. Într-adevăr, posibilitatea ca o întreagă societate să fie prinsă într-un echilibru în care tuturor membrilor să le fie mai rău decât într-un echilibru alternativ, nu este doar neplauzibilă, dar ar fi un contra-argument privind importanţa culturii. Alternativ, culturi diferite generează seturi de convingeri diferite despre cum oamenii se comportă, iar aceasta poate schimba echilibrul pentru un set dat de instituţii (de exemplu, anumite convingeri vor permite strategiile punitive pe când altele nu vor permite).

Cea mai însemnată legătura dintre cultură şi dezvoltarea economică este propusă de Weber (1930), care susţinea că originile industrializării în Europa de Vest pot fi găsite într-un factor cultural – reforma protestantă şi apariţia calvinismului. El oferă un sumar al acestei ipoteze: „Montesquieu spune despre englezi că au progresat cel mai mult în lume în trei lucruri importante: în pietate, în comerţ, şi în libertate. Este oare posibil ca superioritatea lor comercială şi adaptarea lor la instituţiile politice libere să fie cumva legate de respectiva pietate pe care Montesquieu le-o atribuie?”

Weber susţine că pietatea englezească, în particular, protestantismul, a fost un factor al dezvoltării capitaliste. Protestantismul a dus la un set de credinţe care puneau accentul pe munca asiduă, cumpătare, şi economisire. De asemenea, interpreta succesul economic ca fiind ales de Divinitate. Weber a pus în opoziţie caracteristicile protestantismului cu caracteristicile altor religii, care, susţinea el, nu promovau capitalismul. Mulţi istorici şi cercetători au argumentat că nu doar dezvoltarea capitalismului, dar şi procesul de creştere economică şi industrializarea sunt strâns legate de convingerile culturale şi religioase. Idei similare sunt folosite pentru a explica de ce ţările din America Latină, cu moştenirea ei iberică, sunt sărace şi cu performanţe modeste, pe când vecinii din America de Nord sunt prosperi datorită culturii anglo-saxone.

Un argument asociat, cu origini în antropologie, susţine că societăţile pot deveni „disfuncţionale” deoarece valorile lor culturale şi convingerile lor nu încurajează cooperarea. O versiune originală şi amplă a acestui argument este dezvoltată în analiza lui Banfield (1958) despre sărăcia din sudul Italiei. Ideile acestuia au fost preluate de Putnam (1993), care sugerează idea de „capital social” - sintagmă care desemnează atitudinile culturale care duc la cooperare şi alte „rezultate benefice”.

Există două provocări cu care se confruntă teoriile creşterii economice bazate pe cultură. Prima o reprezintă dificultatea măsurării culturii. A doua o reprezintă explicare unor miracole economice, precum cele ale Coreei de Sud şi al Singapore, prin intermediul unor factori culturali. Dacă anumite valori culturale sunt responsabile pentru experienţele de succes ale acestor ţări, e greu de explicat de ce aceste valori nu au dus la creştere înainte. De ce aceste valori nu au succes în Coreea de Nord? Dacă valorile asiatice sunt importante pentru creşterea prezentă a Chinei, de ce nu au dus la o performanţă mai bună sub dictatura lui Mao?

  

Bibliografie selectivă

Acemoglu D. et al. (2002)   „Reversal of Fortune: Geography and Institutions in the Making of the ModernWorld Income Distribution.”, Quarterly Journal of Economics, 117: 1231-1294.

Baumol W. (1986), „Productivity Growth, Convergence, and Welfare”, The American Economic Review 76: 1072-1085.Baumol W. (1990), „Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Destructive”, Journal of Political Economy 98: 893-921.Cortright J.J. (2001), „New Growth Theory, Technology and Learning: A Practitioner’s Guide”, Reviews of Economic Development Literature and Practice: No. 4

Foss  N . (1997), „The New Growth Theory: Some Intellectual Growth Accounting”, Department of Industrial Economics and Strategy Working Paper 97-2

Frankel J., Romer D. (1999), „Does Trade Cause Growth?”, The American Economic Review, 89: 379-399.

Lucas R. E. (1988), „On the Mechanics of Economic Development”, Journal of Monetary Economics 22: 3-42.

Lucas R. E. (1993), „Making a  Miracle”, Econometrica 61: 251-272.

Mankiw N. G., „The Growth of Nations”, Brookings Papers on Economic Activity 1: 275-326.

Marinescu C. et al. (2007), „Economia de piață. Fundamente instituționale ale prosperității”, Editura ASE.

North D. C. (1990), „Institutions, Institutional Change, and Economic Performance”, Cambridge University Press.

Romer P., Mankiw G. N. (1995), „Growth of nations”, Brookings Papers on Economic Activity 1: 275-326.

Romer P. (1996), „Why, Indeed, in America? Theory, History, and the Origins of Modern Economic Growth”, American Economic Review 86: 202-206.

Rodrik D. (2000), „Institutions for High-Quality Growth: What They Are and How to Acquire Them", Studies in Comparative International Development, 35.

Touffut J.P. (2001), „Institutions et croissance: Les chances d’un modele economique europeen”, Paris, Albin Michel