[Textul este extras din cartea  Împotriva curentului. Însemnări asupra crizei financiare actuale]

Ce au înţeles experţii care au studiat cauzele crizei financiare? Că maniera de înregistrare contabilă actuală şi metodele de evaluare a riscului au jucat un rol important în dezvoltarea panicii financiare. Ei consideră că folosirea valorii de piaţă a activelor financiare în evaluarea riscului investiţiei şi, mai departe, a nivelului minim de capital pe care o bancă trebuie să îl deţină, este de natură să genereze comportament de turmă şi o spirală vicioasă, care duce la prăbuşirea pieţei.

Raţionamentul este următorul: dacă preţul titlurilor financiare scade, activul investitorilor instituţionali (care înregistrează valoarea curentă a instrumentelor financiare din portofoliul firmei) se reduce pe măsură; acest eveniment împinge băncile şi fondurile de investiţii să-şi lichidize o parte din active – să renunţe la activele care se depreciază; la rândul său, reacţia firmelor duce la scăderea mai departe a cotaţiilor titlurilor financiare şi, pe cale de consecinţă, la agravarea situaţiei contabile. Cu cât scade mai mult piaţa, cu atât participanţii la piaţă vând mai mult, ceea ce duce la prăbuşirea pieţei ş.a.m.d. Procedura de încorporare a valorii de piaţă a activelor (aşa-numita mark-to-market) pare să stea astfel la baza unui eşec al pieţei şi trebuie să ne debarasăm de ea.

Noile clarificări contabile emise de International Accounting Standards Board şi de organismele de supraveghere a pieţei de capital (precum Securities and Exchange Commission în SUA) validează înlocuirea preţurilor de piaţă cu valori calculate pe baza unor modele (mark-to-model) în care costul activelor – preţul la care au fost achiziţionate – joacă un rol mai important.

Dezbaterea dintre partizanii celor două proceduri de evaluare a riscului readuce în atenţie teoria calculului economic şi disputa similară dintre adepţii socialismului şi criticii acestuia.

Teoria calculului economic, dezvoltată de Ludwig von Mises, arată că alocarea raţională a resurselor are la bază calculul economic. Posibilitatea calculului economic, adică a comparării rentabilităţii diferitelor investiţii, este instrumentul esenţial de care au nevoie întreprinzătorii pentru a aloca eficient resursele. Calculul economic nu poate avea loc în absenţa preţurilor monetare, care permit aducerea la acelaşi numitor a costurilor şi a veniturilor anticipate aferente fiecărei alternative investiţionale. Sesizarea importanţei calculului economic l-a dus pe Mises să afirme că socialismul este imposibil, în sensul că, fără preţuri monetare care să divulge intensitatea nevoilor consumatorilor şi raritatea factorilor de producţie, planificatorii socialişti nu pot determina în mod raţional în ce direcţie să canalizeze resursele. Ei nu pot afla, de exemplu, dacă este mai urgent (din perspectiva utilizatorilor finali) ca fierul să fie folosit pentru producerea de automobile sau pentru fabricarea de şine de cale ferată; nu au niciun mijloc de a descoperi care din cele două metode de transport, auto şi feroviar, este mai rentabil. În atare situaţie, planificatorul este nevoit să „bâjbâie” în încercarea de a produce bunurile în tipul, cantitatea şi calitatea cerută de consumatori.

Preţurile monetare stabilite în mod natural, pe piaţă, ne oferă posibilitatea de a calcula şi de a descoperi care afaceri sunt rentabile şi care nu. Dintr-o perspectivă mai largă, preţurile libere au şi rolul de coordonare a acţiunilor agenţilor economici, deoarece sistemul profiturilor/pierderilor „spune” participanţilor la piaţă încotro să îşi îndrepte atenţia.

Imposibilitatea calculului economic în socialism a discreditat definitiv această ideologie. Încercările unor economişti de stânga de a-şi revitaliza doctrina politică propunând calcularea unor preţuri pe baza unor modele matematice complicate sau mimarea jocului pieţei de către directorii fabricilor de stat nu au făcut decât să arate cât de lipsit de sens este socialismul.

Dar, cum spuneam, această dezbatere, moartă şi îngropată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, revine în actualitate. Mumia socialismului se plimbă cu graţie printre noi datorită „perspicacităţii” unor experţi care au ajuns la concluzia că nu merită să ne bazăm pe preţurile de piaţă pentru a decide alocarea activelor financiare.

Acum, nu este niciun dubiu că reducerea interesului pentru un anumit titlu financiar provoacă pierderi celor care încă îl mai deţin în portofoliu. Dar, la fel de bine, reducerea cererii pentru covrigi, prin scăderea preţului covrigilor, provoacă pierderi celor care deţin stocuri de covrigi sau cuptoare pentru fabricarea acestora. Nimeni nu a venit până acum cu ideea de a salva de la faliment producătorii de covrigi pentru că, chipurile, preţul covrigului nu exprimă valoarea reală a acestuia. Dar iată că avem experţi care ne predau ceea ce nu am învăţat încă: preţul obligaţiunilor garantate cu ipoteci nu exprimă valoarea lor reală.

Tocmai ce scăpasem de scandalul Enron – pornit printre altele, tot de la contabilitatea creativă a unor băieţi deştepţi care, ani la rând au spus lumii ce profit mare scoate afacerea lor, în vreme ce se pregăteau să o şteargă fiecare cu ce apucă din firmă – şi de cazul LTCM – în care cîţiva băieţi chiar mai deştepţi (laureaţi cu premiul Nobel) s-au fălit că au descoperit în ce trebuie să investim pe baza unor formule matematice miraculoase, după care au dat faliment – că mirajul calculului preţurilor pe bază de modele (în fond, criterii arbitrare şi subiective) captivează interesul economiştilor.

Problema declinului pieţei financiare este, în fond, problema oricărei pieţe în care stocurile joacă un rol important. Să ne gândim la piaţa imobiliară. Reducerea cererii pentru case şi terenuri a determinat scăderea preţurilor acestora. Proprietarii de apartamente şi de terenuri, mai ales cei care şi-au finanţat activitatea din credite, se grăbesc să vândă imobilele, oferind reduceri promoţionale. Avalanşa de oferte duce la scăderea mai puternică a preţului. La limită, piaţa îngheaţă, pentru că doritorii de apartamente descoperă acum că îşi pot procura locuinţa mult mai ieftin decât în urmă cu un an şi, dacă anticipează că mai este loc de scăderi ale preţului, îşi vor amâna în continuare achiziţia. Eventual, unii ofertanţi de apartamente şi terenuri (cei care, la rândul lor, au intrat în posesia imobilului la un preţ ridicat sau cei care sunt constrânşi de alte contracte să facă rost de bani) vor da faliment. Are sens să ne prefacem că aşa-zisul „preţ real” al caselor este, să zicem, cu 50% mai mare decât cel disponibil acum pe piaţă? Deloc. Preţul de piaţă indică intensitatea preferinţelor cumpărătorilor. El oferă semnale nu doar proprietarilor de locuinţe, ci şi dezvoltatorilor imobiliari – cei care urmează să furnizeze locuinţe. Creşterea preţului arată că este eficient pentru societate ca o parte mai mare din factorii de producţie să fie alocată în sectorul construcţiilor. Pe baza lui, un lanţ întreg de producători (de oţel-beton, ciment, mobilă, instalaţii electrice etc.) iau decizia de a-şi mări producţia. Invers, scăderea preţului semnalează întreprinzătorilor că este mai bine să renunţe la afacerile imobiliare şi să caute alternative; să intre în comerţul cu covrigi, de pildă.

Valoarea reală a unui produs este dată de preţul său de piaţă. A ignora acest lucru înseamnă a nega importanţa calculului economic pentru alocarea eficientă a resurselor. Există nenumărate criterii prin care bunurile produse în societate pot fi alocate: în funcţie de rasă, de culoarea pielii, de apartenenţa politică, de sex, de naţionalitate, prin preferinţele subiective ale autorităţii politice, prin loterie sau, de ce nu, prin elaborarea unor modele matematice bazate pe relaţii cantitative determinate între diverse elemente selectate arbitrar. Putem angaja cititori în stele care să ne spună în ce direcţie să investim (este greu de crezut că am putea pierde mai mult decât cei care au mers pe mâna unor laureaţi ai premiului Nobel). Dar un singur criteriu ne poate spune cum să alocăm resursele pentru a spori bunăstarea generală – calculul economic pornind de la preţurile de piaţă.