Trebuie să fie într-adevăr dureros să fii economist mainstream în ziua de astăzi – cel puţin ar trebui să usture într-o anumită măsură. Într-o calamitate financiară şi economică la o scală ca a celei curente, în mod natural oamenii doresc să ştie cine a emis avertizările despre bubble-ul imobiliar şi despre urmările acestuia. Când slujbele din sectorul privat nu au înregistrat nicio creştere în ultimii 10 ani şi când 10 ani de investiţii interne sunt sistematic risipiţi în 18 luni, când preţurile imobiliarelor în unele regiuni ale ţării scad cu 80% şi când bănci de prestigiu falimentează sau primesc miliarde de dolari ajutor guvernamental, oamenii vor să ştie cine a prevăzut toate acestea.

 

Poate chiar aceşti economişti – cei care au emis de mult avertismentele, şi nu cei care sunt consultaţi necontenit de către media – sunt cei care ar trebui să ofere îndrumare de acum înainte. Poate ei ar trebui să cumpănească dacă noua explozie a pieţei valutare este o reflexie a realitaţii sau doar o altă himeră dezvoltându-se pe fondul unei dezagregări complete care ar putea conduce la o a doua depresiune.

Totuşi, la nivel de mainstream, nimeni nu a prevăzut ce urma să se întâmple. Aceasta din cauză că nu au învăţat niciodată lecţia pe care Bastiat a încercat să le-o predea, şi anume că trebuie să privim dincolo de aparenţe, la dimensiunile nevăzute ale acţiunii umane pentru a putea vedea întreaga realitate economică. Nu este suficient doar să stăm în spate şi să ne uităm la nişte puncte mişcându-se în sus şi în jos pe un grafic, zâmbind când lucrurile merg bine şi încruntându-ne când ele merg rău. Acesta este nihilismul unui statistician economic care nu foloseşte nicio teorie, n-are nicio noţiune de cauză şi efect, nicio cunoştinţă în ceea ce priveşte dinamica istoriei umane.

Atâta timp cât lucrurile mergeau bine, toată lumea credea că sistemul economic este unul sănătos. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la sfârşitul anilor ’20. De fapt, a fost la fel de-a lungul întregii istorii umane. Nu e cu nimic diferit astăzi. Dacă bursa de valori merge bine, în mod cert acesta este un semn de sănătate economică. Dar oamenii ar trebui să-şi aducă aminte că cea mai performantă bursă de valori din lume în anul 2007 a fost cea din Zimbabwe, care găzduieşte acum o prăbuşire economică spectaculoasă.

Din cauza acestei tendinţe de a privi mai degrabă la suprafaţă decât în profunzimea realităţii, teoria ciclului de afaceri a fost o sursă de confuzie de-a lungul întregii istorii economice. Pentru a înţelege teoria, trebuie privit dincolo de date, în miezul structurii de producţie şi la sănătatea sa generală. Necesită o gândire abstractă asupra relaţiei între capital şi ratele dobânzii, bani şi investiţii, economisirea reală şi cea falsă, precum şi asupra impactului economic al băncii centrale şi ale iluziilor pe care aceasta le crează. Nu poţi să primeşti acest gen de informaţie doar privind la numerele care se schimbă pe burtiera de pe ecranul televizorului tău.

Astfel, atunci când criza loveşte, ea vine ca o surpriză de fiecare dată şi economiştii se găsesc în rolul de a construi un plan pentru a rezolva problema. Acesta este momentul când o formă crudă a keynesismului intră în joc. Guvernul cheltuie banii pe care îi are şi îi tipăreşte pe cei pe care nu-i are. Şomerii sunt plătiţi. Abundă trucurile prin care industrii eşuate sunt sprijinite. În general, ideea este aceea de a stimula publicul să se angajeze într-o formă de schimb, pentru a ţine realitatea la distanţă.

Economiştii austrieci sugerează o abordare diferită, una care ţine cont de realitatea din spatele boom-ului. Aceştia atrag atenţia asupra bulei înainte ca ea să se spargă, iar odată ce dispare, ei sugerează că nu are niciun sens să fie umflată o altă bulă, sau, altfel spus, să se continue cu producţia neeconomică şi cu planurile existente.

La sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, austriecii s-au găsit în postura de a explica acest fapt în repetate rânduri, însă era debutul erei pozitivismului – metodă care susţine că doar ceea ce se vede la suprafaţă contează cu adevărat – aşa că le-a fost foarte greu să exprime idei mai sofisticate. Erau precum nişte oameni de ştiinţă care încercau să se adreseze unei convenţii a vraciilor.

Acelaşi lucru este valabil şi astăzi. Viziunea austriecilor asupra depresiunii economice necesită o gândire pe mai mult de un nivel pentru a ajunge la adevăr, în timp ce economiştii contemporani caută mai degrabă explicaţii vizibile şi soluţii şi mai vizibile, chiar şi atunci când acestea nici nu explică, nici nu rezolvă nimic.

Acest fapt îi plasează pe economiştii austrieci într-o poziţie interesantă în sfera culturii intelectuale, indiferent de timp şi spaţiu. Ei trebuie să meargă împotriva curentului. Trebuie să spună lucruri pe care alţii nu vor să le audă. Trebuie să fie dispuşi să fie nepopulari, atât din punct de vedere social, cât şi politic. Mă refer aici la oameni precum Benjamin Anderson, Garet Garrett, Henry Hazlitt şi, pe continent, L. Albert Hahn, F.A. Hayek, şi mai ales, Ludwig von Mises. Aceştia au renunţat la carieră şi faimă pentru a rămâne devotaţi adevărului şi a spune ceea ce trebuia să fie spus.

Mai târziu, de-a lungul vieţii sale, vorbind în faţa unui grup de studenţi economişti, Hayek şi-a deschis sufletul în ceea ce priveşte deciziile morale pe care trebuie să le ia economiştii. Acesta a spus că este foarte periculos pentru un economist să caute faimă şi avere şi să lucreze îndeaproape cu puterea politică,  pur şi simplu datorită faptului că, din experienţa sa, cea mai importantă trăsătură a unui bun economist este curajul de a spune ceea ce este nepopular. Dacă pui preţ mai mult pe poziţia şi privilegiile tale decât pe adevăr, atunci vei spune ceea ce lumea doreşte să audă, nu ceea ce trebuie spus.

Tocmai acest curaj de a spune ceea ce este nepopular a marcat viaţa lui Ludwig von Mises. Astăzi, numele său răsună în toate colţurile lumii. I se aduc memorii în fiecare lună şi în fiecare săptămână. Cărţile sale încă se vând extrem de bine. El este exponentul ştiinţei folosite în serviciul libertăţii umane. Aprecierea curajului şi a nobleţii lui Mises a crescut mai ales după publicarea biografiei sale de către Guido Hülsmann.

Însă, trebuie să ne amintim că nu a fost întotdeauna aşa - şi nici nu trebuia să fie întotdeauna aşa. Acest gen de imortalitate îi este acordată, şi nu în mică măsură, datorită deciziilor morale distincte pe care Mises le-a făcut în viaţă. Dacă aţi fi întrebat pe oricine despre acest om între 1925 şi sfârşitul anilor ’60 – apogeul carierei sale – răspunsul ar fi fost că este “prăfuit”, de modă veche, prea doctrinar, intransigent, nedoritor să îmbrăţişeze profesia, ataşat de idei învechite şi cel mai rău duşman al său. Îl numeau “ultimul cavaler al liberalismului”, ca un mod de a invoca imagini de-ale lui Don Quixote. Atunci când Yale University a solicitat opinii în legătură cu publicarea Acţiunii umane, majoritatea oamenilor au spus că această carte nu ar trebui să vadă niciodată lumina tiparului, căci timpul său a trecut de mult. Doar datorită intervenţiei lui Fritz Machlup şi a lui Henry Hazlitt s-a deranjat Yale să o facă.

Mises a fost la fel de neînfricat atunci precum a fost de-a lungul vieţii sale, şi cum a rămas şi după moartea sa. A făcut o alegere morală de a nu se da bătut în faţa curentelor la modă.

Înainte de a aprofunda subiectul “alegerii”, aş dori să vorbesc despre un alt economist, contemporan cu Mises. Numele său este Hans Mayer. S-a născut în 1879, cu doi ani înaintea lui Mises. A murit în 1955.

În timp ce Mises lucra la Camera de Comerţ, căci îi fusese refuzată o poziţie plătită în cadrul Universităţii din Viena, Mayer a lucrat ca unul dintre cei trei profesori titulari ai universităţii, alături de socialistul Othmar Spann şi de contele Degenfeld-Schonburg. 

Despre Spann, Mises scria că “Nu preda economie. În schimb, ţinea predici despre Socialismul Naţional”. Despre conte, Mises scria că era “prea puţin versat în problemele economiei”.

Mayer era cel cu adevărat formidabil. Totuşi, nu a fost un gânditor original. Despre cursurile sale, Mises scria “erau mizere, iar seminarul lui nu era cu mult mai bun”. Mayer a scris doar o mână de eseuri. Totuşi, principala lui preocupare nu avea nicio legătură cu teoria sau cu ideile. De fapt, preocuparea sa era asupra puterii academice în interiorul departamentului şi în interiorul profesiei.

Oamenii din afara lumii academice probabil nu realizează ce înseamnă acest lucru. Dar, în interiorul lumii academice, oamenii ştiu totul despre acest subiect. Există oameni în fiecare departament care fac eforturi nemărginite pentru cea mai neînsemnată formă de avansare profesională. Ce e la bătaie? Nu foarte mult. Dar după cum ştim, cu cât miza este mai mică, atunci cu atât este mai aprigă lupta.

Printre beneficii se numără titulaturi mai bune, salarii mai mari, posibilitatea de a avea cel mai bun orar, reducerea poverii predatului (în mod ideal, spre zero) şi a orelor petrecute la serviciu, avansarea oamenilor preferaţi, un birou mai spaţios şi un scaun mai pufos, cunoaşterea tuturor oamenilor potriviţi într-o profesie, şi mai ales, posibilitatea de a fi şeful altora: capacitatea de a reduce influenţa duşmanilor tăi şi de a spori influenţa prietenilor tăi într-un mod ce poate determina oamenii să devină servitorii tăi umili şi supuşi pe viaţă.

În ceea ce priveşte statul sunt şi mai multe beneficii: posibilitatea de a fi aproape de politicieni, să ai parte de contracte externe în care să ai rolul expertului în crearea legislaţiei sau în proceduri legislative, să faci declaraţii în faţa Parlamentului, să fii căutat de media mainstream pentru a comenta asupra afacerilor externe, ş.a.m.d. Ideea nu e să avansezi idei, ci mai degrabă să avansezi în sens profesional.

Cei din exterior îşi imaginează că în lumea universitară totul este despre idei. Dar cei din interiorul aceste lumi ştiu că adevărata bătălie ce are loc în cadrul departamentelor are foarte puţin de-a facecu idei şi principii. Coaliţii dubioase se pot dezvolta, bazate în mod exclusiv pe cele mai neînsemnate chestiuni. Ambiţiile profesionale sunt cele care conduc, nu principiile. În fiecare departament există indivizi împliniţi, dar ale căror realizări nu au nicio legătură cu ştiinţa, predatul adevărului, sau urmărirea unei vocaţii ca cea de savant autentic.

Aceasta a fost situaţia pentru multe secole în lumea academică şi e posibil ca acum să fie mai rău ca oricând. Aceste practici sunt adesea bine răsplătite în această viaţă, în timp ce aceia care le ocolesc în favoarea adevărului sunt daţi la o parte şi li se acordă permanent un statut minor. Acestea sunt doar câteva aspecte ale vieţii. La acest lucru se referea Hayek. Şi viaţa lui Mises ilustrează perfect această idee.

Dar să ne întoarcem la profesorul Mayer. În principal, energia lui Mayer s-a îndreptat către un război deschis împotriva rivalului său pentru putere, Othmar Spann. Aceasta l-a consumat aproape în întregime. Mayer credea că trebuie să-l ţină pe Spann l-a distanţă pentru a putea avansa. El l-a acuzat pe Spann pretutindeni şi în toate modurile posibile într-un război la cuţite. A se avea în vedere faptul că Mayer şi Spann nu se contraziceau în mod esenţial în nicio problemă referitoare la politici. Totul se rezuma la poziţie şi putere.

Când nu se consuma cu ură pasională şi planuri împotriva lui Spann, Mayer folosea rămăşiţele energiei lui construindu-şi puterea în interiorul Universităţii din Viena. Totul a început bine pentru el, ca succesor confirmat al lui Friedrich von Wieser, persoana cu influenţă politică precedentă. Mayer s-a consacrat ca fiind cel mai servil student al lui Wieser. Răsplata sa a fost că acesta l-a numit succesorul său, surclasându-l nu doar pe Mises, ci şi pe remarcabilul Joseph Schumpeter.

Apoi a început marşul lui Mayer. A venit la comandă. Mises însuşi era pe lista lui de inamici, bineînţeles. Mayer era, în parte, responsabil pentru refuzarea unei catedre cu normă întreagă şi a unui salariu aferent lui Mises. Dar nu era suficient pentru el. Acesta se comporta foarte urât cu studenţii lui Mises în timpul examinărilor. Din această cauză, Mises a mers până într-acolo încât să sugereze participanţilor la seminarul său să nu se înregistreze oficial numai pentru a preveni ca acestora să li se facă rău de către Mayer. De asemenea, Mayer a făcut aproape imposibil pentru orice student din departament să scrie o lucrare de disertaţie sub coordonarea lui Mises. Politicile erau vicioase şi neîndurătoare.

Care a fost atitudinea lui Mises? În memoriile sale scrie că “Nu aş fi putut fi deranjat mai puţin de toate aceste lucruri”. Doar a continuat să-şi facă meseria. Oricine îşi poate imagina cu uşurinţă scene din această perioadă. Mises stând în biroul său, citind şi scriind, încercând să dea formă şi să perfecţioneze teoria ciclului de afaceri sau reflectând asupra problemei metodologiei economice. Un student ar intra şi i-ar dezvălui ultimele ştrengării ale lui Mayer. Mises ar ridica privirea din munca sa, ar ofta cu exasperare, şi ar spune studentului să nu-şi facă griji după care şi-ar continua treaba. A refuzat să fie târât în aşa ceva.

Cercul din jurul lui Mises a fost îngrozit de cele ce se întâmplau, dar membrii săi au încercat tot ce le-a stat în putinţă să facă lumină. Au inventat până şi un cântec, pe ritmul unei tradiţionale melodii vieneze,  numită “Dezbatere între Mises şi Mayer” care îi înfăţişa pe cei doi economişti vorbindu-şi, însă neîmpărtăşind nicio valoare comună.

La un moment dat, cercul lui Mises s-a dezvoltat într-o întreagă societate economică asociată cu universitatea. Mises nu putea fi decât vicepreşedintele, din moment ce Mayer ar fi fost, evident, preşedintele, căci el era stăpânul universului în ceea ce privea economia în Viena. Şi nu a ratat nicio şansă să sublinieze cine este el şi ce putea face.

Poziţia lui Mises ca vicepreşedinte nu avea să dureze. A venit timpul când influenţa naziştilor a crescut în Austria. Ca un confirmat liberal şi evreu, Mises a ştiut că timpul său era limitat. Simţind posibilitatea unui prejudiciu fizic, Mises a acceptat o nouă poziţie în Geneva, şi a plecat către noua lui casă în 1934. Societatea a scăzut ca număr de membrii şi a început să întâmpine dificultăţi.

În 1938, Austria a fost anexată la cel de-al Treilea Reich. Mayer a avut posibilitatea de a alege ce să facă. Ar fi putut rămâne devodat principiilor lui. Dar de ce ar fi făcut asta? Ar fi însemnat să-şi sacrifice propriul interes pentru un scop nobil, iar aşa ceva Mayer n-ar fi făcut niciodată. Din contră: întreaga sa carieră academică era numai şi numai despre Mayer.

Astfel, spre permanenta lui ruşine, Mayer a scris tuturor membrilor Societăţii Economice informându-i că toţi non-arienii vor fi exmatriculaţi. Aceasta însemna, bineînţeles, că niciunui evreu nu-i mai era permis să-şi păstreze statutul de membru. A invocat “noile condiţii din Austria germană, şi din perspectiva respectivelor legi care se aplică acum acestui stat”.  

Puteţi observa deci, că toată puterea lui Mayer asupra subordonaţilor săi era înfrântă de puterea mai mare a statului, stat căruia îi era negreşit devotat. A prosperat înainte de nazişti. A prosperat şi după instalarea naziştilor. I-a ajutat pe nazişti să se descotorosească de evreii şi de liberalii din departamentul său. A se lua în considerare faptul că Mayer nu era un antisemit înflăcărat. Decizia lui a fost rezultatul unei serii de alegeri distincte pentru o anumită poziţie şi putere în profesia împotriva adevărului şi a principiilor. Pentru o perioadă acest fapt părea inofensiv într-un fel. Apoi a sosit momentul adevărului şi acesta a jucat un rol în uciderea în masă a ideilor şi a celor care le susţineau.

Probabil Mayer a crezut că a făcut alegerea corectă. Până la urmă şi-a menţinut privilegiile şi avantajele. Iar după război, când comuniştii au venit la putere a prosperat în continuare. A făcut tot ceea ce trebuia să facă un academician pentru a reuşi, şi a obţinut toată gloria pe care un academician o poate obţine, indiferent de circumstanţe.

Dar să luăm în considerare ironia puterii şi gloriei sale. În viziunea mai largă a economiei continentale în general, austriecii nu erau bine văzuţi de membrii profesiei de regulă. De la trecerea în noul secol Şcoala Istorică Germană a deţinut supremaţia. Orientarea lor empirică şi poziţia împotriva teoriei clasice s-au îmbinat frumos de-a lungul timpului, cu ascensiunea  pozitivismului în ştiinţele sociale.

Să nu uităm că denumirea de Şcoala Austriacă a fost creată nu de austrieci, ci de Şcoala Istorică Germană şi a fost folosită ca o defăimare, cu nuanţe ce sugerau mai degrabă o şcoală înnămolită în scolastică şi în deducţie de tip medieval decât o ştiinţă adevărată. Aşa că, prietenul nostru Mayer a crezut că este stăpânul universului în timp ce era doar un peşte mic într-o baltă şi mai mică.

A jucat jocul şi asta a fost tot ce a făcut. A crezut că a câştigat, însă istoria a dezvăluit o altă părere.

A murit în 1955. Şi ce s-a întâmplat apoi? Dreptatea şi-a făcut în sfârşit apariţia. A fost uitat imediat. Dintre toţi studenţii pe care i-a avut în timpul vieţii, nu a avut nici unul după moarte. Nu erau mayerieni. Hayek a reflectat asupra uimitoarei întâmplări într-un eseu. A avut multe aşteptări de la şcoala Wieser-Mayer, dar nu foarte multe de la branşa lui Mises. El scrie că s-a întâmplat exact opusul. Mecanismul lui Mayer părea promiţător, dar a eşuat complet, în timp ce Mises nu avea niciun mecanism şi a devenit liderul unui colos global de idei.

Dacă aruncăm o privire în cartea lui Mark Blaug, “Cine e cine în economie”, un volum de 1300 de pagini, există un articol despre Menger, Hayek, Böhm-Bawerk şi bineînţeles, Ludwig von Mises. Articolul îl numeşte pe Mises “cea mai importantă persoană a Şcolii Austriece din secolul douăzeci” şi îi recunoaşte meritele pentru contribuţiile aduse în domeniul metodologiei, teoriei preţului, teoriei ciclului de afaceri, teoriei monetare, teoriei socialiste, şi în ceea ce priveşte intervenţionismul. Nu se menţionează nicăieri preţul pe care a trebuit să-l plătească în viaţă, curajul alegerilor sale morale, sau realitatea crudă a unei vieţi de strămutare dintr-o ţară în alta pentru a se menţine înaintea statului. A sfârşit prin a fi cunoscut doar datorită triumfurilor sale, triumfuri de care nici măcar Mises nu a fost conştient în timpul vieţii sale.

Şi ghiciţi ce? Nu există niciun articol în aceeaşi carte despre Hans Mayer. Statutul său nu e minimalizat, nu e doar menţionat şi apoi ignorat, nu este creionat ca un gânditor neînsemnat cu o putere enormă. Nu este numit colaborator nazist sau comunist. Deloc. Pur şi simplu nu este nici măcar menţionat. E ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Moştenirea lăsată de Mayer a pierit atât de repede după moartea sa încât a fost uitat doar câtiva ani mai târziu.

E atât de dramatic pentru Mayer în ziua de azi încât Wikipedia nici măcar nu are un articol despre el. De fapt, acest articol i-au oferit mai multă atenţie lui şi moştenirii lăsate de el decât îi va mai fi acordă în următorii 50 de ani de acum încolo. E posibil să mai aveţi de aşteptat o veşnicie până să mai fie menţionat.

Vremea lui Mayer se sfârşise. Vremea lui Mises, însă, abia începea. A plecat spre Geneva în 1934, acceptând o scădere a salariului dramatică. Logodnica lui l-a urmat şi în cele din urmă s-au căsătorit, însă nu înainte ca Mises să o avertizeze că, deşi va scrie mult despre bani, nu va avea niciodată prea mulţi.

A locuit şase ani în Geneva, lăsând în urmă mult iubita Vienă. Naziştii au scotocit prin vechiul său apartament din Viena şi i-au furat cărţiile şi documentele. A trăit o existenţă nomadă, fiind mereu nesigur unde se va afla în viitor. Şi acesta a fost modul în care a trăit în floarea vârstei: avea în jur de 55 de ani şi nu avea adăpost.

De-a lungul anilor petrecuţi în Viena, în care s-a confruntat cu problema legată de Mayer, Mises nu a putut fi distras de la munca sa. Timp de şase ani a făcut cercetări şi a scris. Rezultatul a fost opera sa de căpătâi, un tratat masiv despre economie intitulat „Nationalökonomie”. În 1940 a terminat cartea şi aceasta a fost publicată într-o ediţie cu font mic. Dar cât de mare era cererea în 1940 pentru o carte despre economia libertăţii scrisă în Germania? Cărţii nu i-a fost destinat să fie un bestseller. Mises a ştiut cu siguranţă acest lucru încă de pe când o scria. A scris-o totuşi.

În locul autografelor şi a celebrărilor, Mises se confrunta cu un alt eveniment marcant în acel an. I s-a transmis de către sponsorii săi din Geneva că exista o problemă. Erau prea mulţi evrei care se refugiau în Elveţia. I s-a spus că trebuie să-şi găsească o nouă casă. Statele Unite erau acum noul adăpost sigur.

A început să scrie scrisori pentru slujbe în Statele Unite. Însă gândiţi-vă ce însemna acest lucru. Mises era un vorbitor nativ de limba germană. Avea cunoştinţe la nivel de citit în limba engleză însă trebuia să o înveţe atât de bine încât să poată fi capabil să ţină cursuri în această limbă. Îşi pierduse notiţele, dosarele şi cărţile. Nu avea niciun ban. Şi nu ştia niciun om influent în Statele Unite.

De asemenea, în Statele Unite exista o problemă de ideologie. Ţara era în întregime fascinată de economia keynesistă. Se produsese o schimbare crucială în profesie. Aproape că nu existau deloc economişti de piaţă liberă în Statele Unite şi nici nu exista vreun academician care să promoveze această cauză. Avea câteva ponturi despre posturi disponibile, dar erau doar promisiuni şi nu exista nicio discuţie despre plată sau despre orice fel de securitate. Până la urmă a trebuit să plece fără niciun fel de garanţie. Avea aproape 60 de ani.

Însă, în Statele Unite, Mises avea un susţinător important în afara lumii academice. Numele său era Henry Hazlitt. Daţi-mi voie să trec puţin în revistă şi viaţa lui Hazlitt. Şi-a început cariera ca jurnalist financiar şi editor de recenzii pentru ziarele din New York. A devenit atât de bine cunoscut ca şi figură literară încât a fost angajat ca redactor literar  pentru “The Nation” înainte de New Deal. Opiniile lui despre piaţa liberă  nu erau o problemă deosebită pentru el pe atunci. După Marea Depresiune însă, intelectualii liberali au fost nevoiţi să facă o alegere: trebuia fie să adere la teoria pieţei libere, fie să îmbrăţişeze statul bazat pe planificare industrială a lui Roosevelt.

“The Nation” a mers pe ideea de New Deal. A fost o schimbare majoră pentru acest organism de opinie liberală, care, pentru foarte mult timp, a promovat libertatea şi a condamnat statismul industrial. New Deal nu a fost altceva decât impunerea unei economii de tip fascist, dar “The Nation” a creat un precedent pentru Stânga Americană, pe care aceasta l-a urmat mereu de atunci încolo: toate principiile trebuie să cedeze în faţa singurului imperativ major, acela de a se opune capitalismului cu orice preţ.

Hazlitt a refuzat să fie purtat de această schimbare. S-a contrazis cu colegii săi. A subliniat falsitatea Legii Refacerii Industriale Naţionale. A încercat cu multă răbdare să le explice absurdităţile prevăzute în New Deal. Nu a vrut să se dea bătut. L-au concediat.

H. L. Mencken a văzut măreţia muncii lui Hazlitt şi l-a angajat ca propriul său succesor la “American Mercury” cedându-i întregul control. Din păcate, nici varianta aceasta nu a funcţionat, deoarece patronatului publicaţiei nu i-a plăcut nici faptul că Hazlitt era evreu, nici abordarea în direcţia pieţei libere, aşa că l-a trimis să-şi facă bagajul, din nou.

În moduri diferite, sectoare diferite şi ţări diferite, se părea că Mises şi Hazlitt trăiau vieţi paralele. La fiecare răscruce de drumuri în viaţă, amândoi au ales calea principiului. Au ales libertatea, chiar şi atunci când erau în joc conturile lor bancare şi chiar dacă alegerea lor le-a adus un declin profesional şi riscul eşecului în ochii colegilor lor.            

Hazlitt s-a mutat la “The New York Times”, care pe atunci nu avea nici pe departe succesul pe care îl are astăzi, nemeritat totuşi. S-a folosit de poziţia sa pentru a scrie despre cărţile lui Mises precum Socialismul. Aceasta a atras atenţia câtorva oameni de afaceri americani precum Lawrence Fertig, care a devenit mai târziu – la fel ca şi Hazlitt – un generos donator al Institutului Mises. Fertig şi prietenii săi au fost cei care au ştiut de venirea lui Mises în America şi erau absolut încântaţi. Ei au văzut ce lovitură devastatoare erau F.D. Roosevelt şi keynesismul pentru ideile de piaţă liberă. Aceştia au colectat un fond care să-i permită lui Mises o poziţie la New York University, unde să poată preda şi scrie. Nu era plătit de universitate, unde era mereu doar un profesor invitat, ci printr-un fond privat.

Vedeţi cum toate acestea se leagă? Hazlitt a urmat calea morală, calea curajului, calea sacrificiului şi a principiilor. Datorită acestui fapt, Mises, care a urmat un drum similar, a putut găsi în Statele Unite un adăpost sigur. Nu era poziţia pe care o merita. Avea să fie tratat mult mai rău decât keynesiştii sau marxiştii. Dar era totuşi ceva. Era un venit din care să poată să plătească facturile. Era o şansă să predea şi să scrie. Avea libertatea să spună ceea ce vroia să spună. Şi asta era tot ceea ce avea nevoie.

Putem observa astfel, că aceşti doi oameni de principii, la capătul lumii unul de celălalt, au sfârşit prin a fi atraşi unul către celalalt, recunoscând un prototip: omul care e dispus să facă ceea ce este corect, indiferent de circumstanţe. Fiecare dintre ei ar fi putut alege un alt drum. Mises ar fi putut fi la fel de celebru şi puternic ca şi Mayer, însă ar fi risipit imortalitatea ideilor sale în timpul procesului. Hazlitt ar fi putut fi un scriitor important, însă pentru aceasta ar fi trebuit să renunţe la fiecare gram de integritate.

Lucrând împreună au reuşit să învingă.

Unul din oamenii care au fost atraşi de Mises prin intermediul scrierilor lui Hazlitt a fost directorului Yale University Press, Eugene Davidson, care l-a abordat pe Mises în scopul publicării unei ediţii în limba engleză a magnum opus-ului din 1940. Mises dedicase deja şase ani acestei cărţi, iar aceasta dispăruse fără urmă. Acum i se cerea să o traducă în engleză. Era o sarcină intimidantă, însă, în principiu, a acceptat. Yale s-a pornit apoi să caute referenţi pentru a aproba o publicaţie cu un asemenea risc. Yale s-a dus în primă etapă la foşti colegi de-ai lui Mises, însă aceştia erau atât de dezamăgitori ca şi referenţi precum erau şi în alte aspecte ale carierelor lor. Aceştia au scris că nu era nevoie să publice cartea. Ideile lui Mises erau învechite şi înlocuite de teorie keynesistă. Dar Yale a insistat. Până la urmă, Hazlitt a reuşit să reunească un grup de oameni care să susţină traducerea cărţii şi astfel, Mises s-a apucat din nou de treabă.

Cu toţii ştim cât de frustrant este să pierzi un fişier în calculator şi să trebuiască să-l recreezi. Imaginaţi-vă cum trebuie să fi fost pentru Mises să piardă o carte de 1000 de pagini, să o piardă în faţa istoriei în timpuri întunecate, şi să îi fie cerut să o recreeze în altă limbă.

Dar el era de nedescumpănit. S-a pus pe treabă şi rezultatul a apărul exact nouă ani mai târziu. Cartea a fost intitulată Acţiunea umană. După standarde academice a fost un bestseller şi rămâne şi astăzi, şaizeci de ani mai târziu.

Chiar şi aşa, Mises a rămas în poziţia sa neplătită şi neoficială. A reuşit să adune în jurul lui studenţi la seminarul său, deşi alţi profesori i-au avertizat pe studenţi să nu ia cursurile acestuia şi să nu-i audieze prelegerile. Îşi descurajau studenţii să aibă prea mult de a face cu el. Decanul le susţinea ostilitatea. Pentru Mises, care supravieţuise războaielor la Universitatea din Viena, aceasta era floare la ureche, nimic ce să merite să îi se acorde atenţie.

Încet, încet faima sa a crescut, însă nici când a atins apogeul în acea vreme în Statele Unite nu se compara cu faima sa de astăzi. De fapt, Mises a murit cu un an înainte de ceea ce este de obicei considerată a fi relansarea austriacă, datată adesea în 1974 când Hayek a primit Premiul Nobel, un premiu total neaşteptat şi care a trebuit împărţit cu un socialist – acest lucru a şocat o profesie care nu avea niciun interes pentru ideile lui Mises sau Hayek, pe care îi considerau dinozauri.

Este interesant de citit discursul lui Hayek de acceptare a premiului, pe care Institutul Mises l-a publicat în acest an. Este un tribut adus unei profesii cu care ar fi vrut să aibe legături mai strânse. Dar nu a fost o prezentare făcută cu drag faţă de gloriile lumii academice. De fapt, a fost chiar opusul. Acesta a spus că cel mai periculos om din lume este un intelectual arogant căruia îi lipseşte modestia necesară pentru a putea vedea că societatea nu are nevoie de stăpâni şi că nu poate fi modificată de la vârf spre bază. Un intelectual căruia îi lipseşte modestia poate deveni un tiran – şi un complice la însăşi distrugerea civilizaţiei.

A fost un discurs excepţional din partea unui câştigător al premiului Nobel şi o condamnare implicită a unui secol de tendinţe intelectuale şi sociale, precum şi un adevărat tribut adus lui Mises, care şi-a susţinut principiile şi nu s-a lăsat ademenit de tendinţele academice ale timpului său.

O poveste similară s-ar putea spune şi despre viaţa lui Murray N. Rothbard, care ar fi putut deveni o adevărată stea într-un departament Ivy League, dar care în schimb s-a hotărât să urmeze exemplul lui Mises în ştiinţa economică. A predat pentru foarte mulţi ani la o facultate micuţă din Brooklyn, pentru un salariu mizer. Dar, la fel ca şi în cazul lui Mises, acest element despre viaţa lui Rothbard este în mare parte uitat. După moartea lor, oamenii au uitat încercările şi dificultăţile prin care au trecut aceştia. Şi ce-au câştigat aceşti oameni pentru toate angajamentele lor? Au câştigat un anumit tip de veşnicie pentru ideile lor.

Care sunt acele idei? Ei au spus că libertatea funcţionează şi că libertatea este corectă, că guvernul nu funcţionează şi că acesta este sursa răului în lume. Şi-au susţinut aceste afirmaţii cu mii de aplicaţii. Au scris aceste adevăruri în tratate academice şi în articole de popularizare. Iar istoria le-a confirmat în nenumărate rânduri.

Ne confruntăm acum cu o altă planificare economică şi observăm cum economiştii se împart între cele două tabere. Majoritatea covârşitoare spun ce doreşte regimul ca ei să spună. Să se îndepărteze prea mult de la ideologia dominantă a puterii este un risc mult mai mare decât sunt dispuşi cei mai mulţi să îşi asume. O minoritate, acelaşi grup care a avertizat şi cu privire la bubble, avertizează din nou în legătură cu stimulii falşi ai relansării economice. Şi merg împotriva curentului prin susţinerea acestor afirmaţii.

În privinţa acestei idei, îl susţin pe Hayek. Să fii un economist integru presupune să spui lucruri pe care oamenii nu vor să le audă şi, în mod special, să spui lucruri pe care regimul nu doreşte să le audă. Îţi trebuie mai mult decât cunoştinţe tehnice pentru a fi un economist bun. Îţi trebuie curaj moral, iar asta este o resursă chiar mai redusă decât logica economică.

Exact aşa cum Mises a avut nevoie de Fertig şi de Hazlitt, aşa au nevoie economiştii cu curaj moral de susţinători şi de organizaţii care să îi susţină şi să le dea voce. Trebuie să îndurăm cu toţii această povară. Aşa cum Mises spunea, singurul mod de a lupta împotriva ideilor proaste sunt ideile bune. În cele din urmă, nimeni nu e în siguranţă dacă civilizaţia alunecă spre distrugere.

Llewellyn H. Rockwell, Jr., fost preşedinte al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama, este redactorul LewRockwell.com şi autorul The Left, the Right, and the State.