Cele mai “distructive” idei din mediul academic sunt acelea care pot fi apărate din perspectiva tehnică, dar care totuşi încurajează deduceri eronate. În ştiinţa economică, un exemplu elocvent al unei astfel de idei “distructive” este contabilizarea PIB. Aşa cum ilustrează perfect învăţămintele recente oferite de “pulsaţia stocurilor de producţie” conform cifrelor creşterii în al patrulea trimestru (din 2009), analiza macroeconomică din perspectivă mainstream ne conduce la absurditate absolută.

PIB în Hall of Shame

În articole anterioare, am subliniat că tautologia contabilizării obişnuite a PIB, Y= C + I + G + X, este din punct de vedere tehnic corectă, dar îi determină pe mulţi economişti să abuzeze de ecuaţie şi, ca atare, să facă recomandări de politici economice îngrozitoare. De pildă, acest concept tipic din abordarea maroeconomică este cel care conduce presa financiară să presupună că „economisirea este rea” deoarece cheltuielile consumatorului sunt „responsabile” pentru atât de multe în economie. De asemenea, tautologia venitului naţional l-a determinat recent pe Paul Krugman – care a câştigat premiul Nobel pentru contribuţia sa în privinţa teoriei comerţului international – să comită (aparent) o eroare mercantilistă elementară, într-un scurt post pe blog.

PIB-ul şi variaţia stocurilor

Înainte să pătrundem în profunzimea cele mai recente confuzii, să recapitulăm relevanţa teoretică a modificărilor stocurilor când vine vorba de calcularea PIB-ului. În primul rând, să nu uităm că produsul intern brut încearcă să măsoare cantitatea totală de bunuri finale şi servicii produseîntr-o perioadă anume de timp (de obicei 3 luni sau 1 an).

În practică, Biroul de Analiză Economică (Bureau of Economic Analysis –BEA) estimează cât de mult cheltuie consumatorii, firmele, guvernul şi străinii pentru bunuri finale şi servicii realizate (în ţară) de-a lungul perioadei respective. Să presupunem că s-au cheltuit 10 mii de miliarde $. Atunci, BEA se uită la modificarea valorii stocurilor în aceasta perioadă. Astfel, dacă stocurile au fost iniţial 500 miliarde $ şi au ajuns la 400 miliarde $, atunci au scăzut cu 100 miliarde $.

Acum, ultimul pas este să ajustăm imaginea „cererii finale” cu modificarea stocurilor. În cazul nostru, cele 10 mii de miliarde $ achizitii totale trebuie ajustate doar până la 9,9 mii de miliarde reprezentând producţie nouă în această perioadă, deoarece 100 miliarde $ din valoarea achiziţiilor au fost „acoperite” prin diminuarea stocurilor.

Aşadar, da, acele bunuri au fost produse în interiorul ţării şi au contribuit la PIB, dar au făcut asta în perioada precedentăşi deja au fost contabilizate în cifrele unui PIB calculat anterior. Ar însemna să înregistrăm de două ori aceeaşi producţie dacă includem cele 100 miliarde $ „output”.

a) cand o firmă a „investit” prin achiziţionarea output-urilor nou produse şi le-a aruncat în depozit, şi apoi din nou

b) când vânzătorii cu amănuntul au transferat bunurile din depozite în casele consumatorilor.

Până aici, toate bune. Lăsând la o parte problemele grave conceptuale şi de colectare a datelor privind estimarea PIB, este o chestiune evidentă de rafinament să surprinzi variaţia stocurilor pentru a identifica mai clar cât de multe „lucruri” au fost produse de fapt într-o anumită perioadă, prin comparaţie cu câte lucruri au fost cumpărate.

Economiştii încurcă lucrurile

Deşi tehnic, ajustarea stocurilor este justificată, în practică, economiştii amestecă lucrurile groaznic. (Noi facem asta des). Recent, când estimările PIB pentru al patrulea semestru al anului 2009 au fost scoase la iveală, mulţi cinici au respins procentul de 5,7 drept „cifră de referinţă” pe motiv că ar fi cauzat în mare parte de „pulsaţia stocurilor” sau „saltul stocurilor”. Deşi nu a fost singurul, economistul AEI Kevin Hasset a fost cel mai vehement în legătură cu acest subiect, aşa că merită să cităm din articolul lui din Bloomberg:

„De când e creşterea PIB-ului trimestrial cu aproape 6% o veste proastă? De când arată aşa cum a fost raportat săptămâna trecută.

PIB-ul Statelor Unite a crescut cu 5,7% la sfârşitul anului trecut, mai mult de jumătate din această creştere – 3,4% - fiind atribuită variaţiilor stocurilor. Acest impact uimitor al stocurilor are precedent istoric amplu, iar rezultatul are implicaţii teribile pentru 2010.

Stocurile reprezintă o parte remarcabilă din economie. Ele sunt bunurile şi materialele pe care companiile le ţin la îndemână pentru a se asigura că activităţile lor decurg lin. Ele sunt cutiile de mâncare de pe rafturile băcăniilor şi cutiile cu piese de metal care stau lângă linia de asamblare într-o uzină de prelucrare.

Stocurile sunt şi mai importante în timpul recesiunilor. Într-o lucrare din 1991, [Alan] Blinder, avându-l coautor pe Louis Maccini, a descoperit că 87% din declinul PIB-ului de la nivelul de maxim până la cel din timpul recesiunii a fost atribuit stocurilor.

Din anul 1970, au fost nouă trimestre, ca acesta din urmă, când PIB-ul a crescut cu cel puţin 3% şi stocurile au fost responsabile pentru cel puţin jumătate din această creştere. Istoria celor nouă semestre poate fi cu dificultate privit ca un indiciu favorabil în legătură cu ceea ce se întâmplă în magazin.

Pentru început, să reţinem dificultatea obişnuită privind relevanţa determinării conventionale a PIB-ului. Hassett vorbeşte de parcă stocurile însele au o oarecare putere să ghideze economia, prin comparaţie cu alegerile oamenilor care determină variaţia stocurilor. Seamănă puţin cu a spune că 87% din stările febrile pot fi atribuite termometrelor.

Dar când vine vorba de cifrele privind PIB-ul din ultimul trimestru, concentrarea pe variaţia stocurilor este înşelătoare într-un mod specific. Pariez că acei cititori care nu ştiu deja răspunsul, ar fi fost destul de siguri, după lecturarea articolului lui Hasset, că stocurile au crescut în al patrulea semestru.

Până la urmă, ar fi logic să spună cineva: „Sigur, producţia a crescut cu 5,7% în al patrulea trimestru al anului 2009 comparativ cu nivelul său din al treilea trimestru. Dar acest „vârf” de output nu este sustenabil, deoarece 3,4% din creştere a mers direct în magazii. Nu e ca şi cum consumatorii finali si-ar fi mărit cheltuielile cu 5,7%”.

După cum susţin, raţionamentul mentionat anterior ar fi problematic deoarece presupune că a cheltui hârtii verzi reprezintă sursa supremă a prosperităţii, dar, în afară de asta, ar avea un oarecare înţeles.

Totuşi, nu s-a întâmplat asta în al patrulea trimestru al anului 2009. Nu, stocurile au scăzut, aşa cum precizează clar comunicatul de presă al BEA:

„PIB-ul real – output-ul bunurilor şi serviciilor rezultate din muncă şi proprietate pe teritoriul Statelor Unite – a crescut la o rată anuală de 5,7% în al patrulea trimestru al anului 2009…

Creşterea PIB-ului real în al patrulea trimestru a reflectat o accelerare a investiţiilor private în stocuri, diminuarea importurilor şi o reluare a creşterii investiţiilor fixe nerezidenţiale care erau parţial compensate prin diminuări ale cheltuielilor guvernului federal şi ale cheltuielilor de consum personal... 

Variaţia stocurilor reale private a adăugat 3,39 puncte procentuale la modificarea PIB-ului real în al patrulea trimestru, după ce a contribuit cu 0,69 puncte procentuale la schimbarea din al treilea trimestru. Firmele private au diminuat stocurile cu 33,5 miliarde $ în al patrulea trimestru, după o scădere cu 139,2 miliarde $ în al treilea trimestru şi 160,2 miliarde $ în al doilea.

Comunicatul de presă al BEA este o dovadă a naturii orwelliene a contabilizării PIB-ului. O persoană neiniţiată ar avea toate motivele să presupună că sintagme precum „contribuţii favorabile din investiţiile private în stocuri” şi „o accelerare a investiţiilor private în stocuri” însemnau că stocurile au crescut în al patrulea trimestru. Dar, aşa cum reiese din comunicatul de presă, de fapt, stocurile au scăzut cu 33,5 miliarde $.

Cu adevărat ciudat este faptul că variaţia stocurilor a fost destul de mică. Astfel, „contribuţia” reală nu a reprezentat-o nici măcar variaţia stocurilor ci modificarea variaţiei. Cu alte cuvinte, am mutat analiza cu un pas mai aproape de absurditate, explicând crearea bunurilor reale şi a serviciilor facând referire la derivate secundare a ceva (stocuri) care nici măcar nu are puterea de a crea bunuri şi servicii.

O ilustrare numerică a absurdităţii

Am încercat să expun colegilor mei frustrarea mea legată de modul în care se realizează contabilizarea tipică a stocurilor din PIB şi, totuşi, cei mai incisivi dintre ei erau destul de surprinşi încât să nu spună mai nimic. Dar sper că următorul exemplu numeric va arăta destul de convingător cât de nebuneşti sunt tehnicile pe care le-am descris mai sus.

Să presupunem că avem o economie cu următoarele caracteristici:

Desigur, cifrele de mai sus sunt complet imaginare, dar pot ilustra complicaţiile la care ne supunem când ne preocupă evoluţia stocurilor.

Pentru început, să ne asigurăm că înţelegem datele din tabel. În 2010, stocurile nu s-au modificat şi, astfel, singurul mod prin care oamenii puteau să cheltuiască 2 mii miliarde $ pentru achiziţii de bunuri finale şi servicii este ca outputul să fi fost realizat, de fapt, în cursul anului 2010. Prin urmare, PIB-ul este de asemenea 2 mii miliarde $.

Lucrurile stau altfel în 2011. Oamenii au cumpărat bunuri reprezentând aceeaşi valoare de 2 mii miliarde $ din total. Totuşi, doar jumătate din această valoare a fost produsă în 2011, întrucât cealaltă mie de miliarde $ a fost luată din stocurile acumulate. De aceea, PIB-ul s-a redus la jumătate, până la 1 mie de miliarde $.

În 2012, oamenii au cheltuit, din nou, un total de 2 mii miliarde pentru bunuri finale şi servicii. Din moment ce stocurile nu s-au modificat pe perioada acestui an, evident că aceste achiziţii au fost realizate în întregime din producţia nouă a acestei perioade. Prin urmare, PIB-ul a crescut la nivelul anterior de 2 mii miliarde pentru anul 2012, cu 100% faţă de nivelul output-ului anului precedent.

Acum, în acest context, iată ce ar fi forţat să spună cineva ca Hassett după apariţia cifrelor anului 2012: „Desigur, BEA şi presa aclamă pretinsa dublare a output-ului real în 2012. Dar dacă aprofundezi datele, vei vedea că toate cele 100 procente ale creşterii sunt atribuite accelerării cu 1 mie miliarde $ a investiţiilor private în stocuri. Dacă excludem contribuţia stocurilor la creşterea PIB-ului în 2012, vom vedea că aceasta a fost zero. Ar trebui să fim pregatiţi pentru o dubla prăbuşire a PIB-ului în 2013, după această singură pulsaţie a creşterii PIB în statistică.

Cititiorul remarcă, sper, cât de lipsit de sens este acest tip de analiză pentru tabelul anterior. Oare în ce fel cu putinţă au „contribuit” stocurile la PIB în anul 2012? Stocurile nici măcar nu au existat în 2012. Erau 0 $ la începutul anului şi 0 $ la sfârşitul anului.

Ceea ce s-a întâmplat a fost că oamenii au cheltuit 2 mii miliarde $ cumpărând diverse lucruri, iar muncitorii au luat materii prime şi alte inputuri şi le-au transformat în 2 mii miliarde $ de output real. Aceasta a însemnat de 2 ori mai mult decât au produs fizic aceeaşi muncitori în 2011. Prin urmare, cum poate oare o „ajustare a stocului” – de la 0 $ la 0 $ - să anuleze dublarea producţiei fizice?

Mai mult de atât, este adevărat că trebuie să ne preocupe prăbuşirea PIB-ului real, după aşa un uriaş „salt al stocurilor”? Până la urmă, cererea finală a fost constantă la nivelul de 2 mii miliarde $ pentru trei ani consecutivi. Şi chiar dacă întreprinzătorii s-au speriat din nou şi au vrut să reducă stocurile pentru a satisface cererea în 2013, nu pot face asta – nu există stocuri care să fie reduse.

Într-adevăr, cineva precum Hasset ar putea sublinia că această creştere a PIB-ului a fost sortită eşecului. Şi ce daca? Putem presupune că ar fi existat un şomaj uriaş în anul 2011, din moment ce jumătate din resursele productive ale economiei nu erau utilizate. Totuşi, în 2012, toate acele resurse fi fost utilizate din nou în activităţi obişnuite. Muncitorii, tractoarele, instalaţiile de foraj etc. n-ar fi avut niciun motiv să îşi vadă diminuată utilizarea în 2013, în ciuda masivei „contribuţii a stocului” la creşterea PIB-ulu în 2012.

De fapt, pornind de la ideea că firmele vor să îşi refacă stocurile în 2013, pentru a-şi asigura o valoare „tampon” mai mare de 0 $, va fi nevoie de muncitori care să lucreze în mai multe schimburi. Conform oricărei abordări rezonabile, situaţia stocurilor în 2012 ne-ar face să anticipăm creşterea PIB şi a ocupării în 2013. Într-adevăr, va avea loc o scădere a ratei de creştere a PIB dar muncitorilor le pasă mai mult de orele lor decât de efectele secundare cu consecinţe arbitrare.

Concluzii

Ecuaţia PIB-ului din manuale nu este falsă; este o tautologie şi, desigur, este adevărată. Totuşi, reprezintă o bază distructivă de abordare a evenimentelor macroeconomice. Abuzul de această ecuaţie conduce economiştii şi experţii să învinuiască economisirea şi să laude consumul nesăbuit, să urască importurile şi să adore exporturile şi (în principiu) să atribuie dublării fluxului produselor ce ies de pe porţile fabricilor o evoluţie constantă a nivelului stocurilor inexistente.

Hasset şi alţii au dreptate să se îndoiască de forţa presupusei „însănătoşiri”. Cred că economia este, la ora actuală, susţinută de un fir de păr şi de şarmul lui Ben Barnanke. Dar pentru a explica fragilitatea economiei noastre, aş analiza politicile guvernamentale şi ale Fed. O încetinire a scăderii stocurilor nu reprezintă, în sine, deloc un semnal de alarmă. În orice caz, este un semnal că firmele devin din ce în ce mai optimiste.

Robert Murphy este cercetător adjunct al Institutului Ludvig von Mises şi membru în corpul profesoral al Universităţii Mises deţine blogul Free Advice şi este autor al lucrărilor The Politically Incorrect Guide to Capitalism, Study Guide to Man, Economy, and State with Power and Market, Human Action Study Guide, şi The Politically Incorrect Guide to the Great Depression and the New Deal.