În ultimii doi ani statele din toată lumea au demarat cele mai stimulative politici fiscale văzute vreodată, cel puţin pe timp de pace. Grecia, Statele Unite, India şi Regatul Unit au în prezent deficite bugetare de peste 10% din PIB. Deficitul bugetar mediu pentru toate ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD) se situează la nivelul uimitor de 8,2%. Desigur, acesta este răspunsul clasic „keynesist” la o criză economică – când cererea din sectorul privat se clatină, guvernul trebuie să umple gaura pentru a opri o prăbuşire a economiei.

Din punct de vedere istoric, ideea că deficitele bugetare masive, precum cele pe care le-am putut observa în ultimii doi ani, ar putea să restabilească economia la nivelul de angajare completă a forţei de muncă au la bază experienţele din timpul Marii Depresii şi a celui de-al Doilea Război Mondial. Economiile au revenit la nivelul de angajare completă numai după ce au fost mobilizate deficite bugetare masive. De pildă, în Statele Unite, deficitele bugetare au variat între 21% şi 27% din PIB între 1943 şi 1945 (dublu faţă de raportul deficit-PIB înregistrat astăzi), iar rata şomajului a scăzut de la circa 14% în 1939 la în jur de 2% în timpul războiului.

Dar constituie oare experienţa economică a celui de-al Doilea Război Mondial o dovadă în favoarea politicii fiscale keynesiste? Într-un studiu publicat în ediţia din iunie 2010 a CATO Policy Report, eu şi Richard Vedder de la Ohio University argumentăm că adevărata lecţie economică din acea eră constă în experienţa din 1946, anul în care „stimulul” economic din timpul războiului a fost retras în mod dramatic.

Economiştii keynesişti de atunci argumentau cu putere că rata şomajului va reveni la nivelul din epoca Marii Depresii dacă guvernul demobiliza armata şi înceta să mai producă armament. În ciuda acestor proteste, guvernul a lăsat la vatră majoritatea soldaţilor, a anulat contractele de război şi a eliminat controalele asupra economiei instituite în vreme de război. Au urmat previziuni ale unei Apocalipse economice. În septembrie 1945, economiştii prognozau că rata şomajului va creşte până undeva între 12% şi 35%.

În pofida acestor avertismente, cheltuielile guvernamentale au scăzut de la 84 miliarde de dolari în 1945 la sub 30 de miliarde în 1946, iar în 1947 guvernul Statelor Unite avea un surplus bugetar de aproape 6% din PIB pentru a plăti datoria acumulată în timpul războiului. A fost „Marea De-Stimulare” – cea mai mare şi mai rapidă trecere de la deficit bugetar la surplus bugetar din istorie. Şi iată care a fost lucrul cel mai fascinant : în ciuda numeroaselor predicţii contrare, rata şomajului a rămas sub 4,5% între 1945 şi 1948.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Piaţa muncii s-a ajustat rapid şi eficient odată ce a fost eliberată de intervenţiile guvernamentale. Majoritatea economiştilor contemporani recunosc că intervenţiile constante din anii 1930, mai ales asupra salariilor, au extins durata şi adâncimea Marii Depresii. Sigur, angajarea în epoca postbelică a fost ajutată de retragerea voluntară a unor muncitori din timpul războiului de pe piaţa muncii şi întoarcerea acestora pe băncile şcolii sau la rolul anterior de gospodine casnice. Cu toate acestea, datele arată că în ciuda retragerii uriaşe a stimulului guvernamental din economie, angajarea civilă a crescut cu peste 4 milioane între 1945 şi 1947 deşi modelele keynesiste prognozau o cădere liberă.

Ironia este că doar cu trei ani în urmă, politica fiscală keynesistă era considerată un drum mort din punct de vedere intelectual. Istoria (prin intermediul unui corpus substanţial de cercetări empirice) a arătat că stimulii fiscali sunt în bună măsură un tonifiant ineficace pentru o economie în criză. Dacă lecţia aceasta nu a fost pe deplin învăţată până în anii 1990, experienţa Japoniei în timpul „deceniului său pierdut”, când deficitele ridicate şi intervenţiile guvernamentale masive au dus la stagnare, parea să arunce ţărână asupra cadavrului keynesisit. Mormântul fusese ridicat atunci de Secretarul Trezoreriei a lui Bill Clinton, Robert Rubin, care a răstunart teoria economică keynesistă pretinzând că surplusurile şi nu deficitele stimulează economia prin menţinerea unor dobânzi scăzute.

Economiştii au afirmat de multă vreme că politica fiscală keynesistă este ineficace în privinţa creării de locuri de muncă sau creşterii PIB deoarece cheltuielile bugetare în deficit elimină cheltuielile sectorului privat, consumând resursele care altfel ar fi la dispoziţia acestuia. Pur şi simplu nu există prânzuri gratuite. Desigur, tocmai din acest fapt rezultă că nici retragerea umbrei fiscale guvernamentale nu trebuie să însemne pierderi de locuri de muncă sau un PIB mai scăzut.

Date fiind măsurile de austeritate pentru reducerea deficitelor bugetare puse în aplicare actualmente pe tot cuprinsul Europei – şi cel puţin aflate în discuţie în Statele Unite – lecţiile din 1946 ne oferă cel puţin un anumit grad de confort.