Există semne de creştere a gradului de conştientizare în rândul economiştilor a faptului că lucrurile ce au fost discutate în ultimii ani sub titulatura de "concurenţă" nu sunt similare cu ceea ce este numit astfel în limbajul colocvial. Deşi au existat unele încercări îndrăzneţe de a aduce discuţia înapoi cu picioarele pe pământ şi de a atrage atenţia asupra problemelor din viaţa reală, în special de către J.M. Clark şi de F. Machlup[1], opinia generală pare încă a percepe conceptul de concurenţă, aşa cum este folosit in prezent de către economişti, ca fiind important, iar accepţiunea dată acestuia de către oamenii de afaceri, ca pe un abuz.       

Pare a fi susţinut, în general, faptul că aşa numita teorie a "concurenţei perfecte" oferă modelul potrivit pentru judecarea existenţei efective a concurenţei în viaţa reală şi că, în măsura în care concurenţa reală diferă de acel model, aceasta este indezirabilă şi chiar dăunătoare . Acest tip de atitudine mi se pare slab justificabil. Voi încerca să demonstrez că aspectele pe care teoria concurenţei perfecte le pune în discuţie are puţine motive să pretindă a fi numită concurenţă, iar concluziile sale au importanţă marginală în ghidarea politicilor.

Mi se pare că motivul existenţei acestei situaţii provine din cadrul teoriei, mai exact din presupunerea conform căreia această stare de fapt deja există şi, potrivit perspectivei mai veridice a vechii teorii, tinde să fie determinată (sau să fie aproximată) prin procesul concurenţei.În cazul în care starea de fapt propusă in cadrul teoriei concurenţei perfecte ar exista vreodată, nu numai că ar priva de scop toate activităţile pe care verbul “a concura” le descrie, dar le-ar face practic imposibile.     

Nu ar avea o importanţă semnificativă dacă toate aceste elemente ar afecta numai modul în care este folosit cuvântul concurenţă. Dar, aproape pare că, prin utilizarea acestei sintagme, economiştii şi-au autoindus să creadă că, în momentul în care discută despre concurenţă, ei spun ceva despre natura şi semnificaţia procesului prin care starea de fapt, a cărei existenţă este doar o presupunere, este realizată. De fapt, această forţă motrice a vieţii economice este lăsată aproape în totalitate nediscutată.

În această lucrare nu intenţionez să supun niciunui fel de discuţie motivele care au adus teoria concurenţei în această situaţie neobişnuită. Aşa cum am sugerat în altă secţiune din acest volum[2], metoda tautologică care este adecvată şi indispensabilă analizei acţiunii individuale, pare să fi fost în acest caz extinsă în mod abuziv la probleme în care avem de a face cu un proces social în care deciziile mai multor indivizi se influenţează reciproc şi se succed în timp în mod implicit.

Calculul economic (sau Logica Pură a Alegerii), care tratează primul tip de problemă, constă într-o construcţie ce realizează clasificarea unor posibile atitudini umane şi ne furnizează o tehnică utilă în descrierea interconexiunilor existente între diferitele componente ale unui singur plan. Concluziile sale sunt implicite în propriile ipoteze: dorinţele şi cunoaşterea datelor, ce se presupun a fi prezente concomitent în procesul unui individ de luare a deciziilor, determină o soluţie unică. Relaţiile discutate în acest tip de analiză sunt relaţii logice, preocupate numai de concluziile ce urmează judecăţii făcute de fiecare individ care realizează planuri, punctul de pornire reprezentându-l premisele date.

Cu toate acestea, atunci când ne confruntăm cu o situaţie în care un număr de persoane încearcă să elaboreze planuri diferite, nu mai putem presupune că informaţiile sunt aceleaşi pentru toate minţile care realizează planificarea.

Problema o reprezintă modul în care “informaţiile” diferiţilor indivizi, pe seama cărora aceştia îşi fundamentează planurile, sunt adaptate la situaţiile concrete din mediul lor (ce include şi acţiunile altor persoane).

Deşi în soluţionarea acestui tip de problemă trebuie să utilizăm în continuare tehnica noastră de determinare rapidă a implicaţiilor unui anumit set de informaţii, trebuie acum să ne adresăm nu numai problemelor implicate de mai multe seturi diferite de informaţii ce aparţin unor persoane distincte, dar, chiar mai important, unui proces ce implică o schimbare continuă a informaţiilor pentru persoane diferite. Aşa cum am sugerat anterior, factorul cauzal este introdus sub forma unor cunoştinţe nou dobândite de către persoane diferite, sau sub forma unor modificări în informaţiile de de care dispun, datorate contactelor încheiate între ele.

Pentru problema mea, relevanţa elementelor menţionate mai sus va deveni clară în momentul în care reamintim faptul că teoria modernă a concurenţei se ocupă aproape exclusiv cu situaţia desemnată prin sintagma “echilibru concurenţial” în care se presupune că, pentru diferiţi indivizi, informaţiile sunt complet ajustate unele în funcţie celelalte, în timp ce, problema care necesită de fapt explicaţie este natura procesului prin care informaţiile sunt ajustate.

Cu alte cuvinte, descrierea echilibrului concurenţial nu încearcă nici măcar să spună că, dacă găsim anumite condiţii, anumite consecinţe vor urma, ci se limitează la definirea condiţiilor în care concluziile sale sunt deja implicit cuprinse şi care, cu un efort imaginativ, ar putea exista, dar nu se spune nimic despre cum ar putea fi aceste condiţii transpuse în lumea reală.

Sau, pentru a anticipa concluzia noastră principală în câteva rânduri, concurenţa este prin natura sa un proces dinamic ale cărui caracteristici esenţiale sunt ignorate prin ipotezele care stau la baza analizei statice.

Faptul că teoria modernă a echilibrului concurenţial presupune că această situaţie există şi pe care o explicaţie autentică trebuie să o justifice ca efect al procesului concurenţial, este cel mai bine exemplificat prin examinarea listei, deja obişnuită de condiţii, ce poate fi gasită în orice manual modern. Întâmplător, majoritatea acestor condiţii, nu numai că susţin analiza concurenţei “perfecte”, dar sunt în egală măsură luate în considerare în momentul în care se discută despre diferite pieţe “imperfecte” sau “monopoliste”, discuţii ce presupun existenţa anumitor “îmbunătăţiri” nerealiste[3]. Cu toate acestea, pentru obiectivul nostru imediat, teoria concurenţei perfecte pare să fie situaţia cea mai ilustrativă ce trebuie prezentată.  

1.   O marfă omogenă, oferită şi cerută de un număr mare de vânzători sau cumpărători, de dimensiuni relativ mici, dintre care niciunul nu se aşteaptă ca acţiunea sa să aibă o influenţă perceptibilă asupra preţului.

2.   Intrare liberă pe piaţă şi absenţa altor restricţii care privesc modificarea preţurilor şi mobilitatea resurselor.

3.   Cunoaşterea completă a factorilor relevanţi din partea tuturor participanţilor pe piaţă.

În acest stadiu nu vom pune întrebări referitoare la motivul pentru care aceste condiţii sunt necesare sau care sunt implicaţiile plecării de la ipoteza conform căreia acestea sunt date. Dar trebuie să cercetăm mai în profunzime semnificaţia lor, iar din acest punct de vedere ne preocupă cu precădere a treia condiţie care este şi cea mai importantă şi obscură.

În mod evident, standardul nu poate fi reprezentat de cunoaşterea perfectă a tuturor elementelor care influenţează piaţa şi care ţin de fiecare persoană în parte. În această lucrare nu voi aborda cunoscutul paradox conform căruia cunoaşterea şi capacitatea de previzionare cu adevărat perfecte ar avea un efect paralizant asupra tuturor acţiunilor[4]. De asemenea, va deveni evident faptul că nu se rezolvă nimic dacă presupunem că toată lumea ştie totul şi că problema reală este mai degrabă cum poate fi generată situaţia în care se foloseşte cât mai multă cunoaştere din cea disponibilă.

În acest context, pentru o societate competitivă, nu se impune întrebarea cum putem “găsi” oamenii care posedă cele mai multe cunoştinţe, ci, mai degrabă, ce aranjamente instituţionale sunt necesare pentru ca persoanele necunoscute, care au cunoştinţe special adaptate pentru îndeplinirea unei anumite sarcini, să fie şi cele mai susceptibile de a fi atrase spre îndeplinirea respectivei sarcini.

Dacă avem în vedere piaţa pentru un anumit tip de produse finite de consum şi începem cu poziţia producătorilor sau vânzătorilor de pe aceasta, vom găsi, mai întâi, că se presupune că aceştia cunosc cel mai mic cost la care poate fi produsă marfa. Totuşi, această cunoaştere, care este presupusă a fi dată încă de la început, reprezintă unul dintre principalele puncte care nu poate fi descoperit decât prin intermediul procesului concurenţial.

Acesta mi se pare unul dintre cele mai importante aspecte în cazul căruia teoria echilibrului concurenţial exclude încă de la început principala sarcină pe care doar procesul concurenţial o poate rezolva.

Poziţia este oarecum similară aceleia de la al doilea punct, conform căruia producătorii sunt presupuşi a fi pe deplin informaţi în legătură cu: dorinţele consumatorilor, inclusiv tipurile de bunuri şi servicii pe care aceştia le cer şi preţurile pe care sunt dispuşi să le plătească. Acestea nu pot fi considerate, realist vorbind, ca fiind date, ci mai degrabă ar trebui să fie privite ca probleme ce trebuie rezolvate prin procesul de concurenţă.

Aceeaşi situaţie există şi în cazul consumatorului sau al cumpărătorului. Din nou, cunoştinţele pe care ipotetic ar trebui să le deţină în stare de echilibru concurenţial nu pot fi, în mod legitim, presupuse a fi în posesia lor, înainte de începerea procesului concurenţial. Cunoştinţele lor, referitoare la alternativele dintre care au de ales, sunt rezultatul a ceea ce se întâmplă pe piaţă, a unor activităţi precum publicitatea, etc; întreaga organizare a pieţei serveşte, în principal, satisfacerii nevoii diseminării informaţiei în baza căreia cumpărătorul va acţiona.

Natura stranie a ipotezelor de la care porneşte teoria echilibrului concurenţial devine evidentă dacă ne întrebăm care dintre activităţile care sunt de obicei desemnate de verbul "a concura", ar mai fi posibile dacă toate aceste condiţii ar fi satisfăcute.

Poate merită să reamintim că, potrivit doctorului Johnson, concurenţa este “actiunea ce presupune strădania cuiva de a obţine ceea ce o altă persoană năzuieşte, în acelaşi timp, să obţină”.

Acum, câte dintre instrumentele folosite în viaţa cotidiană în acest scop ar fi încă disponibile unui vânzător de pe o piaţă în care domneşte aşa-numita "concurenţă perfectă"? Eu cred că răspunsul este exact niciunul.

Publicitatea, minimizarea costurilor, precum şi îmbunătăţirea ("diferenţierea") bunurilor sau serviciilor produse, toate sunt excluse prin definiţie – concurenţa “perfectă” presupune, într-adevăr, lipsa oricărei activităţi concurenţiale.

În acest sens, este remarcabilă excluderea explicită şi completă din teoria concurenţei perfecte a tuturor relaţiilor personale existente între părţi[5]. În viaţa reală, cunoştinţele noastre limitate referitoare la bunurile şi serviciile disponibile sunt compensaste prin experienţele noastre cu persoanele sau companiile care le furnizează – concurenţa este în mare măsură şi competiţia pentru reputaţie sau bunăvoinţă – această stare de fapt este unul dintre cele mai importante elemente care ne permite să rezolvăm problemele noastre de zi cu zi.

În acest caz, funcţia concurenţei este tocmai aceea de a ne învăţa cine ne va aduce serviciile cele mai bune: de la care băcănie sau agenţie de turism, de la care magazin sau de la care hotel, de la care medic sau avocat, ne putem aştepta să ne furnizeze soluţia cea mai satisfăcătoare pentru o anumită problemă specifică, pe care o putem întâlni.

Evident, în toate aceste domenii, concurenţa poate fi foarte intensă. Numai datorită tipului de concurenţă, ce se materializează în diferenţele inerente serviciilor furnizate de persoane sau de companii diferite, datorăm faptul că suntem serviţi la standardele prezente.

Motivele pentru care concurenţa în acest domeniu este descrisă ca fiind imperfectă, nu au nimic de-a face cu caracterul competitiv al activităţilor acestor oameni; acesta se află în însăşi natura mărfurilor sau a serviciilor. Dacă nu există doi medici ale caror aptitudini să fie identice, acest lucru nu înseamnă că intensitatea concurenţei dintre aceştia este mai slabă, ci doar că orice grad de concurenţă între ei nu va produce exact aceleaşi rezultate care ar fi fost produse în cazul în care serviciile lor ar fi fost identice.

Aceasta nu este doar o observaţie verbală. Dezbaterile referitoare la defecte sau concurenţă, atunci când de fapt vorbim despre diferenţele inerente dintre mărfuri şi servicii, ascund o confuzie foarte reală care conduce uneori la concluzii absurde.

În timp ce la o primă vedere ipoteza referitoare la deţinerea cunoaşterii perfecte de către părţi poate părea cea mai surprinzătoare şi artificială dintre toate cele pe care se bazează teoria concurenţei perfecte, aceasta poate fi nimic mai mult decât o consecinţă a, şi parţial justificabilă de, o altă ipoteză pe care este întemeiată.

Dacă, într-adevăr, pornim cu presupunerea faptului că un număr mare de oameni produc acelaşi tip de marfă şi controlează aceleaşi facilităţi de producţie, beneficiind de aceleaşi oportunităţi pentru a face acest lucru, atunci ar deveni posibil (deşi acest lucru, după ştiinţa mea, nu s-a încercat niciodată ) ca ei toţi, în timp, să fie conduşi către cunoaşterea celor mai multe elemente relevante pentru a lua decizii în legătură cu piaţa acelei mărfi. Fiecare producător nu numai că va descoperi, prin propria experienţă, aceleaşi elemente ca toţi ceilalţi, dar, de asemenea, el va ajunge astfel să cunoască ceea ce semenii lui ştiu, iar, în consecinţă să afle şi elasticitatea cererii propriului produs. 

Situaţia în care diferiţi producători fabrică o marfă identică, în condiţii identice, este de fapt şi cea mai favorabilă pentru a induce nivelul de cunoaştere reciprocă, pe care concurenţa perfectă îl cere. Poate că aceasta nu înseamnă decât că produsele pot fi identice, în sensul în care este relevant pentru acţiunea umană de a înţelege, dacă oamenii deţin aceleaşi viziuni despre ele, deşi ar trebui să existe posibilitatea să se menţioneze o serie de condiţii fizice care să fie favorabile pentru toţi cei care sunt preocupaţi de un set de activităţi strâns legate între ele, învăţând faptele relevante pentru deciziile lor.

În orice caz, este clar că circumstanţele nu vor fi întotdeauna la fel de favorabile acestui rezultat, ca atunci când sunt mulţi oameni, cel puţin în măsură să producă acelaşi articol. Concepţia asupra sistemului economic ca fiind divizibil în pieţe distincte pentru produse diferite este, în mare măsură, produsul imaginaţiei economistului şi, în mod cert, nu este regula în domeniul producţiei şi al serviciilor la care se referă, în mare măsură, discuţia despre concurenţă.

De fapt este evident că nu există două produse identice, fabricate de producători distincţi, fie şi numai dacă ne gândim că atunci când produsele părăsesc fabrica, acestea se află în locaţii diferite. Aceste diferenţe constituie o parte din elementele care creează problema noastră economică, iar ipoteza conform căreia aceste elemente nu există, reprezintă un ajutor marginal.

Credinţa în avantajele aduse de concurenţa perfectă conduce entuziaştii să susţină frecvent că o utilizare mai avantajoasă a resurselor ar fi obţinută dacă varitatea existentă de produse ar fi redusă prin standardizare obligatorie.

Există, fără îndoială, multe de spus în diferite domenii referitor la acordarea de asistenţă standardizării conforme cu recomandări convenite sau în legătură cu standardele aplicabile, cu excepţia cazurilor în care sunt stipulate explicit condiţii diferite în contracte. Dar acestea sunt situaţii foarte diferite de cererile celor care cred că varietatea de gusturi ale oamenilor nu ar trebui să fie luată în considerare şi experimentarea constantă privind îmbunătăţirile ar trebui să fie suprimată cu scopul de a obţine avantajele concurenţei perfecte.

În mod cert, nu ar constitui o îmbunătăţire construirea tuturor caselor exact la fel, cu scopul de a crea o piaţă perfectă pentru acestea, iar acelaşi lucru este valabil pentru marea majoritate a celorlalte domenii, situaţii în care diferenţele dintre produse nu duc la materializarea concurenţei perfecte.

Vom afla probabil mai multe despre natura şi semnificaţia procesului concurenţial dacă, pentru un timp, uităm de ipotezele artificiale care stau la baza teoriei concurenţei perfecte şi întrebăm dacă concurenţa ar fi mai puţin importantă atunci când, spre exemplu, nu ar fi existat vreodată două mărfuri perfect identice.

Dacă analiza unei astfel de situaţii nu ar fi fost foarte dificilă, ar merita să luăm în considerare, ţinând cont de detalii, cazul în care mărfuri diferite nu pot fi clasificate cu uşurinţă în grupuri distincte. În schimb, ne-am confrunta cu o serie continuă de bunuri substituibile, similare, dar cu fiecare unitate diferită, într-o oarecare măsură, de celelalte, însă fără o particularitate majoră care să o distingă de celelealte elemente din gamă. Rezultatul unei analize a concurenţei într-o astfel de situaţie ar putea, în multe privinţe, să fie mai relevant pentru sitaţia din viaţa reală decât cel al unei analize ce vizează o singură industrie care produce o marfă omogenă, clar diferenţiată de toate celelalte produse.

Sau, dacă gândim că este exagerat cazul în care două produse de bază nu pot fi identice, am putea cel puţin analiza situaţia în care doi producători nu pot fabrica două produse identice, regulă ce poate fi întâlnită atât în cazul pieţei serviciilor cât şi în cel al pieţei bunurilor manufacturate, cum ar fi piaţa cărţilor sau cea a instrumentelor muzicale. Pentru scopul nostru prezent nu trebuie să realizez nimic de genul unei analize complete a unei astfel de pieţe ci mă voi rezuma la a întreba care este rolul concurenţei pe astfel de pieţe.

Chiar dacă rezultatul ar fi în linii mari nedeterminat, piaţa ar evidenţia un set de preţuri la care fiecare produs va fi vândut suficient de ieftin încât să supraliciteze potenţialii substituenţi - aceasta în sine nu este o realizare minoră, dacă luăm în considerare dificultăţie insurmontabile presupuse de descoperirea unui astfel de sistem de preţuri implementând orice altă metodă decât aceea a încercărilor repetate presupuse de activitatea de pe piaţă, situaţie în care  fiecare participant învaţă treptat care sunt circumstanţele relevante.

Desigur, este adevărat că pe o astfel de piaţă corelaţia dintre preţuri şi costurile marginale este de aşteptat doar în limita în care elasticitatea cererii pentru produsele de bază individuale se apropie de condiţiile presupuse de teoria concurenţei perfecte sau dacă elasticitatea de substituţie a diferitelor mărfuri tinde spre infinit.

Dar, ideea, în cazul de faţă, este că interpretarea acestui standard al perfecţiunii ca pe un lucru dezirabil sau spre care trebuie să tindem este lipsită de orice relevanţă. Baza pe care ne fundamentăm comparaţia, conform căreia ar trebui să judecăm reuşitele concurenţei, nu poate fi o situaţie care este diferită de faptele obiective şi care nu poate fi materializată, indiferent de mijloacele cunoscute pe care le implementăm, ci ar trebui să fie reprezentată de situaţia care ar exista în condiţiile în care concurenţei nu i s-ar permite să funcţioneze. Testul nu ar trebui să îl reprezinte o abordare ce vizează un ideal imposibil de realizat şi lipsit de sens, ci îmbunătăţirea condiţiilor care ar exista în absenţa concurenţei.

În această situaţie, cum s-ar deosebi condiţiile concurenţiale, dacă concurenţa ar fi "liberă", în sensul tradiţional al cuvântului, de acelea în care ar exista, de exemplu, numai producători licenţiaţi sau preţurile ar fi fixate de către o autoritate sau dacă ambele restricţii ar fi implementate concomitent?  În mod evident, nu numai că este foarte puţin probabil pentru aceia care au cele mai bune cunoştinţe intr-un domeniu să producă acele bunuri, pe care implicit le-ar realiza la cel mai scăzut cost, dar în acelaşi timp există şanse slabe ca acele bunuri să mai fie vreodată produse, cu toate că, dacă ar fi fost la latitudinea sa, consumatorul le-ar prefera pe acestea.

Ar exista o legătură slabă între preţurile reale şi cel mai mic cost la care cineva ar putea produce aceste mărfuri; într-adevăr, informaţiile referitoare la alternativele dintre care, atât producătorii cât şi consumatorii, ar fi puşi să aleagă ar fi cu totul diferite de cele care ar exista în condiţii concurenţiale.

Dintre toate acestea, adevărata problemă nu este dacă vom primi anumite mărfuri sau servicii la anumite costuri marginale ci prin intermediul căror mărfuri sau servicii pot fi satisfăcute cel mai ieftin nevoile oamenilor. Soluţia problemei economice a societăţii este, din acest punct de vedere, o călătorie de explorare în necunoscut, o încercare de a descoperi noi modalităţi de a face lucrurile mai bine decât au fost făcute înainte. Această situaţie va rămâne atâta timp cât vor exista probleme economice, de orice tip, care vor trebui rezolvate, deoarece toate problemele economice sunt create de schimbări neprevăzute care necesită adaptare.

Doar ceea ce nu am prevăzut şi pentru care nu ne-am luat măsuri de asigurare, reclamă adoptarea unor noi decizii. Dacă nu ar mai fi nevoie de astfel de adaptări, dacă la un moment dat am afla că toate schimbările au încetat şi că toate variabilele vor rămâne nemodificate pentru totdeauna, nu ar mai exista nelămuriri care trebuie rezolvate în legătură cu utilizarea resurselor.

O persoană care posedă cunoştinţe sau competenţe unice, care îi permit acesteia să reducă costul de producţie al unui bun cu 50%, realizează în continuare un serviciu de importanţă majoră pentru societate dacă se angajează în producţie, astfel reducând preţul cu numai 25% - nu numai prin faptul că reduce preţul dar, de asemenea, prin economisire suplimentară realizată prin reducerea costurilor.

Doar prin intermediul concurenţei putem presupune că vor avea loc aceste economii prin costuri. Chiar dacă în fiecare situaţie preţurile ar fi doar suficient de scăzute pentru a nu permite intrarea altor producători, care nu se bucură de aceste avantaje sau de altele echivalente, astfel încât fiecare marfă să fie produsă cu cele mai mici costuri, desi multe pot fi vândute şi la preţuri considerabil mai ridicate decât costurile, probabil acest rezultat nu ar putea fi obţinut dacă se implementează orice altă metodă decît cea care îi permite concurenţei să funcţioneze.

Faptul că, în condiţii reale, situaţia economică a doi producători nu este aproape niciodată aceeaşi se datorează elementelor pe care teoria concurenţei perfecte le elimină prin luarea în considerare a echilibrului pe termen lung, care, în condiţiile unei lumi în continuă mişcare, nu poate fi atins. În orice moment dat, echilibrul în care se afla o firmă se datorează, în mare parte, unui accident istoric, iar problema constă în exploatarea optimă a echipamentului de care dispune (incluzând aici şi aptitudinile pe care le-au dobândit angajaţii) şi nu ceea ce ar trebui să facă dacă ar dispune de o perioadă nelimitată de timp pentru a se ajusta unor condiţii constante.

Pentru problema impusă de cea mai bună utilizare a resurselor epuizabile de folosinţă îndelungată, preţul de echilibru pe termen lung, cu care se confruntă o teorie care abordează concurenţa "perfectă", nu numai că este irelevant, dar concluziile care prezintă interes pentru sfera politicului, şi spre care ne conduce acest model, sunt înşelătoare şi chiar periculoase.

Ideea conform căreia, în concordanţă cu teoria concurenţei "perfecte", preţurile concurenţiale ar trebui să fie egale cu costurile pe termen lung, conduce, de cele mai multe ori, la aprobarea unor practici antisociale, cum ar fi cererea pentru o concurenţă "ordonată", care va asigura un venit echitabil pentru capital şi distrugerea capacităţii de producţie excedentară. Entuziasmul arătat concurenţei perfecte în teorie şi sprijinul acordat monopolului în practică, în mod surprinzător, coexistă.

Acesta este, totuşi, doar unul din multele puncte asupra căruia neglijarea factorului temporal face ca imaginea teoretică a concurenţei perfecte să fie atât de distantă de tot ceea ce este relevant pentru înţelegerea procesului de concurenţă. Dacă ne gândim la ea ca la o succesiune de evenimente, devine şi mai evident faptul că, de regulă, în viaţa reală nu exista decât un singur producător care poate obţine un articol dat la cel mai mic cost şi care poate, de fapt, vinde sub costul următorului cel mai bun producător, dar care, în timp ce încă mai încearcă să se extindă pe piaţa sa, va fi adesea depăşit de altcineva, care, la rândul său, va fi împiedicat de un terţ să acapareze întreaga piaţă şi aşa mai departe.

O astfel de piaţă, în mod evident, nu ar fi într-o stare de concurenţă perfectă, dar concurenţa din cadrul său, nu ar fi doar cât mai intensă cu putinţă, dar ar fi, de asemenea, factorul esenţial în evidenţierea faptului că bunul în cauză este furnizat consumatorului, în orice moment, pe atât de ieftin pe cât de avantajos poate fi produs prin orice metodă cunoscută în acel moment.

Când comparăm o astfel de piaţă "imperfectă" cu una relativ "perfectă", cum ar fi cea a cerealelor, de exemplu, vom avea o situaţie mai bună pentru a evidenţia distincţia care a stat la baza acestei discuţii - distincţia dintre faptele obiective fundamentale pentru o situaţie care nu pot fi modificate de activitatea umană şi natura activităţilor concurenţiale prin care oamenii se adaptează situaţiei.

Atunci când, ca şi în cazul din urmă, avem o piaţă a unui produs complet standardizat, manufacturat de mulţi producători, foarte bine organizată, este puţină nevoie de activităţi concurenţiale, deoarece situaţia este de aşa natură încât condiţiile pe care aceste activităţi le-ar putea aduce, sunt deja satisfăcute. Cele mai bune metode de a produce bunuri de bază, natura şi utilizările lor, sunt, de cele mai multe ori, cunoscute aproape în aceeaşi măsură de către toţi membrii de pe piaţă.

Cunoaşterea asociată oricărei schimbări importante se răspândeşte atât de rapid, iar adaptarea la aceasta se efectuează, de obicei, atât de repede, încât, pur şi simplu, ignorăm ceea ce se întamplă în timpul acestor scurte perioade de tranziţie şi ne limităm la compararea celor două stări de aproape-echilibru care există înainte şi după ele.

Dar se întâmplă ca forţele concurenţei, exact în timpul acestui interval scurt şi neglijat, să funcţioneze şi să devină vizibile şi evenimentele din acest interval sunt cele pe care noi trebuie să le studiem dacă vrem să "explicăm" echilibrul care le urmează.

Acest lucru se întâmplă doar într-o piaţă în care adaptarea este lentă în comparaţie cu rata de schimbare a unui proces continuu de creare a concurenţei. Şi, cu toate că motivul pentru care adaptarea este lentă poate fi datorat unei concurenţe slabe, de exemplu, pentru că există obstacole speciale în calea angajării în schimburi comerciale, sau din cauza unor alţi factori de tipul celor de monopol natural, adaptarea lentă în nici un caz nu înseamnă neapărat o concurenţă redusă.

Când varietatea de semi-înlocuitori este mare şi în continuă schimbare, dacă este nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a afla meritele relative ale alternativelor disponibile, sau dacă nevoia pentru o întreagă gamă de produse sau de servicii se manifestă doar discontinuu, la intervale neregulate, ajustarea trebuie să fie lentă, chiar dacă concurenţa este puternică şi activă.

Confuzia între datele obiective ale situaţiei şi natura răspunsurilor umane tinde să ascundă de noi un fapt important: concurenţa este cu atât mai importantă pe măsură ce condiţiile obiective în care aceasta ar trebui să funcţioneze sunt mai complexe sau „imperfecte”. Într-adevăr, departe de a fi benefică doar atunci când este "perfectă", tind să susţin faptul că nevoia de concurenţă nu este nicăieri mai mare decât în domeniile în care natura mărfurilor sau a serviciilor face imposibilă crearea unei pieţe perfecte în sensul teoretic. Imperfecţiunile inevitabile ale concurenţei reprezintă la fel de puţin un argument împotriva concurenţei, pe cât dificultăţile de obţinere a unei soluţii perfecte a oricărei alte sarcini sunt un argument împotriva încercării de a le rezolva pe toate, sau la fel de puţin pe cât sănătatea precară reprezintă un argument împotriva sănătăţii.

În condiţiile în care niciodată nu pot exista multe persoane care oferă acelaşi produs sau serviciu omogen, din cauza caracterului mereu în schimbare al nevoilor şi cunoştinţelor noastre sau datorită varietăţii infinite a aptitudinilor şi capacităţilor umane, starea ideală nu poate fi una care necesită un caracter identic al unui număr mare de astfel de produse şi servicii.

Problema economică este una a utilizării resurselor disponibile în cel mai eficient mod, şi nu ceea ce ar trebui să facem dacă situaţia ar fi diferită de ceea ce este de fapt. Nu are niciun sens să vorbim de o utilizare a resurselor ca şi cum o piaţă perfectă “ar exista”, dacă acest lucru înseamnă că resursele ar trebui să fie diferite de ceea ce sunt sau să polemizăm asupra a ceea ce o persoană, care beneficiază de cunoaştere absolută, ar face dacă sarcina noastră este să găsim cea mai bună utilizare a cunoştinţelor existente.

Argumentul în favoarea concurenţei nu se bazează pe condiţiile care ar exista dacă ar fi perfectă. Deşi, dacă datele concrete ar face posibil concurenţei să se apropie de perfecţiune, acest lucru ar asigura, de asemenea, utilizarea mai eficientă a resurselor, şi, cu toate că există motivaţii pentru înlăturarea obstacolelor umane din calea concurenţei, acest lucru nu înseamnă că aceasta nu duce de asemenea la o utilizare cât mai eficientă a resurselor ce poate fi adusă prin oricare alte mijloace cunoscute dacă prin natura situaţiei acesta trebuie să fie imperfectă.

Chiar şi acolo unde intrarea liberă nu va asigura mai mult decât că, în orice moment, toate produsele şi serviciile pentru care ar exista o cerere efectivă, dacă acestea ar fi disponibile, sunt, de fapt, bunuri care pot fi produse la cea mai puţin costisitoare (curentă)[6] alocare de resurse, dată fiind situaţia istorică, chiar dacă preţul pe care consumatorul este determinat să-l plătească este considerabil mai mare şi abia sub costul următorului cel mai bun mod în care nevoia sa ar putea fi satisfăcută - acest lucru, recunosc, este mai mult decât ne putem aştepta de la orice alt sistem cunoscut.

Argumentul decisiv este încă acela elementar şi anume faptul că este foarte puţin probabil ca, fără obstacole artificiale pe care activitatea guvernului fie le creează, fie le poate elimina, orice marfă sau serviciu va fi disponibilă pentru orice perioadă de timp doar pentru un preţ la care cei din afară ar putea aştepta o rată a profitului mai mult decât normală, dacă au "intrat în joc".

Lecţia practică a tuturor acestor lucruri, cred eu, este că noi ar trebui să ne facem mult mai puţine griji dacă concurenţa într-un anumit caz este perfectă şi mult mai multe griji întrebându-ne dacă măcar există concurenţă. Ceea ce modelele noastre teoretice referitoare la industrii distincte ascund este faptul că, în practică, o prăpastie mult mai mare desparte concurenţa de lipsa de concurenţă decât concurenţa perfectă de cea imperfectă.

Cu toate acestea, actuala tendinţă adusă în discuţie, este de a fi intolerant la adresa imperfecţiunilor şi de păstra tăcerea asupra împiedicării concurenţei. Probabil, putem încă afla mai mult despre semnificaţia reală a concurenţei prin studierea rezultatelor care apar, de regulă, dacă este suprimată concurenţa în mod deliberat decât prin concentrarea asupra deficienţelor concurenţei efective în raport cu un ideal care nu este relevant pentru faptele date.

Eu spun, după multă chibzuinţă, "unde concurenţa este suprimată în mod deliberat", şi nu doar "unde aceasta este absentă", deoarece efectele sale principale sunt, de obicei, chiar dacă mai încet, în funcţiune atâta timp cât nu este pur şi simplu înăbuşită cu ajutorul statului.

Relele pe care experienţa le-a dovedit a fi consecinţe obişnuite ale suprimării concurenţei, se află pe un plan diferit de cele pe care imperfecţiunile concurenţei le poate provoca. Mult mai grav decât posibilitatea ca preţurile să nu corespundă costului marginal este faptul că, în cazul unui monopol fortificat, costurile vor fi probabil mult mai mari decât este necesar.

Pe de altă parte, un monopol bazat pe eficienţă superioară, dăunează, în mod comparativ, puţin atât timp cât se asigură faptul că acesta va dispărea atunci când oricine altcineva devine mai eficient în satisfacerea nevoilor consumatorilor.

În concluzie, vreau pentru o clipă să mă întorc la punctul de la care am inceput şi să redefinesc cea mai importantă concluzie într-o formă mai generală.

Concurenţa este în esenţă un proces al formării opiniei: prin răspândirea informaţiei, acesta creează acea unitate şi coerenţă a sistemului economic pe care le presupunem atunci când ne gândim la el ca la o singură piaţă. Acesta creează opiniile pe care oamenii le au despre ceea ce este cel mai bun şi mai ieftin, iar mulţumită acestuia oamenii ştiu, măcar atât cât ştiu, despre posibilităţi şi oportunităţi.

Prin urmare, este un proces care implică o schimbare continuă a datelor şi a cărui semnificaţie trebuie să fie, aşadar, complet omisă de orice teorie care tratează aceste date ca fiind constante.

Friedrich August von Hayek (1889- 1992) a fost unul dintre cei mai proeminenţi economişti şi filosofi politici ai secolului XX. Este cunoscut pentru critica adusă keynesismului, statului asistenţial şi sistemului socialist, iar în anul 1974 a primit premiul Nobel în economie pentru contribuţiile aduse la înţelegerea fluctuaţiilor economice şi pentru analiza interdependenţelor dintre factorii economici, sociali şi instituţionali.

Articolul de faţă a fost extras din lucrarea "Individualism and Economic Order" (1948) şi reprezintă o trecere în revistă ale principalelor idei expuse într-o prelegere Stanford Little Lecture, susţinută la Universitatea Princeton în 1946.