Dacă economia de piaţă pură este atât de bună, de ce ea nu există?

Share:

Dacă o economie de piaţă pură e atât de bună, de ce ea nu există încă? Dacă guvernele sunt atât de rele, de ce au astăzi atâta putere în întreaga lume? Ar putea avea loc vreodată adoptarea pe scară largă a pieţei libere? Majoritatea oamenilor susţin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori iau în calcul posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenţia acestuia le agravează, aşa cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acţiunile voluntare să fie capabile să rezolve multe din aşa-zisele eşecuri ale pieţei.

Numeroşi autori recenţi, inclusiv Tyler Cowen[1] , Cowen şi Daniel Sutter [2], Randall G. Holcombe [3] şi Andrew Rutten[4] pun la îndoială fezabilitatea unei societăţi pur libertariene [5]. Ei susţin că un asemenea sistem nu poate apărea sau persista pentru că anumiţi oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul cât şi abilitatea de a folosi forţa împotriva celorlalţi. Aceşti autori oferă diferite motive pentru care, chiar dacă societatea ar lua naştere într-o lume perfect libertariană fără niciun stat (aşa cum pledează Murray Rothbard şi alţii) [6], grupuri aflate în competiţie vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv.

Dacă avem noroc, acesta nu va fi prea diferit de ceea ce avem în ziua de azi, dar ar putea fi chiar mai rău. Poate că guvernul nu este drept sau dezirabil, însă „guvernul este inevitabil” [7]. Deşi aceste obiecţii au fost îndreptate anume împotriva ideilor radicale libertariene, ele se aplică într-un domeniu mai larg şi sunt relevante pentru problema generală a schimbării sociale.

Suntem de părere că din cauza cadrului mental neoclasic al majorităţii acestor autori, în special Holcombe, Cowen şi Sutter, aceştia au trecut cu vederea probabil cea mai importantă forţă ce pune în mişcare schimbarea socială. Când analizează de ce fac oamenii alegeri, economiştii fac distincţie între preferinţele oamenilor şi stimulentele acestora. Cu toate acestea, atunci când caută moduri în care pot să modifice comportamentul, aproape toţi economiştii se limitează să se concentreze exclusiv asupra stimulentelor. Schimbarea preferinţelor nu e considerată o opţiune din punctul de vedere strict neoclasic[8].

Acest cadru mental limitat e întâlnit în rândul economiştilor neoclasici de pretutindeni, de la susţinătorii schimbării radicale, precum David Friedman [9], până la cei care acceptă status-quo-ul, precum George Stigler. [10] O mare parte programul economiei normative a alegerii publice şi a economiei constituţionale este construirea de „instituţii rezistente la escroci”, imune la comportamentul de „om economic raţional oportunist”[11].

Deşi cei mai mulţi economişti neoclasici sunt dispuşi să ia în discuţie schimbarea stimulentelor prin constrângeri, suntem de părere că modificarea incitativelor nu este singurul mod prin care se poate schimba comportamentul uman şi ar putea să nu fie întotdeauna cel mai simplu mod. Să luăm ca exemplu campania guvernamentală împotriva fumatului. Guvernul nu numai că încearcă să modifice stimulentele prin majorarea taxelor, ci încearcă să schimbe şi preferinţele convingându-i pe oameni că fumatul nu e un lucru bun.

Ca adepţi ai societăţii laissez-faire, nu sprijinim câtuşi de puţin această campanie, însă exemplul ilustrează modul în care susţinătorii schimbării se concentrează pe stimulente şi preferinţe, în loc să aibă în vedere numai preferinţele. Libertarienii care se opun taxelor pe ţigări dar care şi-ar dori de asemenea ca mai puţini oameni să fumeze, recunosc fără ezitare că trebuie să se bazeze pe campanii educaţionale îndreptate către preferinţele fumătorilor[12].

În plus, chiar dacă economiştii politici doresc să modifice stimulentele oamenilor, pentru a face acest lucru e nevoie ca ei să modifice politicile sau instituţiile, iar acest lucru îl pot face numai modificând mai întâi preferinţele oamenilor privind instituţiile. În afară de cazul în care am reduce în mod simplist întreaga istorie la un model determinist în care toate schimbările instituţionale rezultă numai şi numai din schimbarea constrângerilor externe (vezi, de exmplu, Avner Grief [13]sau, cu mai multă sofisticare şi o arie mai extinsă, Douglass North, John Joseph Wallis şi Barry R. Weingast [14]), economiştii politici trebuie să examineze preferinţele pentru a explica schimbarea socială. Holcombe, Cowen şi Sutter evită orice consideraţii privind ideologia sau alţi factori care ar putea afecta preferinţele, însă noi credem că o schimbare socială fără schimbarea preferinţelor se întâmplă numai rareori. Ideea că poţi modifica politicile fără a modifica preferinţele e o iluzie.

Istoria ne oferă multe exemple când modificarea preferinţelor unui număr îndeajuns de mare de oameni a avut ca rezultat schimbări semnificative în domeniul politicilor. Prin eliminarea acestei cămăşi de forţă analitice impuse de economiştii neoclasici, economiştii ar putea avea mai multe de oferit privitor la modalităţile de îmbunătăţire a lumii. Nu spunem că libertarianismul are nevoie să convingă 100% din oameni să susţină o societate liberă. În schimb, urmând ideile lui Murray Rothbard[15], susţinem că libertarianismul (şi de fapt orice sistem) are nevoie de susţinerea unei anumite mase critice. Când îndeajuns de mulţi oameni susţin o societate liberă şi îşi retrag susţinerea faţă de guvern, abilitatea posibililor prădători de a crea un guvern este diminuată.

Argumentul pentru pesimism

De ce ar adopta cineva o poziţie pesimistă cu privire la posibilitatea schimbării societăţii înspre o economie de piaţă pură? Motivele variază, însă haideţi să ne concentrăm asupra pesimismului a doi economişti clasici liberali care au publicat o serie de articole pe această temă. Cartea lui Cowen şi Sutter este cea mai recentă dintr-o serie de lucrări referitoare la viabilitatea unei societăţi nonstatale. [16] Multe dintre raţionamentele lor sunt valabile şi în cazul pieţelor libere mai restrânse. Primele motive de pesimism sunt date de Cowen, [17] care pretinde că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forţei, grupuri aflate în competiţie care pot coopera pentru a soluţiona disputele ar putea de asemenea să comploteze pentru exercitarea coerciţiei.

Cowen şi Sutter continuă cu afirmaţia mai generală că tocmai factorii care ar putea face posibilă o societate libertariană, ca de exemplu cooperarea, ar putea favoriza apariţia guvernului. [18] Cowen şi Sutter rezumă:

„Dacă o societate civilă poate folosi normele pentru a impune soluţii de cooperare, aceeaşi societate va fi predispusă la anumite tipuri de carteluri. Cu alte cuvinte, caracteristicile sociale care facilitează cooperarea vor atrage după sine atât rezultate rele, cât şi rezultate bune. Pentru a da un simplu exemplu, naziştii s-au bazat pe cooperare, pe lângă evidentele elemente coercitive, în perpetuarea crimelor lor. Abilitatea de a organiza este, prin urmare, o binecuvântare cu două feţe.” [19]

Exemplul naziştilor ar fi trebuit să le atragă atenţia lui Cowen şi Sutter asupra rolului crucial al ideologiei. În schimb, ei au concluzionat că e improbabil ca o societate libertariană să supravieţuiască, din cauza unui „paradox al cooperării”. Unii oameni vor fi capabili să coopereze îndeajuns de mult încât să îi ameninţe pe ceilalţi cu forţa privată sau cea a unui guvern. Cowen şi Sutter consideră această problemă o caracteristică absolut inevitabilă a unei societăţi nonstatale.

Unii autori au pus la îndoială afirmaţiile lui Cowen şi Sutter conform cărora industriile interconectate ar facilita apariţia cartelurilor[20], dar răspunsul acestora a fost că apariţia cartelurilor e posibilă în industriile interconectate care folosesc forţa[21]. Ei sustin că, şi în eventualitatea în care cei mai mulţi oameni ar fi paşnici, grupurile mai puternice le-ar putea ameninţa pe celelalte, care nu prea ar avea altă posibilitate decât să bată în retragere.

Ei descriu acest scenariu folosindu-se de o teorie a jocurilor simplă. Deşi victimelor le-ar fi mai bine dacă nu ar fi persecutate deloc, victimele sunt într-o situaţie mai bună dacă sunt persecutate şi nu răspund cu aceeaşi monedă decât dacă ar riposta, deoarece confruntările sunt costisitoare. Acesta este probabil motivul pentru care oamenii îl plătesc pe cel care îi jefuieşte sau pe  perceptor, deşi ar prefera să nu o facă. Pierderea banilor e preferată unei confruntări şi posibilităţii pierderii vieţii.

Ca dovadă că întotdeauna vor exista unii care să ameninţe şi unii care să se retragă, Cowen şi Sutter indică existenţa guvernelor în toată lumea:

„Nu trebuie să subestimăm faptul că, de bine sau de rău, guvernele există în întreaga lume... Istoria ne doveşte că „a coopera pentru a constrânge” e relativ uşor de realizat, indiferent de drumul exact până la acea stare finală a lucrurilor.” [22]

Această poziţie se aseamănă cu cea a autorilor ce scriau în tradiţia alegerii publice, inclusiv Holcombe şi Rutten, care susţin că o anumită formă de coerciţie va persista obligatoriu. [23]

Holcombe scrie, în termeni cât se poate de clari, că „În lipsa guvernului –sau chiar şi atunci când există un guvern slab– grupuri predatoare se vor impune prin forţă şi vor crea un guvern pentru a extrage venituri şi bogăţie de la aceştia”, concluzionând că „guvernul este inevitabil” [24]. Într-un mod similar, Cowen scrie: „Conceptul de anarhie ordonată implică ideea de complicitate în anarhie”, afirmând că „ideologia libertariană nu oferă protecţie împotriva emergenţei unui guvern”. [25]

De curând, Cowen a conceput ceea ce el numeşte „Paradoxul libertarianismului”, care în esenţă afirmă că succesul libertarian se poate să fi contribuit la mărirea guvernului. Schimbările din politicile guvernamentale din ultimele decenii au avut loc într-o direcţie libertariană, ducând la „mult mai multă bogăţie şi mult mai multă libertate” ceea ce, ironic, a crescut cererea generală pentru un guvern. [26]

După aceşti autori, libertarienii se află într-un impas. Chiar dacă oamenii recunosc că pieţele sunt bune şi coerciţia e rea, vor exista întotdeauna unii care să încerce să se folosească de constrângerea guvernamentală, deoarece este în interesul lor. Aceşti critici ar putea fi numiţi admiratorii pesimişti ai libertarianismului. Idealurile libertariene sunt drăguţe, dar imposibile în practică.

Argumentul împotriva pesimismului

Iertaţi-ne că cităm într-un mod favorabil un politician şi general, dar, aşa cum a spus Dwight D. Eisenhower, „Pesimismul nu a câştigat niciodată vreo bătălie.” Doar pentru că libertarianismul nu a trimfat cu adevărat nicăieri în lumea de azi, nu înseamnă că lupta pentru el e lipsită de importanţă. Analiza lui Cowen şi Sutter omite îndeosebi importanţa ideologiei şi a opiniei publice ca forme de a constrânge guvernul.

Pe baza unor presupuneri restrictive, analizele lui Cowen şi Sutter din 2005 şi a lui Cowen din 2007 nu fac decât să garanteze existenţa guvernului. În Cowen şi Sutter, rezultatele folosirii coerciţiei sunt favorabile, deoarece nu exită constrângeri externe, iar în Cowen, guvernul devine din ce în ce mai popular pe măsură ce sporesc veniturile. Dar dacă presupunerile sunt diferite, rezulatele anticipate sunt diferite, iar „inevitabilul” etatismului devine „inevitabil” numai în anumite condiţii.

Această problemă este cel mai bine evidenţiată în cel mai recent articol al lui Cowen, în care ia opinia politică actuală drept imuabilă şi presupune că majoritatea consideră guvernul un bun normal, la fel ca multe altele. În lumea actuală, acest lucru ar putea fi adevărat. Dar să presupunem că partizanii pieţelor libere au dreptate când spun că pieţele sunt mai civilizate şi mai umane[27], şi că atitudinea mai sofististicată sau mai educată este de a susţine libertatea în locul coerciţiei. Aceasta este o întrebare încă neelucidată, dar pe măsură ce veniturile oamenilor cresc, iar ei devin mai educaţi, este mai probabil ca ei să devină mai puţin etatişti[28]. În aceste circumstanţe, etatismul nu ar fi un bun normal, ci un bun inferior.

Sau să luăm presupunerea lui Cowen şi Sutter cu privire la efectele benefice ale coerciţiei. În lumea actuală, nu e nevoie să privim dincolo de numeroşii oficiali guvernamentali bogaţi din toată lumea pentru a vedea care este adevărul. Dar avantajele obţinute în sine sunt cel puţin parţial dependente de instituţii şi sunt rareori constante de-a lungul timpului. Modificarea instituţiilor poate duce la modificarea nivelului sau chiar a ierarhiei recompenselor.

Pe deasupra, nivelul recompenselor nu este singurul considerent relevant în lumina naturii subiective a preferinţelor umane. Ierarhia subiectivă a acestora se poate modifica odată cu preferinţele. Să presupunem că s-ar institui nişte constrângeri externe, ideologice, asupra coerciţiei, în cadrul unui cod legal cu recunoaştere largă. Dacă aceste constrângeri ar fi destul de importante, chiar şi eventualii oportunişti ar renunţa la folosirea coerciţiei.

Cowen şi Sutter ar putea răspunde că, presupunând inexistenţa unui guvern, ei au specificat deja constrângerile constituţionale relevante. Însă regimurile legale variate ce au existat în societăţile nonstatale de-a lungul timpului contrazic această afirmaţie. Cowen a respins iniţial „sprijinul numai pe ideologia libertariană pentru asigurarea supravieţuirii anarhiei” ca pe un „deus ex machina[29]. Însă Cowen şi Sutter recunosc că „eficienţa cooperării are legătură numai cu abilitatea comunităţii de a se angaja în acţiuni colective; alegerea proiectelor de urmat este o cu totul altă problema”[30]. Cu alte cuvinte, este posibil ca oamenii să coopereze pentru a obţine bunuri publice sau rele publice. Naziştii urmăreau rele publice, însă acest rezultat nu este unul general valabil.

Ce factori influenţează varietatea de bunuri şi rele publice dintr-o societate? După Cowen şi Sutter, această „chestiune diferită” este hotărâtă de „liderii comunităţii şi de oficialii publici” în funcţie de care dintre aceste proiecte „sunt în interesul lor”. În cazul acesta, ce le determină interesele personale? Şi ne-am întors implicit la problema instituţiilor şi a ideologiei, cu excepţia cazului în care Cowen doreşte să substituie ideologia prin deus ex machina al preferinţelor conducătorilor şi oficialilor.

Un alt exemplu frapant despre cum ideologia intră în mod implicit în analizele economiştilor neoclasici, în ciuda eforturilor acestora de a o lăsa în afară, este dat de un critic al lui Cowen. Friedman, în pledoaria sa clasică pentru anarhism, imaginează o ordine polilegală în care curţile şi poliţiile private aflate în competiţie impun diferite coduri de legi care concurează asemenea „mărcilor de autoturisme” [31]. Aceste seturi de legi nu e nevoie să fie libertariene, în viziunea lui Friedman, deşi acesta susţine că impunerea unor legi nelibertariene ar fi mai costisitoare decât a legilor libertariene. Prin urmare, propriul interes va tinde să conducă anarhismul polilegal înspre un rezultat libertarian.

Dar trebuie să observaţi că aceste curţi şi poliţii private ale lui Friedman se supun cel puţin unei legi universale, în ciuda eşecului său de a recunoaşte acest lucru. Nici una dintre acestea nu colectează taxe. În caz contrar, sistemul său se prăbuşeşte devenind anarhia internaţională pe care o observăm în ziua de azi. Cum ar putea să ia naştere o asemenea contrângere uniformă împotriva impozitării, dacă nu dintr-o aversiune ideologică împotriva impozitării, puternic răspândită şi susţinută?

Ar putea vreodată preferinţele să se schimbe, astfel încât oamenii să îşi dorească mai puţin etatism sau mai multe constrângeri asupra guvernului? Dacă am adopta presupunerile restrictive ale alegerii publice neoclasice ale lui Cowen şi Sutter, răspunsul ar fi probabil „nu”, întrucât preferinţele sunt statice în modelul neoclasic. Însă această poziţie trece cu vederea două aspecte importante despre lume, şi anume că opinia publică se schimba adesea şi ca opinia publică într-adevăr contează.

Caplan şi Stringham pun în contrast viziunea mainstream a alegerii publice, în care interesele conduc lumea, cu viziunea lui Ludwig von Mises şi Frédéric Bastiat, care sunt de părere că ideile sunt cele care conduc lumea. Conform viziunii Mises-Bastiat, guvernele reuşesc să obţină atât cât obţin numai pentru că beneficiază de susţinerea unui număr îndeajuns de mare de oameni. Politicile proaste rezistă numai pentru că majoritatea alegătorilor le preferă. [32]

Însă cererea actuală pentru politici proaste nu implică inevitabilitatea lor mai mult decât implică cererea actuală pentru automobile Ford faptul că Ford îşi va menţine pentru totdeauna cota de piaţă actuală. Dacă preferinţele oamenilor se pot schimba, atunci un guvern extins nu este în mod necesar ceva ce oamenii îşi vor dori întotdeauna. Acest lucru este important deoarece , dacă destui oameni îşi vor retrage sprijinul faţă de politicile unui guvern extins, statului nu îi va fi uşor să impună politicile sale unor mase ostile. Aşa cum au arătat Rothbard [33], Jeffrey Rogers Hummel [34] şi alţii, oficialii guvernamentali capătă atât cât le permit oamenii.

Aici se află cheia schimbării societăţii — în schimbarea opiniei publice sau a preferinţelor oamenilor privitoare la guvern. Iar singurul mod în care oamenii îşi pot schimba preferinţele este prin intermediul educaţiei şi al persuasiunii; forţa este ineficientă. Acesta este motivul pentru care economiştii libertarieni aparţinând unor curente diferite sunt de părere că educaţia economică joacă un rol atât de important.

Majoritatea oamenilor susţin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori iau în calcul posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenţia acestuia le agravează, [35] aşa cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acţiunile voluntare să fie capabile să rezolve multe din aşa-zisele eşecuri ale pieţei.

Dacă pieţele libere pot face minuni, aşa cum cred economiştii libertarieni, [36] atunci nu există niciun motiv inerent pentru care publicul şi-ar păstra pentru totdeauna nevoia şi cererea pentru un stat, sau chiar toleranţa faţă de acesta. Frédéric Bastiat susţine că oamenilor li s-a vândut o falsă promisiune [37] şi că astfel au fost convinşi de necesitatea intervenţiei guvernului în numeroase domenii.

Totuşi, dacă ar fi aşa cum îşi doresc economiştii care susţin pieţele libere, oamenii ar crede altceva şi s-ar comporta altfel. Când ar apărea o problemă, aceştia nu ar aştepta de la stat să o rezolve. Când statul ar încerca să îşi asume noi roluri, oamenii s-ar împotrivi. Un grup restrîns de oameni ar putea încerca să-şi impună voinţa asupra publicului, însă în lipsa susţinerii generale a acestuia sau a acceptării de către public, acelei minorităţi i-ar fi greu să facă precum doreşte. [38] Aşa cum scria Rothbard, „Straiele împăratului de aşa-zisă preocupare altruistă pentru bunăstarea generală i-ar fi atunci smulse.” [39]

La o primă vedere, argumentul nostru pare evident adevărat. Aşa cum ne-a scris unul dintre colegii noştri ce colaborează cu Review of Austrian Economics, „ideea centrală a lucrării este că anarhia libertariană va triumfa acolo unde toţi sunt anarhişti libertarieni. Acest lucru este indiscutabil.” Totuşi, aşa cum am demonstrat, acest lucru este de fapt discutabil. Obiecţiile celor care pun la îndoială posibilitatea obţinerii sau a stabilităţii unei societăţi nonstatale (spre deosebire de dezirabilitatea acesteia) se bazează toate pe respingerea explicită sau implicită a truismului că ideile au consecinţe.

Este foarte probabil ca în orice societate să existe câţiva oameni care să vrea să folosească forţa. Însă credem că oamenii îşi pot permite să folosească forţa pe scară largă numai dacă sunt susţinuţi de un număr destul de mare de persoane. În lipsa unei susţineri extinse, abilitatea de a crea guverne este diminuată.

Dacă cei ce cred că e imposibil de obţinut o societate libertariană ar abandona cu adevărat ideea de preferinţe fixate pentru totdeauna, singura lor alternativă ar fi să invoce problema bunurilor publice, sau una din numeroasele ei variante, precum „dilema prizonierului” sau „dependenţa faţă de drumul cunoscut”. Asemenea probleme nu permit, chipurile, ca schimbările din ideile oamenilor să aibă un impact puternic asupra rezultatului politic. Dar acest lucru ridică obiecţii pe toate planurile la orice tip de îmbunătăţire a politicilor.

Şi totuşi istoria e plină de exemple în care mişcările de masă animate de spiritul public au fost mai puternice decât stimulentele individualiste pentru a obţine câştiguri semnificative în lupta cu puterea statului... Laureatul Nobel Douglass C. North a remarcat că „observaţiile empirice... confirmă numărul imens de cazuri în care acţiunea unor grupuri mari are într-adevăr loc şi este o forţă fundamentală a schimbării.” [40] Odată ce recunoaştem că oamenii nu se comportă întotdeauna într-o manieră strict bazată pe propriul interes, că sunt uneori (dacă nu mereu) capabili de altruism ideologic, adică încearcă să atingă scopuri ale căror recompense materiale nu vor compensa în totalitate eforturile depuse, că, într-un cuvânt, preferinţele sunt într-adevăr flexibile, puterea ideilor devine de maximă importanţă, aşa cum au arătat în detaliu Hummel, Caplan şi Stringham, Higgs şi North.

Astfel, factorul de influenţă ultim în acestă viziune asupra lumii este opinia publică. Cu cât adoptă mai mulţi oameni o cultură a iniţiativei, cu atât va fi mai capabil să apară un sistem al pieţelor libere. Este inevitabilă o lume în care majoritatea oamenilor susţin o economie de piaţă pură, aşa cum sugerează Fukuyama în demonstraţia sa privind inevitabilul democraţiei liberale? [41] Noi nu considerăm că vreo lume ar fi inevitabilă, dar suntem de parere că modificarea preferinţelor pentru a obţine susţinerea economiei de piaţă pure este în mod cert posibilă.

 

Edward Peter Stringham este  şeful catedrei de Studii ale Capitalismului şi ale Lliberei Iniţiative de la Fayetteville State University.

Jeffrey Rogers Hummel este profesor de economie asociat la San Jose State University.

Articolul de faţă este extras din Stringham şi Hummel, „If a Pure Market Economy is So Good, Why Doesn't It Exist? The Importance of Changing Preferences versus Incentives in Social Change”, Quarterly Journal of Austrian Economics 2010, vol.13, nr. 2.



[1] Tyler Cowen, „Law as a Public Good: The Economics of Anarchy”, Economics and Philosophy, vol 8 (1992), pp 249-267; şi „Rejoinder to David Friedman on the Economics of Anarchy”, Economics and Philosophy, vol 10 (1994), pp. 329-322.

[2] Tyler Cowen şi Daniel Sutter, „The Costs of Cooperation”, Review of Austrian Economics, vol. 12 (1999), pp. 161–173; şi „Conflict, Cooperation and Competition in Anarchy”, Review of Austrian Economics, vol. 18, nr. 1 (2005), pp. 109–115.

Journal of Libertarian Studies, vol. 21, nr. 1 (2007), pp. 41–48.

[4] Andrew Rutten, „Can Anarchy Save Us from Leviathan?Independent Review, vol 3 (1999), pp. 581–593.

[5] Pentru o imagine de ansamblu asupra unei economii pur libertariene sau a uneia nonstatale, vezi Murray Rothbard, For a New Liberty: Libertarian Manifesto (San Francisco: Fox and Wilkes, 1996) şi Edward Stringham, ed., Anarchy and the Law: The Political Economy of Choice (Somerset, N.J.: Transaction Publishers, 2007).

[6] Vezi Rothbard, For a New Liberty.

[7] Holcombe, „Government: Unnecessary but Inevitable," p. 333. Rothbard sublinia în For a New Liberty că „Este de asemenea deosebit de important pentru stat să facă regulile sale să pară inevitabile: chiar şi atunci când cei de la putere nu sunt apreciaţi, aşa cum se întâmplă de multe ori, ei vor întâmpina resemnarea pasivă exprimată prin binecunoscuta asociere „moartea şi taxele” .” (p70)

[8] Murray N. Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare”, în On Freedom and Free Enterprise: Essays in Honor of Ludwig von Mises, ed. Mary Sennholz (Princeton, N.J.: Van Nostrand Company, 1956).

[9] David Friedman, The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism, editia a II-a (La Salle, Ill.: Open Court, 1989).

[10] George Stigler, The Economist As Preacher and Other Essays (Chicago: University of Chicago Press, 1982).

[11] Hartmut Kliemt, „Public Choice from the Perspective of Philosophy”, în Friedrich Schneider, ed., The Encyclopedia of Public Choice (New York: Kluwer, 2004), pp. 235–244. Pe lângă economiştii ce susţin teoria alegerii publice, printre alţi economişti ce caută moduri de a constrânge instituţiile politice se numără Russell Hardin, Liberalism, Constitutionalism, and Democracy (Oxford: Oxford University Press, 1999), Douglass C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance(Cambridge, Mass.: Cambridge University Press, 1990) şi Barry R. Weingast, „The Economic Role of Political Institutions: Market Preserving Federalism and Economic Development”, Journal of Law, Economics, and Organization, vol. 11 (1995), pp. 1–31. Abordarea noastră este mai fundamentală, deoarece investigăm dacă regulile constituţionale sau structurile politice pot constrânge în mod semnificativ guvernul. După cum scria Gordon Tullock, „Viziunea conform căreia guvernul poate fi limitat prin anumite măsuri preventive este naivă. Cineva trebuie să impună acele măsuri, iar oricine ar fi cel care le impune este el însuşi în afara constrângerilor.”. Pentru mai multe pe aceeaşi temă, vezi Andrew Farrant, „Robust Institutions: The Logic of Levy? Review of Austrian Economics, vol. 17 (2004), pp. 447–451. Suntem de părere că singurul şi cel mai eficient mod de constrângere şi limitare a guvernului este prin ideologie, adică prin preferinţele publicului.

[12]  Un economist neoclasic care ar analiza campania împotriva fumatului ar putea încerca să apere ipoteza preferinţelor constante bazându-se pe discuţia lui Gary Becker despre „bunurile-Z”. Vezi Gary Becker, „A Theory of the Allocation of Time”, Economic Journal, vol. 75, nr. 299 (1965), pp. 493–508. Ţigările, în loc să fie tratate ca bunuri destinate consumului final (bunuri-X), pot fi considerate un input pentru ceea ce Becker numeşte bunuri-Z, bunuri pentru care e nevoie de alte bunuri pentru a fi produse. Un fel de mâncare, de exemplu, este un bun-Z pentru obţinerea căruia e nevoie de diferite ingrediente. Vezi Robert B. Eklund, Robert F. Hébert şi Robert D. Tollison, The Marketplace of Christianity (Cambridge, Mass.: MIT Press, 2006). Dacă presupunem că fumătorii sunt informaţi imperfect cu privire la efectele fumatului, am putea considera campaniile anti-fumat un simplu mod de a furniza informaţii suplimentare despre costurile reale ale fumatului, unul dintre numeroasele inputuri ale bunului-Z relaxare. În acest caz, schimbarea comportamentului nu se datorează vreunei schimbări a preferinţelor. În mod similar, am putea să vedem libertarianismul drept un input al bunului-Z o viaţă bună. Astfel, informarea oamenilor cu privire la beneficiile şi costurile pieţei versus cele ale guvernului îi ajută numai să vadă care sunt costurile reale ale inputurilor. La extrem, modul de gândire neoclasic exclude posibilitatea modificării oricărei preferinţe, definind funcţiile individuale de utilitate drept constante. Deşi un truc filozofic interesant, găsim această definiţie tautologică a utilităţii chiar mai puţin folositoare pentru înţelegerea lumii reale decât definiţia tautologică a propriului interes care înglobează orice tip de acţiune, oricât ar părea aceasta de altruistă. (În plus, a susţine că nu ştiu consumatorii ce e cel mai bine pentru ei intră în contradicţie cu presupunerea neoclasică a informării perfecte.) Preferăm să ne bazăm pe formulările din limbajul de zi cu zi. În orice caz, a redefini modificarea preferinţelor ca informare îmbunătăţită care modifică stimulentele nu diminuează puterea argumentului nostru. Există o distincţie, oricum am numi-o, între modificarea directă a consecinţelor unei acţiuni şi modificarea percepţiilor indivizilor asupra consecinţelor. Economiştii neoclasici îşi limitează aproape invariabil analizele la abordarea directă.

[13] Avner Greif, Institutions and the Path to the Modern Economy: Lessons from Medieval Trade (Cambridge: Cambridge University Press, 2006).

[14] Douglass C. North, John Joseph Wallis şi Barry R. Weingast, Violence and Social Orders: A Conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History (Cambridge: Cambridge University Press, 2009).

[15] Murray N. Rothbard, Four Strategies for Libertarian Change (Londra: Libertarian Alliance, 1989).

[16] Cowen şi Sutter, „Conflict, Cooperation and Competition in Anarchy”.

[17] Cowen, „Law as a Public Good " şi „Rejoinder to David Friedman” .

[18] Cowen şi Sutter, „The Costs of Cooperation”.

[19] Cowen şi Sutter, „Conflict, Cooperation and Competition in Anarchy”, p. 109.

[20] David Friedman a răspuns la articolul iniţial al lui Cowen („Law as a Public Good”) în „Law as a Private Good: A Response to Tyler Cowen on the Economics of Anarchy”, Economics and Philosophy, vol. 10 (1994), pp. 319–327, în timp ce Bryan Caplan şi Edward P. Stringham au răspuns, în „Networks, Law, and the Paradox of Cooperation”, Review of Austrian Economics, vol. 16, nr. 4 (2003), pp. 309–326, la următoarea lucrare a lui Cowen şi Sutter („The Costs of Cooperation”). Caplan şi Stringham arată că numai pentru că oamenii pot să coopereze în anumite privinţe, asta nu înseamnă că pot să conlucreze în orice privinţă. Băncile, de exemplu, pot să se coordoneze astfel încât să emită carduri pe care să le accepte şi celelalte bănci, însă le-ar fi mult mai greu să colaboreze pentru a fixa ratele dobânzilor.

[21] Cowen şi Sutter, „Conflict, Cooperation and Competition in Anarchy”.

[22] Ibid., p. 113.

[23] Pentruo imagine de ansamblu asupra argumentelor alegerii publice privind anarhia, vezi Edward Stringham, ed., Anarchy, State, and Public Choice (Cheltenham: Edward Elgar, 2005). Pentru replici la „Government: Unnecessary but Inevitable” al lui Hollcombe, vezi Peter T. Leeson şi Edward P. Stringham, „Is Government Inevitable? Comment on Holcombe's Analysis”, Independent Review, vol. 9, nr. 4 (2005), pp. 543–549, Walter Block, „Government Inevitability: Reply to Holcombe”,Journal of Libertarian Studies, vol. 19, nr. 3 (2005), pp. 71–93 şi Randall G. Holcombe, „Is Government Inevitable? Reply to Lesson and Stringham” şi „Is Government Really Inevitable?”.

[24] Holcombe, „Government: Unnecessary but Inevitable”, p. 326.                     

[25] Cowen, „Law as a Public Good”, pp. 252, 261.

[26] Tyler Cowen, The Paradox of Libertarianism, Cato Unbound (11 martie 2007). Cowen nu specifică dacă creşterea rezultantă a guvernului este măsurată pe o bază per capita sau dintr-un procent din întregul output, şi poate e nedrept din partea noastră să ne aşteptăm la prea multă rigoare din partea unui comentariu online popular. Dar într-o economie în creştere, mărimea guvernului poate creşte per capita scăzând în acelaşi timp relativ la mărimea economiei. Dacă, pe de altă parte, Cowen reînvie ideea progresistă depăşită din secolul al XX-lea comform căreia guvernul trebuie să se extindă ca procent al PIB-ului pe măsură ce economia devine din ce în ce mai mare şi mai complexă, afirmaţia sa pare să fie îndoielnică în practică în Statele Unite, cel puţin în cazul tendinţelor populare din perioada la care acesta se refera, şi anume ultimele zeci de ani.

[27] Vezi Wilhelm Röpke, A Humane Economy (Chicago: Henry Regnery, 1960).

[28] Vezi Bryan Caplan, „How Economists Misunderstand Voters, and Why Libertarians Should Care”, Independent Review, vol. 5, nr. 4 (2001), pp. 539–563.

[29] Cowen, „Law as a Public Good”, p. 251.

[30] Cowen şi Sutter, „The Costs of Cooperation”, p. 165.

[31] Friedman, The Machinery of Freedom, p. 117.

[32] Caplan, în The Myth of the Rational Voter: Why Democracies Choose Bad Policies(Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2007) susţine că este mult mai probabil ca oamenii să ceară politici mai „iraţionale” economic sau mai contraproductive atunci când costurile marginale sunt scăzute. Operând în cadrul acestui model, cantitatea de politici proaste cerute ar putea fi redusă în două moduri. Primul este prin modificarea constrângerilor pentru a creşte costurile marginale personale ale celor care cer politici iraţionale. Modificarea stimulentelor în acest mod ar putea fi o mişcare în domeniul cererii pentru politici iraţionale. Însă un al doilea mod de a scădea numărul politicilor iraţionale cerute ar fi să producem o deplasare a curbei cererii pentru politici iraţionale. Analiza lui Caplan ar sugera că, de vreme ce oamenii mai educaţi  probabil ar gîndi mai aproape de cum gândesc economiştii, creşterea gradului de educare este un mod important prin care se pot schimba convingerile privind economia politică.

[33] Rothbard, Four Strategies for Libertarian Change.

[34] Jeffrey Rogers Hummel, „National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders”, Review of Austrian Economics, vol. 4 (1990), pp. 88–122 şi „The Will to Be Free: The Role of Ideology in National Defense”, Independent Review, vol. 5 (2001), pp. 523–537.

[35] Vezi Robert Higgs, Against Leviathan: Government Power and a Free Society (Oakland, Calif.: The Independent Institute, 2004) şi Neither Liberty nor Safety: Fear, Ideology, and the Growth of Government (Oakland, Calif.: The Independent Institute, 2007).

[36] Rothbard, For a New Liberty.

[37] Frederic Bastiat, Economic Sophisms, trad. Arthur Goddard (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1964).

[38] Murray N. Rothbard, „Concepts of the Role of Intellectuals in Social Change Towards Laissez Faire”, Journal of Libertarian Studies, vol. 9, nr. 2 (1990), p. 47.

[39] Rothbard, For a New Liberty, p. 72.

[40] Douglass C. North, Structure and Change in Economic History (New York: W.W. Norton, 1981), pp. 10–11.

[41] Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (New York: Free Press, 1992).

 

Share:

Publicat de