Statul criminal

Share:

În măsura în care pot emite o judecată de valoare pertinentă, atitudinea generală a americanilor care sunt măcar parţial interesaţi de afacerile externe, este una de uimire, combinată cu una de dezgust, nemulţumire sau groază, în funcţie de capacitatea de solicitare emoţională a fiecărui observator în parte. Poate că ar trebui să estompez această declaraţie un pic pentru a nu mă hazarda şi să spun că aceasta este atitudinea general exprimată.

Toate vocile noastre instituţionale - presă, biserică, foruri civile – exprimă indignare şi uimire pe măsura desfăşurării întâmplărilor curente din Europa şi Asia. Acest lucru mă face să cred că, în general, poporul nostru priveşte cu mirare şi, de asemenea, cu repulsie anumite acţiuni evidente ale diferitelor state străine; de exemplu, comportamentul barbar al statului german faţă de unii dintre proprii săi cetăţeni; despotismul nemilos al Rusiei sovietice; imperialismul necruţător ale statului italian; trădarea Cehoslovaciei de către statul britanic şi cel francez; sălbăticia statului japonez; bestialitatea mercenarilor statului chinez; şi aşa mai departe, aici sau acolo, pe tot globul - acest gen de întâmplări se arată a fi în contradicţie cu temperamentul poporului nostru, oamenii vorbind despre aceasta umiţi şi furioşi în acelaşi timp.

Sunt de acord cu ei asupra fiecărui punct cu excepţia unuia. Împărtăşesc acelaşi sentiment de repulsie, oroare, indignare, dezgust, dar nu şi uimire. Istoria statului fiind cea care este, iar mărturia sa fiind invariabilă şi elocventă, mă simt obligat să menţionez că naivitatea ce se întrevede în spatele tonului plin de uimire folosit de poporul nostru, în timp ce se plânge de aceste probleme, mi se pare o imagine destul de sumbră a inteligenţei acestuia. Să presupunem că cineva ar fi destul de nepoliticos încât să pună aspra întrebare, "Ei bine, ce te aşteptai?" - Ce răspuns raţional ar putea da? Nu cunosc niciunul.

Politicoasă sau nepoliticoasă, aceasta este întrebarea ce ar trebui pusă de fiecare dată când o poveste despre ticăloşia statului apare în presă. Infamia statului ar trebui să fie expusă zilnic  publicului, în fiecare ziar, periodic, pe fiecare platformă oratorică şi la fiecare post de radio din ţară şi ar fi trebuit să fie argumentată făcându-se un simplu apel la istorie, o simplă invitaţie de a observa datele concrete. Statul britanic a “vândut” statul ceh folosind un truc mizerabil; foarte bine, fii cât de dezgustat şi furios doreşti, dar nu fii uimit; la ce te aşteptai?... aruncă o privire asupra istoricului statului britanic! Statul german persecută mari mase din poporul lui; statul rus face epurări; statul italian acapareză teritorii; statul japonez este “corsarul” coastei asiatice; oribil, da, dar pentru numele lui Dumnezeu nu-ţi pierde capul din cauza asta, pentru că… la ce te aşteptai?... uita-te în istorie!

Niciun stat exceptat

Acesta este modul în care fiecare prezentare publică a faptelor ar trebui să decurgă, în cazul în care americanii vor avea vreodată o atitudine matură faţă de acestea. De asemenea, cu scopul de a minimiza marele păcat american, de a împărţii dreptatea după propriile legi, fiecare prezentare publică ar trebui să evidenţieze legătura mortală cu istoricul statului american. Statul german persecută o minoritate, cum de altfel a facut-o şi statul american după anul 1776; statul italian pătrunde în Etiopia, la fel cum statul american a pătruns în Mexic; statul japonez ucide triburi manciuriene în “loturi en-gros”, la fel ca statul american în cazul triburilor indiene; statul britanic practică oportunismul la scară largă, asemănător statului american după 1864; statul imperialist francez masacrează civili nativi pe propriul lor sol, ca şi statul american în aplicarea politicilor sale imperialiste în Pacific, şi aşa mai departe.

În acest fel, poate, poporul nostru s-ar putea lămuri asupra faptului că delincvenţa statului nu reprezintă ceva nou sau ceva ce ar trebui să ne surprindă.. A început în momenul în care primul grup de prădalnici s-a unit şi a format statul; şi va continua atâta timp cât statul există în lume, pentru că statul este fundamental o instituţie anti-socială, fundamental criminal. Ideea că statul a luat naştere cu scopul de a servi orice fel de obiectiv social este complet fals din punct de vedere istoric. Statul s-a născut din cucerire şi confiscare - adică, din crimă. Scopul a fost acela de a menţine divizarea societăţii într-o clasă care deţine şi exploatează şi o clasă dependentă, fără proprietate — utilizată în scopuri criminale.

De-a lungul istoriei, niciun stat nu a luat naştere în alt mod, sau cu alt scop. La fel ca toate instituţiile distructive sau parazitare, instinctul său primar este acela de auto-conservare. Toate demersurile sale sunt îndreptate în primul rând spre prezervarea propriei vieţi şi, în al doilea rând, în direcţia creşterii puterii proprii şi extinderii domeniului de aplicare al activităţii sale. În numele acestora, statul va comite – şi de regulă o face - orice crimă pe care circumstanţele o cer. În cele din urmă, ce fac acum, de fapt, statul german, italian, francez sau cel britanic? Îşi distrug proprii oameni pentru a se conserva, a consolida propria putere, propriul prestigiu, şi pentru a-şi extinde propria autoritatea. Şi statul american face acelaşi lucru exploatând integral toate oportunităţile ce se ivesc.

Un petic de hârtie

În acest caz, ce reprezintă pentru statul francez sau britanic o chestiune minoră cum ar fi un tratat? Doar o bucăţică de hârtie - Bethmann-Hollweg a subliniat acest lucru corect. De ce sa fii uimit atunci când statul german sau rus îşi omoară cetăţenii? Statul american ar face în aceleaşi circumstanţe exact acelaşi lucru. De fapt, cu optzeci de ani în urmă, a ucis o mare parte din cetăţeni din simplul considerent că aceştia nu au mai dorit să trăiască sub conducerea sa. În cazul în care acest lucru reprezintă o crimă, coloniştii, sub conducerea lui G. Washington au fost nişte criminali nemiloşi, iar 4 iulie nu este altceva decât o sărbătoare a unor ucigaşi.

Pe măsură ce statul este mai slab, cu atât acesta are mai puţină putere să comită crime. Unde, în Europa contemporană, are statul cel mai curat “cazier”? Acolo unde este cel mai slab: în Elveţia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Luxemburg, Suedia, Monaco, Andorra. Totuşi, atunci când statul olandez, de exemplu, a fost puternic, criminalitatea acestuia a fost îngrozitoare; în Java a masacrat 9000 de persoane într-o singură dimineaţă, record considerabil mai mare decât cel al lui Hitler sau Stalin. Acesta nu ar – sau mai exact nu are puterea de a - face la fel în zilele noastre, deoarece poporul olandez nu îi acordă atât de multă putere şi nici nu susţine un astfel de comportament. În perioada în care statul suedez a reprezentat un mare imperiu, propriul “cazier”, să zicem între anii 1660 - 1670, a fost unul înfricoşător. Ce înseamnă toate acestea, dacă nu faptul că, dacă nu doriţi ca statul să se comporte ca un criminal, trebuie să îl dezarmaţi ca pe unul din aceştia şi să îl menţineţi slab. Statul va fi întotdeauna criminal proporţional cu puterea sa; un stat slab va fi întotdeauna atât de criminal pe cât poate, sau îndrăzneşte să fie, dar dacă este menţinut în limita adecvată de slăbiciune - care, apropo, este o limită mult mai mică decât sunt făcuţi oamenii să creadă – criminalităţii sale i se poate face faţă în condiţii de siguranţă.

Astfel, mi se pare evident faptul că, în loc să “transpire sânge” din cauza nelegiuirii statelor străine, concetăţenii mei şi-ar face un mare bine dacă s-ar asigura că statul american nu este suficient de puternic pentru a pune în practică fărădelegi asemănătoare. Cu cât îi este permis statului american să devină mai puternic, cu atât mai mult  creşte - în funcţie de tentaţii şi oportunităţi - şi criminalitatea acestuia. În acest caz, dacă în locul alocării energiei, timpului şi banilor aparării împotriva unor pericolele fictive şi a unor criminali imaginari aflaţi la mii şi mii de kilometri depărtare, poporul nostru şi-ar reorienta fervoarea patriotică înspre singurul izvor al pericolului, aceştia şi-ar îndeplini în totalitate datoria faţă de ţara lor.

Doi publicişti americani, capabili şi sensibili - Isabel Paterson (New York Herald Tribune) şi W.J. Cameron (Ford Motor Company) - au atras în ultima vreme atenţia publicului nostru asupra marelui adevăr că, dacă acorzi statului puterea pentru ca acesta să facă ceva PENTRU tine, îi acorzi exact aceeaşi putere SĂ ÎŢI FACĂ CEVA. Mi-aş dori ca fiecare editor, publicist, profesor, predicator şi lector să repete încontinuu acest adevăr până când acesta s-ar întipări şi ar deveni de neşters din mintea americanilor. Statul a fost organizat în această ţară astfel încât să aibă puterea de a face tot felul de lucruri PENTRU popor, iar poporul, în miopia sa prostească, a suplimentat această putere încontinuu.

După 1789, John Adams a spus că, departe de a fi o democraţie a unei republici democratice, organizarea politică a ţării a fost cea de "republică monarhică, sau, dacă vreti, o monarhie limitată"; puterile preşedintelui său erau cu mult mai mari decât cele ale unui "magistrat elveţian, consul, înalt oficial italian, Doge, un şef de stat al Provinciilor Unite ale Olandei; nu mai puţin mari decât ale unui un rege al Poloniei; ba chiar mai mari decât ale regelui Spartei”. Dacă toate acestea erau adevărate în 1789 - şi erau adevărate – ce se poate spune despre statul american la ora actuală, după un secol şi jumătate de centralizare şi continuă creştere a puterii sale?

Puterea corupe

Puterea, de exemplu, de a "ajuta afacerile" prin licitarea de concesii, subvenţii, tarife, împroprietărirea cu terenuri, francize, puterea de a ajuta afacerile prin nerespectarea reglementărilor şi a diferitelor forme de control. Toate această putere, acordată de bunăvoie a reprezentat o putere echivalentă de a face ceva AFACERILOR; şi vezi ce bandă de politicieni carierişti face afaceri acum! Puterea de a aduce "alinare" proletarilor; şi vezi ceea ce statul le-a făcut acelor proletari acum, “seducându-i” sistematic şi ducându-i până în punctul în care şi-au pierdut şi ultimele fărâme de încredere şi respect pe care le-au avut vreodată! Putere în sus, putere în jos; şi toată folosită în cele din urmă ÎMPOTRIVA intereselor poporului care a predat această putere, el fiind convins că aceasta urma să fie folosită PENTRU atingerea intereselor sale.

Mulţi cred acum că, o dată cu apariţia statului "totalitar", lumea a intrat într-o nouă eră de barbarie. Nu a făcut-o. Statul totalitar este doar statul; aceste lucruri pe care le face sunt doar ceea ce statul - dacă a avut puterea să o facă - a făcut întotdeauna cu regularitate, oriunde şi oridecâteori propria creştere le-a necesitat. Dă oricărui stat putere şi pune-l în situaţii similare şi acesta va face exact acelaşi lucruri. Statul, dacă are puterea, se va mări în primul rând în detrimentul propriilor cetăţeni şi apoi pe seama oricui îi iese în cale. A făcut-o şi o va face întotdeauna.

Ideea că statul este o instituţie socială, şi că având la conducere o persoană cu o educaţie ireproşabilă, ca domnul Chamberlain, sau o persoană fermecătoare, ca domnul Roosevelt, nu poate fi pusă la îndoială administrarea onorabilă a acesteia... toate acestea sunt doar hârtii lipicioase de prins muşte. Persoanele aflate în această poziţie fac de obicei foarte mare caz de onoare lor - iar unele dintre ele chiar au ceva onoare (deşi, dacă ar avea, nu pot înţelege cum de s-au lăsat numiţi în această poziţie) - dar maşina pe care o conduc va rula pe şine aşezate într-un singur sens, de la crimă la crimă. În zilele de demult, divizarea Cehoslovaciei sau cotropirea Austriei ar fi fost aranjate printr-o discuţie purtată între caţiva domni cizelaţi în cămăşi rigide, ornate cu panglici rafinate. Hitler pur şi simplu a făcut-o în modul în care bătrânul Frederick şi-a stabilit cota din prima împărţire a Poloniei; el a stabilit anexarea Austriei în acelaşi mod în care Ludovic al XIV-lea a stabilit-o pe cea a Alsaciei. Este, poate, mai mult sau mai puţin, o modă în care aceste lucruri sunt făcute, dar ideea este că, în cele din urmă, rezultatul este acelaşi.

Mai mult decât atât, ideea că procedura statului "democratic" este mai puţin criminală decât cea a altui stat, indiferent de titulatura acestuia, este o prostie. Ţara este acum aprovizionată cu gunoaie jurnalistice despre măreaţa democraţie înrudită, Anglia, guvernul său democratic rafinat, marea sa binefacere - bunăvoinţa de a conduce popoarele supuse şi aşa mai departe; dar a verificat vreodată cineva “cazierul” statului britanic? Bombardamentul de la Copenhaga; războiul bur; rebeliunea şipailor; înfometarea germanilor de către blocada post-armistiţiu; masacrul nativilor în India, Afganistan, Jamaica; contractarea mercenarilor hessieni pentru a-i omoarî pe coloniştii americani. Care este diferenţa, morală sau concretă, dintre lagărele democratice de concentrare ale lui Kichener şi lagărele de concentrare de tip totalitar ale lui Hitler? Generalul totalitarist Badoglio este, dacă vreţi, un frate destul de dur, dar cum rămâne cu generalul democratic O'Dwyer şi guvernatorul Eyre? Oricare dintre cei trei rezistă unei comparaţii cu propriul nostru democrat virtuos, dar în acelaşi timp diabolic prin modul în care tratează nativii filipinezi, Jake Smith; şi nu o poţi spune mai corect decât atât...

Statul britanic

În ceea ce priveşte talentul statului britanic de a administra coloniile într-o manieră  binevoitoare şi generoasă, nu voi aduna scoruri  mai vechi prin citarea diferitelor date stabilite în Declaraţia de Independenţă; voi lua în considerare doar cazul Indiei, nici măcar invocând probleme precum războiul Kaffir sau incidentul Wairau din Noua Zeelandă. Este posibil ca verişoarele noastre britanice democratice din India secolului al XVIII-lea să fi învăţat de la Pizarro şi Cortez. Edmund Burke le-a numit "păsări de pradă şi de trecere". Chiar şi directorii Companiei Indiilor de Est au recunoscut că "marile averi dobândite în comerţul interior au fost obţinute printr-o serie de acţiuni dintre cele mai tiranice şi opresive ce au fost cunoscute vreodată, în orice perioadă sau ţară." Descriind o călătorie, Warren Hastings a scris că "cea mai mare parte din oraşele mici şi hanurile ce adăposteau caravane erau părăsite în momentul în care ne apropiam"; oamenii fugeau în pădure la simpla vedere a unui om alb. Exista nedreptul monopol al sării; exista peste tot extorcare de fonduri practicată de canalii întreprinzătoare ce erau  în coaliţie cu o poliţie coruptă; exista impozitare ce confisca aproape jumătate din produsele solului.

Dacă s-ar fi spus că, în acele zile, Marea Britanie nu a fost o democraţie-soră şi că de atunci s-a reformat, cineva s-ar putea întreba cât de mult din această reformă este cauzat de circumstanţe şi cât de mult de o schimbare a atitudinii. De altfel, soldaţii trimişi de statul britanic în Irlanda au fost trimişi în zilele noastre, la fel şi blocada post-armistiţiu; masacrul generalui O'Dwyer nu a fost cu mai mult de o duzină de ani în urmă; şi există încă multe persoane care îşi amintesc de lagărele de concentrare ale lui Kitchener.

Nu, practica statului "democratic" nu este nimic mai mult sau mai puţin decât o practică de stat. Ea nu diferă de practica statului marxist, a statului fascist sau de oricare alta. Aceasta este Regula de Aur a unei cetăţenii solide, prima şi cea mai măreaţă lecţie în studiul politicii:

Obţii aceeaşi criminalitate din partea oricărui stat căruia îi oferi putere de exerciţiu; şi indiferent ce putere îi dai statului pentru ca acesta să facă lucruri PENTRU tine, aceasta îi oferă puterea echivalentă de a îţi face ţie diverse lucruri.

Poporul care a învăţat această scurtă lecţie, mai are doar puţin de învăţat. A deposeda statul american de enorma putere dobândită reprezintă pentru cetăţenii noştri o activitate cu normă întreagă şi răscolitoare în acelaşi timp; iar în cazul în care se implică cu adevărat, nu vor mai avea energie de risipit pe lupta împotriva comunismului, pentru a-l urî pe Hitler, pentru a-şi face griji în legătură cu soarta Americii de Sud ori a Spaniei, sau pentru orice altceva cu excepţia a ceea ce se întâmplă chiar aici, în Statele Unite.

 

Albert Jay Nock (1870- 1945) a fost un distins libertarian american, teoretician al educaţiei şi critic social. A avut o influenţă puternică asupra lui Murray Rothbard şi a întregii generaţii libertariene care l-a succedat.

Textul de faţă a fost iniţial publicat în American Mercury, martie 1939.

Share:

Publicat de