Responsabilitatea socială a afacerilor este sporirea profiturilor

Share:

Când aud anumiți oameni de afaceri vorbind cu atât de mult patos despre "responsabilitățile sociale ale afacerilor într-un sistem al libertății antreprenoriale”, îmi amintesc de minunata anecdotă referitoare la francezul care a descoperit la vârsta de 70 de ani că, toată viața sa, vorbise doar banalități. Întreprinzătorii sunt de părere că apără libertatea antreprenorială în momentul în care afirmă că afacerile nu au drept unic scop obținerea de profit, acestea urmărind totodată să promoveze obiective sociale dezirabile; că lumea afacerilor are o "conștiință socială” și că tratează cu seriozitate responsabilitățile sale legate de furnizarea de locuri de muncă, eliminarea discriminării, combaterea poluării și a altor fenomene transformate în slogane de aceste grupuri de reformatori moderni. În realitate, ei propovăduiesc – sau cel puțin ar propovădui dacă alte persoane sau chiar ei înșiși s-ar lua în serios- socialismul în starea sa pură. Oamenii de afaceri ce abordează un astfel de discurs sunt simple marionete ale elitelor intelectuale ce continuă să submineze fundamentele societății libere, așa cum au facut-o și în ultimele decenii.

Dezbaterile referitoare la "responsabilitatea socială a afacerilor” sunt cunoscute pentru stângăcia lor analitică și absența rigorii științifice. Ce înseamnă, de fapt, că "afacerile” au responsabilități ? Doar oamenii pot avea responsabilități. O corporație este o persoană artificială și, prin urmare, poate avea responsabilități artificiale, dar despre ,,afaceri”, privite ca un întreg, nu se poate afirma că au responsabilități, nici măcar în acest sens vag. Primul pas către o abordare lucidă a doctrinei responsabilității sociale este să se stabilească ce implicații are aceasta și cine sunt cei care suportă respectivele implicații.

Se presupune că persoanele care ar trebui să fie responsabile sunt oamenii de afaceri, adică proprietarii sau managerii afacerii. Majoritatea dezbaterilor cu privire la responsabilitatea socială au drept țintă marile corporații, drept pentru care, în continuare, analiza mea va fi orientată, în special, asupra managerilor, luând mai puțin în considerare proprietarii.

Într-un sistem al libertății antreprenoriale și al proprietății private, managerul este unul dintre angajații proprietarilor afacerii. El are o răspundere directă față de angajatorii săi. Aceasta presupune administrarea afacerii în concordanță cu dorințele patronilor, care, în general, constau în a face cât mai mulți bani cu putință, în condițiile respectării regulilor fundamentale ale societății, atât cele stabilite prin lege, cât și cele morale, nescrise. Desigur, în anumite situații, angajatorii pot avea și alte obiective. Un grup de persoane poate pune bazele unei corporații cu scopuri caritabile, de exemplu un spital sau o școală. Managerul unei astfel de organizații nu va avea drept scop principal obținerea de profit ci prestarea anumitor servicii.

În oricare dintre aceste două situații, ideea principală este că, în calitatea sa de administrator, managerul este reprezentantul persoanelor ce dețin corporația sau organizația caritabilă și principala sa răspundere este față de aceștia.

Evident, acest lucru nu înseamnă că evaluarea modului în care el iși respectă atribuțiile devine o sarcină ușoară. Dar cel puțin, etalonul de performanță este unul lipsit de ambiguitate și părțile între care se stabilește o relație contractuală voluntară sunt clar definite.

Desigur, managerul este, la rândul său, o persoană, o individualitate. Ca simplă persoană, este posibil să aibă multe alte responsabilități pe care le recunoaște sau pe care și le asumă în mod voluntar – față de familie, de sentimentele sale filantropice, față de biserica sa, cluburile sale, țara sa. S-ar putea simți constrâns de aceste responsabilități astfel încât să își dedice o parte din venitul său unor cauze pe care le consideră ca fiind meritorii, să refuze să muncească pentru anumite corporații, sau chiar să renunțe la slujba sa pentru a se înrola în armată, de exemplu. Dacă dorim, putem considera o parte din aceste responsabilități ca fiind ,, responsabilități sociale”. Dar, în acest caz, el acționează ca individ și nu ca reprezentant al unei companii; el își cheltuiește proprii bani, propriul timp sau propria energie, și nu banii angajatorilor săi, sau timpul și energia pe care, conform înțelegerii contractuale, el ar trebui să le consume în interesul lor. Dacă toate acestea sunt ,,responsabilități sociale”, ele aparțin indivizilor și nicidecum afacerilor.

Dar cum s-ar putea interpreta afirmația conform căreia managerul are o ,,responsabilitate socială”, în calitatea sa de om de afaceri? Dacă această aserțiune nu este strict una retorică, ar însemna că managerul trebuie să acționeze într-o manieră care devine oarecum contradictorie cu interesele angajatorilor săi. De exemplu, el împiedică majorarea prețului unui produs având drept obiectiv social prevenirea inflației, chiar dacă o creștere a prețului ar fi în interesul corporației. Sau aprobă cheltuieli pentru reducerea poluării fie peste nivelul optim în raport cu interesele organizației, fie peste cel impus de lege, ambele în vederea atingerii obiectivului social de protejare a mediului înconjurător. Sau, cu scopul de a reduce nivelul sărăciei și riscând diminuarea profitului organizației, el angajează masiv muncitori necalificați, în condițiile în care aceștia ar putea fi substituiți printr-un numar mai redus de muncitori calificați.

În fiecare dintre aceste cazuri, managerul ar cheltui banii altora pentru un interes general de natură socială. Atâta timp cât decizile luate conform, responsabilității sale sociale” diminuează veniturile acționarilor companiei, el cheltuie banii acestora. Atâta timp cât acțiunile sale cresc prețul final al produsului pe care consumatorii trebuie să îl plătească, managerul cheltuie banii acestora. Atâta timp cât hotărârile sale duc la scăderea salariilor anumitor angajați, el cheltuie banii acestora.

Acționarii, clienții sau angajații ar putea, dacă doresc, să își cheltuie ei înșiși banii pe asemenea demersuri cu caracter social. Managerul ar înfăptui o ,, responsabilitate socială” distinctă, mai degrabă decât să servească interesele actționarilor, ale clienților sau ale angajaților, doar în situația în care el le-ar cheltuii banii într-un mod diferit de cel în care aceștia i-ar cheltui la rândul lor.

Dar dacă situația ar sta așa, ar însemna, pe de o parte, că le impune acestora taxe, și, pe de altă parte, că hotărăște modul în care veniturile rezultate din taxe sunt cheltuite.

Acest proces ridică două categorii de probleme politice: cele principiale și cele referitoare la consecințe. La nivel de principii politice, impunerea de taxe și cheltuirea încasărilor ce rezultă din acestea sunt considerate a fi funcții guvernamentale. Am pus bazele unor complexe prevederi constituționale, parlamentare și judiciare pentru a controla aceste funcții, pentru a ne asigura că taxele sunt impuse, pe cât posibil, în concordanță cu preferințele și dorințele publicului – până la urmă, ,,impozitarea în absența dreptului de reprezentare” a fost una dintre principalele nemulțumiri exprimate pe parcursul Revoluției Americane. Avem un sistem al controlului și echilibrului în vederea separării funcției legislative de impunere a taxelor și reglementare a cheltuielilor de funcția executivă a colectării taxelor și administrării programelor de cheltuieli și de funcția judecătorească a medierii disputelor și interpretării legilor.

În situația adusă în discuție, omul de afaceri, fie el auto-ales sau numit direct sau indirect de către acționari, trebuie să fie, în același timp, corp legiuitor, executiv, dar și jurist. Trebuie să decidă pe cine să impoziteze, cu cât și cu ce scop și să cheltuiască încasările, toate acestea fiind motivate doar de îndemnurile generalizate de a ține sub control inflația, de a proteja mediul, de a combate sărăcia și așa mai departe.

Singura justificare a alegerii unui manager de către acționari se rezumă la faptul că acesta este un agent care servește interesele superiorilor săi. Această justificare nu mai este valabilă în momentul în care managerul impune taxe și cheltuie încasările ce rezultă din acestea pentru scopuri ,,sociale”. În realitate, el devine un funcționar public, chiar dacă, cel puțin cu numele, este angajatul unei întreprinderi private. În baza principiilor politice, nu poate fi admis ca asemenea funcționari - atâta timp cât acțiunile lor înfăptuite în numele responsabilității sociale sunt reale și nu doar mascate - să fie selectați într-un asemenea mod. Dacă doresc să devină angajați publici, trebuie să fie aleși printr-un proces politic. Dacă doresc să impună taxe și să efectueze cheltuieli pentru sprijinirea obiectivelor ,,sociale”, atunci mașinăria politică trebuie programată în așa fel încât să fie capabilă de a evalua taxele și de a determina obiectivele pe care acestea ar trebui să le servească.

Acesta este motivul principal pentru care doctrina ,,responsabilității sociale” implică acceptarea viziunii socialiste potrivit căreia mecanismele politice, și nu cele de piață, sunt cele mai potrivite pentru a aloca resursele limitate în vederea unor utilizări alternative.

În ceea ce privește consecințele, poate oare managerul corporației să ducă la bun sfârșit ,,responsabilitățile sociale” pe care și le-a asumat? Pe de altă parte, presupunând că poate să scape nepedepsit cu cheltuirea banilor acționarilor, clienților sau angajaților, de unde poate știi cum să îi cheltuie efectiv? I se spune că trebuie să contribuie la combaterea inflației. De unde poate cunoaște el ce măsură a sa ar ajuta la îndeplinirea acestui obiectiv? Se presupune că managerul este un expert în administrarea companiei, în crearea anumitor produse, în vânzarea sau finanțarea acestora. Dar nimic legat de decizia sa nu îi dă dreptul de a fi considerat un expert în inflație. Va reuși oare, prin înghețarea prețului produsului său, să reducă presiunea inflaționistă? Sau o va redirecționa, lăsându-le mai multă putere de cumpărare clienților săi? Sau, forțându-se să producă mai puțin datorită prețului scăzut, va contribui la apariția unei penurii? Chiar dacă ar fi capabil să găsească răspunsul la toate aceste întrebări, care este nivelul justificat al taxelor ce urmează a fi impuse acționarilor, clienților sau angajaților în numele acestui scop social? Care este partea potrivită ce trebuie să îi revină lui și care este cea care trebuie să revină celorlalți?

Și chiar dacă îi convine sau nu, poate oare să scape nepedepsit după ce va cheltui banii acționarilor, clienților sau angajaților? Nu îl vor concedia acționarii? (Fie cei din prezent, fie cei care vor prelua compania când deciziile sale luate în numele responsabilității sociale vor determina reducerea profitului corporației și prețul acțiunilor acesteia). Clienții și angajații îl pot abandona în favoarea altor producători sau angajatori mai puțin scrupuloși în exercitarea propriilor responsabilități sociale.

Această fațetă a doctrinei responsabilității sociale este puternic pusă în evidență în momentul în care doctrina este folosită pentru justificarea controlului exercitat asupra salariilor de către sindicatele din comerț. Acest conflict de interese devine evident și transparent în momentul în care reprezentanților sindicatelor li se cere să pună pe plan secundar interesul membrilor acestora în favoarea unor interese generale. Dacă reprezentanții sindicatelor încearcă să impună controlul salariilor, consecințele vor lua, foarte probabil, forma grevelor aleatorii, proteste din partea membrilor non-lideri ai sindicatelor și generarea unei competiții acerbe pentru locurile de muncă ale respectivilor reprezentanți. Prin urmare, cel puțin în S.U.A. a apărut un fenomem ironic, liderii de sindicat ajungând să protesteze mai des și mai vehement împotriva imixtiunii Guvernului pe piață decât o făceau liderii mediului de afaceri.

Dificultatea practicării ,,responsabilității sociale” ilustrează, evident, marea virtute a activității antreprenoriale concurențiale bazată pe proprietatea privată – forțează oamenii să fie responsabili pentru propriile acțiuni și le îngreunează sarcina de a ,,exploata” alți indivizi în scopuri personale, fie ele egoiste sau altruiste. Ei pot face bine, dar doar pe propria cheltuială.

Poate că un cititor care a urmărit argumentul până în acest punct ar fi tentat să protesteze, susținând că este absolut în regulă să se afirme că Guvernul ar trebui să aibă responsabilitatea impunerii de taxe și gestionării cheltuielilor pentru obiectivele de ordin ,,social” precum controlul poluării și instruirea persoanelor aflate în șomaj, dar că anumite probleme sunt prea urgente pentru a fi rezolvate în ritmul lent specific proceselor politice și că exercitarea responsabilității sociale de către oamenii de afaceri este o cale mai rapidă și mai sigură către rezolvarea situațiilor presante.

Dincolo de faptul că această problemă merită a fi adusă în discuție - împărtășesc scepticismul lui Adam Smith legat de beneficiile ce pot fi așteptate din partea ,,celor care inclină să facă comerț pentru binele public” - argumentul de mai sus trebuie respins din principiu. El se rezumă la aserțiunea că aceia care susțin taxele și cheltuielile aduse în discuție nu au fost capabili să aducă majoritatea cetățenilor în asentimentul lor și că acum încearcă să obțină, prin mijloace nedemocratice, ceea ce nu au putut obține prin mijloace democratice. Într-o societate liberă, oamenilor ,,răi” le este greu să facă ,,rău”, din moment ce binele unui om reprezintă răul altuia.

Pentru a asigura simplitatea expunerii, m-am concentrat asupra cazului managerului, cu excepția scurtei digresiuni referitoare la sindicatele din comerț. Dar, la fel de corect, același argument poate fi aplicat și în cazul unui fenomen mai nou, prin care acționarii sunt somați să determine corporațiile să practice acte de responsabilitate socială (de exemplu, recenta cruciadă a G.M.). În majoritatea acestor cazuri, este de fapt vorba despre anumiți acționari ce încearcă să determine alți acționari (sau clienți, sau angajați) să contribuie, împotriva voinței lor, la cauze ,,sociale” sprijinite de activiști. Atâta timp cât reușesc, se ajunge, din nou, la situația în care aceștia impun taxe și cheltuiesc încasările rezultate din ele.

Situația proprietarului unic este oarecum diferită. Dacă acționează prin diminuarea beneficiilor întreprinderii sale în vederea exercitării ,, responsabilității sale sociale”, el își cheltuie proprii bani, nu pe cei  altor persoane. Dacă dorește să își aloce veniturile pentru asemenea scopuri este dreptul său să o facă și nu am nicio obiecție cu privire la o asemenea hotărâre. Pe durata procesului, și el poate ajunge să impună costuri angajaților și clienților. Cu toate acestea, deoarece este mult mai puțin probabil ca el să poată exercita un monopol precum o companie de mari dimensiuni sau un sindicat, efectele secundare vor avea o amploare mai redusă.

Desigur, în practică, doctrina responsabilității sociale constituie frecvent, mai degrabă, un paravan pentru acțiuni care au la bază alte motivații, decât un motiv real al acelor acțiuni.

De exemplu, s-ar putea să fie în interesul pe termen lung al unei corporații ce reprezintă un angajator important într-o comunitate de mici dimensiuni, de a furniza un anumit confort acelei comunități sau de a îmbunătăți modul în care este administrată. Astfel, este facilitată atragerea unor angajați dezirabili, se oferă posibilitatea reducerii costurilor salariale, se diminuează riscul furturilor și al sabotajelor, sau se produc alte efecte benefice demne de luat în seamă. S-ar putea, de asemenea, având în vedere legile cu privire la deductibilitatea contribuțiilor caritabile, ca acționarii să sprijine mai mult inițiativele filantropice cu care simpatizează, determinând corporația să ofere cadourile respective în loc de a le oferi ei înșiși, din moment ce, astfel, pot contribui cu o sumă care oricum ar fi ajuns să fie cheltuită sub formă de impozite.

În toate aceste cazuri, dar și în altele extrem de similare, devine tentant să privim aceste acțiuni ca fiind o expresie a ,,responsabilității sociale”. În actualul climat de opinie, caracterizat de o răspândită aversiune față de ,,capitalism”, ,,profituri”, ,,corporația lipsită de suflet” și așa mai depare, aceste demersuri reprezintă o metodă prin care o companie poate să obțină bunăvoința ca un produs secundar al cheltuielilor efectuate exclusiv în propriul interes.

Ar fi contradictoriu din partea mea să îndemn managerii corporațiilor să se abțină de la asemenea practici ipocrite, deoarece aș afecta fundamentele unei societăți libere. Ar însemna să le cer să practice ,,responsabilitatea socială” ! Dacă instituțiile noastre și atitudinile publicului fac ca această mascare a acțiunilor să servească interesului companiilor, nu pot fi atât de indignat încât să le acuz. În același timp, nu îmi rămâne decât să îmi exprim admirația pentru acei proprietari individuali ai corporațiilor aflate sub conducerea unui număr redus de persoane și pentru acei acționari ai companiilor deținute de un număr mai mare de persoane, care disprețuiesc asemenea practici, privindu-le ca pe fraude.

Fie criticabilă sau nu, utilizarea paravanului responsabilității sociale și a aberațiilor rostite în numele ei de către oameni de afaceri prestigioși și influenți, afectează fundamentele unei societăți libere. Am fost continuu impresionat de caracterul schizofrenic al multor oameni de afaceri. Sunt extrem de clarvăzători și raționali când vine vorba de probleme interne ale afacerii pe care o dețin. Sunt incredibil de miopi și confuzi când vine vorba de fenomene din afara sferei afacerii lor, dar care pot ajunge să o afecteze. Această miopie este puternic ilustrată de strigătele numeroșilor oameni de afaceri care cer controlul salariilor și al prețurilor sau politici referitoare la venituri. Nu există nimic care ar putea, într-o perioadă scurtă de timp, să distrugă un sistem de piață și să-l înlocuiască cu un sistem condus central, cu excepția controlului guvernamental asupra prețurilor și salariilor.

Miopia este exemplificată și prin discursurile oamenilor de afaceri despre responsabilitatea socială. Acestea le-ar putea aduce victoria pe termen scurt. Dar ar putea, totodată, să consolideze, și așa larg răspândita percepție, potrivit căreia goana după profit este dăunătoare și imorală, fiind necesară coordonarea ei de către forțe externe. Odată ce această viziune va fi adoptată, forțele externe ce modelează piața nu vor fi conștiințele sociale, oricât de dezvoltate, ale managerilor sanctificați; va fi pumnul de fier al birocraților guvernamentali. Aici, ca și în cazul controlului prețurilor și al salariilor, oamenii de afaceri par a scoate la iveală un impuls sinucigaș.

Principiul politic care susține mecanismul pieței este unanimitatea. Într-o piața liberă, ideală, ce se bazează pe instituția proprietății private, niciun individ nu îl poate constrânge pe celălalt, orice formă de cooperare este voluntară, toate părțile unei astfel de cooperări au de câștigat, altfel nu ar mai avea de ce să participe. Nu există valori, responsabilități ,,sociale” decât valorile împărtășite și responsabilitățile individuale. Societatea este o colecție de indivizi și de diverse grupuri constituite voluntar.

Principiul politic care stă la baza mecanismului politic este conformitatea. Individul trebuie să servească unui interes mai general, de natură socială, indiferent dacă acesta este stabilit de o biserică, un dictator sau o majoritate. Individul s-ar putea să beneficieze de un vot și să aibă un cuvânt de spus în anumite situații, dar dacă este depășit numeric, trebuie să se conformeze. Faptul că anumite persoane le cer altora să contribuie la un interes general al societății, chiar dacă își doresc sau nu, este privit ca un lucru normal.

Din păcate, unanimitatea nu este mereu realizabilă. Există anumite situații în care conformitatea survine inevitabil, așa că nu pot vedea cum s-ar putea evita, în totalitate, folosirea mecanismului politic.

Dar doctrina "responsabilității sociale”, luată în serios, ar extinde utilizarea mecanismului politic în orice domeniu de activitate umană. Nu diferă, din punct de vedere filozofic, de cea mai explicită doctrină colectivistă. Diferă doar prin ideea că obiectivele colectiviste pot fi obținute fără mijloace colectiviste. De aceea, în cartea mea, Capitalism și libertate, am numit-o ,,doctrină fundamental subversivă” și am afirmat că, într-o asemenea societate, "există o responsabilitate socială a afacerilor și doar una singură – să își folosească resursele și să se angajeze în activități menite să își sporească profiturile, atâta timp cât respectă regulile jocului, adică, mai exact, se angajează într-o competiție transparentă și liberă, fără înșelăciune și fraudă”.

 

Laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1976, Milton Friedman a fost socotit de mulți drept unul dintre cei mai mari susţinători ai libertății economice din secolul XX, remarcându-se nu doar prin cercetările şi scrierile sale, ci şi prin ironia cu care ilustra antiteza capitalism-guvern, într-una din aparițiile sale afirmând, cu mult umor: "Dacă veți trimite orice guvern în deșertul Sahara, în cinci ani va rezulta o penurie de nisip”.

Articolul de faţă a fost publicat la data de 13 septembrie 1970 în The New York Times Magazine.

Share:

Publicat de