Există două ramuri ale economiei veritabile, micro şi macroeconomia. Acestea sunt însă urmate de o a treia, clar înrudită cu iluzoriul, şi anume economia fantezistă, alimentată de practica unor demagogii ale dorinţelor deşarte şi de discursurile bombastice ale unor şarlatani. Cum sferele micro şi macro sunt prinse într-unul dintre conflictele lor periodice, de-a lungul cărora se dezbat diverse dezacorduri mutuale, economiei fanteziste îi este lasată cale liberă pentru a-şi aduce în prim-plan concepte precum „noua ordine”, „necesitate, nu aviditate”, „distribuţie echitabilă”, „stabilitate”, ş.a.m.d.. Însă, niciuna dintre aceste retorici nu este inofensivă, iar limbajul seducător de care se face uz, asociat unor aserţiuni general considerate ca fiind ireproşabile - până şi din punctul de vedere al argumentelor filozofice, este greu de combătut.

Microeconomia îşi găseşte sprijin în bunul simţ, în lecţiile de viaţă cotidiene şi poate, totodată, şi în acele instincte dobândite prin moştenire, ce au favorizat supravieţuirea genetică pe parcursul selecţiei naturale. Microeconomia ne învaţă faptul că orice persoană în deplinătatea facultăţilor ei mintale nu va încerca să îşi mărească venitul împrumutându-se şi mai mult pe seama cardului său de credit, totul în ideea ca apoi noul consum sporit să poată stimula consumul per ansamblu, să adauge comenzi în registrele fabricilor şi să îi permită persoanei în cauză să câştige mai mult ca urmare a orelor suplimentare lucrate.

Pe de altă parte, macroeconomia sugerează faptul că această întreagă înşiruire de evenimente ar fi una chiar plauzibilă. „Plauzibilul”, însă, este uneori confundat cu „în mod necesar veridic”. „Totul depinde”; plauzibilitatea macroeconomică poate, dar în acelaşi timp poate să nu indice concluziile cele corecte.

Atunci când în anul 2000 guvernul socialist al Franţei a redus numărul de ore de muncă „legal” la 35 de ore, principalul pretext era acela de a răspândi locurile de muncă libere către alţi oameni, adică de a reduce şomajul, fapt care, deloc surprinzător, nu s-a realizat. Urmarea a fost o majorare a costurilor, ceea ce a provocat multă dezordine. Pe de altă parte, în perioada 2008-2009, când o mare parte din angajatorii germani au redus atât numărul de ore lucrative cât şi salariile, şi-a făcut simţită prezenţa o creştere semnificativ mai redusă a şomajului german în comparaţie cu ţările vecine. Ar putea fi aceasta o negare a experienţei franceze? Nu a fost nimic de această natură; era pur şi simplu vorba despre faptul că alte aspecte nu erau similare, astfel încât în anumite situaţii costurile cu forţa de muncă crescuseră, iar în altele rămăseseră aceleaşi. Atât microeconomia cât şi cea macro au o părere destul de unanimă când vine vorba de a nu spori cererea de forţă de muncă făcând-o mai scumpă. Un ajutor de şomaj mai mare nu are nicun fel de incidenţă directă asupra costului cu salariile, deoarece acesta este plătit din totalul impozitelor, lăsând asigurările de şomaj (care ţin de responsabilitatea angajatorului) neschimbate. Totuşi, indiferent de partea de economie care este mai întâi afectată în mod direct, incidenţa indirectă a unor costuri mai mari va ajunge într-un final să influenţeze şi costurile cu forţa de muncă.

Motivul de dispută dintre micro şi macroeconomie se dezlănţuie nu doar pe seama menţinerii stabilităţii în condiţiile adâncirii datoriilor guvernului, ci şi atât în ce priveşte potenţialul stimulului fiscal de a induce creştere economică şi de a crea locuri de muncă, cât şi în ce ţine de riscurile implicite ale unei practici mai puţin ortodoxe în cazul băncilor centrale. În legătură cu toate aceste aspecte, ignoranţii cei instinctivi cu tendinţe micro se opun cultivaţilor keyneseanişti. În speţă, cei din urmă se străduiesc cu orice chip să înghesuie în mintea încăpăţânată a primilor structura de bază a sistemului lui John Maynard Keynes. Cu cât guvernul cheltuieşte mai mult, cu atât este generat un venit mai mare decât însăşi cheltuiala respectivă, ca urmare a faptului că venitul este parţial consumat, şi parţial economisit, pentru a genera economiile corespunzătoare cheltuielilor guvernului. În limbajul keynesianist apare efectul multiplicatorului, care este supraunitar. Atât timp cât există locuri de muncă disponibile (şomaj) în economie, pe baza raţiunii multiplicatorului, guvernului i se cuvine să cheltuiască mai mult, deoarece economiile private suplimentare au grijă de cheltuielile guvernului, astfel încât surplusul de consum este un aşa-zis chilipir numai bine-venit. A refuza cu sfială generarea unui astfel de consum constituie o risipă demnă de condamnat.

În pofida unor voci agresive susţinând contrariul, logica keynesiană este una fără cusur în ce priveşte faptul că, într-adevăr, concluziile decurg din respectivele presupuneri. Motivul pentru care această logică nu se mai prea aplică şi pentru care a eşuat pe cont propriu în 2009-2010 şi poate chiar şi în afara acestei perioade, este acela că alţi factori nu rămân imuabili. O parte din stimulul consumului suplimentar nu izbuteşte să stimuleze PIB-ul, deoarece este posibil ca nu mai mult de chiar 0,3 din multiplicator să se strecoare în afară prin intermediul unui surplus de importuri. Totodată, se poate ca o bună parte din restul rămas să devieze la rându-i, atât ca urmare a industriei ce devine conştientă de creşterea deficitului bugetar, reducând astfel de teamă investiţiile, cât şi datorită consumatorilor care se vor strădui să îşi reducă din datorii, agonisind pe cât posibil pentru a compensa cheltuielile guvernului. Astfel, efectul final al unui nivel mai ridicat de importuri şi al unor investiţii mai reduse s-ar putea concretiza într-un multiplicator a cărui creştere să fie prea puţin observabilă, sau care chiar să scadă sub pragul unitar, pentru ca apoi tot ce să mai rămână de stimulat să fie datoria naţională. De altfel, nu Keynes este cel blamabil, ci aceia a căror macroeconomie aparţine meleagurilor fantastice.

Acest lucru este în mod inconştient înţeles de către ignoranţii mai devreme menţionaţi, dar puţin mai greu de acceptat de către genul de public deprins doar cu noţiunile de bază ale economiei. În zilele noastre, educaţia despre sex începe de la o vârstă de 8 ani, în timp ce economia este predată acelora cu o vârstă nu mai fragedă de 15 ani. Este posibil ca aceasta să fie o necesitate, sau, altfel spus, un rău necesar, însă, chiar şi aşa, parcă tot pare prematur. Pe de altă parte, educaţia economică ce precede cu prea mult timp experienţa economică poate tot atât de bine să se comporte ca acel vag nivel de cunoştinţe ce mai bine nu ar mai fi existat deloc. Acest tip de persoane alcătuieşte publicul cel naiv care oftează admirativ în faţa economiei fanteziste, colportate azi excesiv, şi care împrumută de altfel limbajul economic, fără a-şi ancora originile în vreo logică micro sau macro.

Unul dintre aspectele fascinante ale acestei economii fanteziste este acela că ea poate fi foarte uşor înglobată în componenţa metaforelor. Industria şi comerţul sunt activităţi paşnice, până când încep să traverseze frontiere şi să transforme terenul într-un câmp de luptă, unde tabăra noastră este învinsă ca urmare a faptului că inamicul nu joacă cinstit. Există multe remedii împotriva nedreptăţii. Protecţia declarată ca atare, fără alte ascunzişuri, nu mai este corectă din punct de vedere politic, motiv pentru care trebuie deghizată sub o altă formă ca să fie respectabilă. Pe de altă parte, cooperarea internaţională se dovedeşte a fi întotdeauna o tactică bună; niciodată nu pare a fi excesivă. În plus, aceasta creează ocazii pentru întâlniri la nivel înalt, unde politicieni care mai de care mai obosiţi de pe urma atâtor zboruri cu avionul, urmaţi de cozile lor lungi de asistenţi, îşi ascultă reciproc afirmaţiile prelucrate cu grijă dinainte. În prezent, o propunere de cooperare internaţională presupune ca Germania să îşi mai restrângă din exporturi şi să îşi sporească consumul pentru a da o şansă şi ţărilor ei vecine. În mod similar, Beijingul ar trebui să coopereze şi el prin a-i convinge cumva pe consumatorii americani să achiziţioneze mai puţine tricouri chinezeşti şi rachete de tenis. Per ansamblu, nicio ţară nu ar trebui să-şi permită a avea o balanţă a contului curent care să depăşească un procent de 4% din produsul naţional. Pe tărâmul fanteziilor, guvernele pot dobândi aceste lucruri, însă, numai după ce îşi dau acordul de cooperare.

Pe acelaşi tărâm al fanteziilor, pare-se a fi cât se poate de evident că America a fost păgubită de către China, care într-un mod foarte viclean şi-a fixat rata de schimb oficială a valutei, yuanul, atât de jos, încât să îşi facă tricourile irezistibil de ieftine, pentru ca mai apoi să îşi poată aduna adevărate provizii din dolarii americani primiţi pentru acestea. Rezultatul a fost acela că statul chinez a acumulat o sumă de 2.5 mld $ de „rezervă”, cantitate de bani care continuă să crească cu fiecare lună de deficit a comerţului SUA. Efectul cooperării este, aşadar, echivalentul situaţiei în care China face Americii un cadou gratuit de marfă în valoare de 2,5 mld $, că doar ce altceva ar fi putut ea face cu aceste „rezerve” astronomice decât să le ţină timp de o veşnicie în registrele băncii ei centrale?

Această economie desprinsă parcă din basme, privită ca din perspectiva unui studiu ştiinţific asupra unui război sau cel mult a unui meci de fotbal jucat cu prea multă intensitate, ajută la elucidarea acelei suferinţe induse cu propria mână de care mai toţi europenii suferă pe timpul „crizei” euroului – „criză” care începe să semene din ce în ce mai mult stării cvasi-permanente a lucrurilor per ansamblu. În 1999, moneda euro a înlocuit valutele naţionale, pe de-o parte datorită faptului că această schimbare promitea să mărească ratele economice de creştere „cu un procent de 5% pe regiune, sau poate chiar cu mai mult”, şi pe de altă parte ca urmare a promisiunii că Europa va putea fi astfel capabilă să „ţină capul sus în ce priveşte problema dolarului”, sau chiar să ajungă pe picior de egalitate din punct de vedere al rezervei valutare globale. Milton Friedman era convins că, nerealizând o unificare fiscală, experimentul euro se va prăbuşi în doar câteva luni. Cu toate acestea, experimentul încă se mai află pe linia de plutire, deşi a eşuat în mod categoric să îndeplinească promisiunile legate de creşterea şi mai ales prestigiul la care s-a aspirat în primă instanţă. De altfel, acest proces este sprijinit de efortul herculian al asociaţilor mai solvenţi ai statelor membre, care par determinaţi a-şi irosi nişte bani oricând bine-veniţi, pentru a-şi scoate din impas tovarăşii membrii aflaţi în pragul insolvenţei, fără ca măcar a admite în prealabil faptul că pe puţin o parte din sumele respective este aruncată direct pe fereastră. Ceea ce este curios însă, este faptul că o asemenea abordare este apreciată ca fiind una înţeleaptă, constructivă şi necesară, deoarece astfel este conservată integritatea zonei euro. În plus, se asistă la comentarii rău prevestitoare ce fac referire la o „fragilizare” şi „contaminare” care porneşte din Grecia până în Irlanda, din Irlanda până în Portugalia, din Portugalia până în Spania ş.a.m.d., întregul fenomen provocând către final un colaps ambiguu, dar, în mod cert, catastrofal. Nimeni nu simte nevoia de a întreba dacă este în regulă ca un asemenea limbaj să fie folosit şi de ce „integritatea” acestei zone a valutei comune este atât de preţioasă încât să justifice realizarea celei mai dureroase distorsiuni deopotrivă economice şi politice. Metafore îngreunate de volumul analogiilor realizate par a fi suficiente cât să ne convingă de faptul că pentru Grecia, Portugalia, Spania, sau Italia, revenirea la unica lor valută naţională ar constitui o regretabilă greşeală, atât din punctul de vedere al naţiunii respective, cât mai ales din cel al tuturor ţărilor vizate, per ansamblu.

Acestea fiind spuse, haideţi să încheiem, trecând prin revistă lista de dorinţe întocmită cu prilejul Crăciunului, care de altfel formează miezul ordinei de zi a puterilor G20 pentru anul care urmează. Astfel, se prevede a fi schiţată o nouă ordine monetară la nivel global, urmând ca totodată volatilitatea preţurilor mărfurilor şi instabilitatea pieţelor să reprezinte concepte de domeniul trecutului, regularizarea bancară să fie mai mult intensificată, iar tranzacţiile „financiare” să fie taxate după modelul taxei Tobin. Cred că mă angajez într-un pariu aproape imposibil de pierdut când spun că această ordine de zi nu va aduce nimic altceva mai rău decât nişte discuţii surprinzător de insipide în cadrul unor întâlniri mult pretenţioase. Însă, pe cât de absurdă ar putea părea această afirmaţie, ceea ce este mai dezamăgitor este faptul că nu solida cunoaştere a teoriilor micro şi macro, sau istoria deprimantă a controlului guvernamental valutar, atât cât nici schemele de stabilizare economică a ratelor fixe şi a preţurilor mărfurilor, alăturate absenţei economiei celei fanteziste nu sunt cele care ne vor feri de aceste venerabile panacee, ci mai degrabă simpla improbabilitate de a se ajunge la o înţelegere unanimă între statele suverane asupra vreunui aspect de importanţă majoră.

 

Anthony de Jasay este un economist de naţionalitate anglo-maghiară, care locuieşte în prezent în Franţa. Este autorul cărţilor The State (Oxford, 1985), Social Contract, Free Ride (Oxford, 1989) şi Against Politics (Londra, 1997). Ultima sa carte, Justice and Its Surroundings, a fost publicată de către Liberty Fund, în vara anului 2002.