Teribila piaţă a muncii a tulburat o întreagă generaţie. Nu dă semne de îmbunătăţire în viitorul apropiat. Tinerii sunt scoşi în decor. Studenţii folosesc la nesfârşit înmatricularea şcolară, ca refugiu. Persoanele cu vârsta în jur de treizeci de ani sunt împinse să locuiască în subsolul sau mansarda părinţilor. Disperarea viitorului a devenit o temă majoră a vieţii publice americane. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: de ce există şomaj de 10%, în cel mai bun caz, şi de ce ajunge acesta până la 30% în unele zone?

Răspunsul obişnuit este acela că majoritatea sectoarelor economice nu se revigorează. Este un răspuns adevărat, dar superficial; nu explică nimic. Avem o problemă specifică pieţei muncii. A o vedea ca simplu simptom al creşterii economice lente este doar o scuză pentru politicieni şi băncile centrale pentru a recurge la politici indiferente în numele rezolvării acestei mari probleme, fără a se raporta la realitatea existentă.

Noile date raportate de Wall Street Journal ne ajută să atingem esenţa problemei în detaliu. În situaţia actuală, pe care Biroul Naţional de Cercetare Economică (NBER) o numeste ironic recuperare, afacerile noi, creatoare de locuri de muncă, sunt depăşite net de firmele falimentare.

Comparativ cu consecinţele altor recesiuni, noile companii nu angajează aşa de mult cum obişnuiau. Numărul companiilor cu cel puţin un angajat continuă să scadă cu o rată pe care nu am văzut-o în optsprezece ani. Toată lumea vorbeşte despre acest fenomen ca fiind o revenire, dar evenimentele nu se leagă. Noi locuri de muncă în companii noi apar cu o rată mai mică cu 15% decât cea din ultima revenire din criză.

Să încercăm descifrarea celor ce se întâmplă aici.

În perioade de avânt economic, companiile tind să se extindă în orice sector, mai ales în privinţa numărului angajaţilor. Şomajul este mereu o caracteristică a perioadelor de scădere pentru că firmele renunţă la locuri de muncă şi aşteaptă o productivitate mai mare de la angajaţii rămaşi. Multe companii se închid şi pierd toţi angajaţii.

În timp ce muncitorii nu aveau cândva probleme în a-şi găsi un loc de muncă şi a se evalua, există acum un surplus de forţă de muncă şi o restrângere a pieţei muncii, cel puţin la nivelul salariilor pe care îl cer şomerii.

Elementul care umple golul, de obicei, în acest caz sunt afacerile noi. În perioadele de revigorare a economiei, întreprinzătorii iniţiază noi proiecte şi angajează muncitori din rândul şomerilor. Şomerii acceptă, de obicei, să lucreze pe bani mai puţini şi sunt dornici să înveţe noi deprinderi într-un mediu de afaceri nou. Aceste noi afaceri devin o sursă majoră pentru creşterea economică şi pentru ridicarea standardelor de viaţă.

Fără afacerile noi, nu ar exista nicio creştere netă a locurilor de muncă. În economiile postcădere, aceste afaceri sunt cele responsabile pentru absorbirea forţei de muncă în exces. Aceasta deoarece companiile mai mari şi mai vechi nu sunt dispuse să îşi asume riscul angajării unor noi muncitori şi deja s-au ajustat să facă afaceri cu mai puţini.

Până când aceste companii nu evoluează împreună, este de aşteptat ca şomajul să persiste. Şi aceasta este exact situaţia actuală. Deci, acum că avem o mai bună înţelegere privind mecanismele şomajului ridicat, avem o idee mai bună despre ce întrebare să punem şi cum să rezolvăm problema.

Unde sunt aceste noi afaceri şi de ce nu demarează ele aşa cum am aştepta noi ?

Să numărăm căile.

Noile afaceri au nevoie să depindă de un mediu legal stabil şi o perspectivă optimistă pentru viitor. Ambele lipsesc. Presupusa recuperare a fost încercată în toate modurile imaginabile: naţionalizări, debite nerambursate şterse, tipărire de bani de către Fed, plata locurilor de muncă de către contribuabili. Nimeni nu crede cu adevărat toate zvonurile. Întrebarea nu este dacă recuperarea este credibilă; ce este real şi ce nu este ? Nimeni nu ştie sigur.

În ciuda oricărei încercări din partea Fed de a extinde la infinit creditul gratuit, băncile încă sunt foarte prudente să facă împrumuturi când nu au garanţia îndeplinirii obligaţiilor şi când riscurile de împrumut sunt extrem de mari. Aceasta înseamnă că noile companii trebuie să îşi procure capital de pe o piaţă masiv erodată.

Privind riscurile, este mult mai profitabil să angajezi lucrători cu contract temporar decât angajaţi permanenţi. Taxele pentru salarii reprezintă cea mai mare povară, atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori. De această conjunctură nu beneficiază niciuna din părţi. Este hoţie curată şi determină creşterea costului angajării.

Problema mandatelor de asigurări de sănătate este foarte intensă. Angajaţii care se aşteaptă la aceste beneficii, cel mai probabil vor alege între a le obţine şi a-şi găsi un loc de muncă. Dar pentru unele firme şi în unele condiţii, sunt inevitabile şi nu pot fi plătite.

Taxele asupra afacerilor sunt foarte mari şi, probabil, vor mai creşte. Reglementările în toate sectoarele economice şi în fiecare domeniu al vieţii sociale s-au intensificat timp de multe decenii. Nicio industrie nu scapă de ele. Chiar şi fostele domenii de graniţă, cum ar fi software-ul sunt prinse în hăţişul legislativ al patentelor, măsurilor de protecţie şi ordonanţelor înspăimântătoare.

Salariul minim este mult prea mare ca să încurajeze expansiunea locurilor de muncă în cadrul noilor afaceri. Şi date fiind toate reglementările legale şi posibilele noi legi, toată lumea ştie că, odată ce angajezi noi lucrători, eşti blocat cu ei pentru o perioadă de timp. Poţi testa terenul. Dar trebuie să fii sigur. Şi nimeni nu este sigur.

Afacerile prosperă într-un mediu liber. Dar firma nu mai este liberă în orice zonă. În timpul expansiunii, consecinţele sunt mai puţin evidente. În recesiune, reglementările, taxele si ordonanţele, precum şi ameninţările legislative devin toate decisive într-un mod în care nu erau înainte.

Niciuna dintre aceste probleme nu este intrinsecă ciclului de afaceri. Sunt toate impuse de guvern. Aceeaşi problemă a afectat economia şi în timpul Marii Depresiuni, dar atunci planificarea centralizată era introdusă pentru prima dată. Acum este diferit: vechea planificare centralizată ne omoară zi după zi, chiar şi în lipsa unei noi legislaţii complet noi.

Toată această situaţie poate fi schimbată. Congresul, preşedintele şi tribunalele ar putea să o inverseze mâine, reinstaurând un mediu de libertate şi de liberă întreprindere. Locurile de muncă s-ar creea cu rapiditate. Speranţa ar reveni în câteva săptămâni sau luni. Economia şi-ar reveni în mod natural.

Ce anume face ca acest lucru să nu se întâmple? Lipsa de voinţă politică şi dorinţa nesătulă a statului de a continua să ne consume libertatea şi proprietatea.

Nu e complicat. Statul trăieşte în mod parazitar de pe urma standardelor noastre de viaţă şi a speranţelor noastre pentru viitor. Trebuie să moară dacă vrem ca noi să trăim bine din nou.

Llewellyn H. Rockwell este preşedintele Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama, editor al LewRockwell.com şi autor al cărţii The Left, the Right, and the State.