Pentru prima oară în foarte mulți ani, aranjamentele monetare ale Statelor Unite au devenit un subiect dezbătut în cursa pentru președinție a anului 2008. Criza subprime precum și declinul ratei de schimb valutar a dolarului au dus la apariția unor îndoieli legate de performanțele Consiliului Sistemului Rezervelor Federale. Unul dintre candidați a propus stoparea experimentului început în anul 1971 prin care Rezervele Federale emiteau monedă fiduciară instabilă și reîntoarcerea către etalonul aur, emiterea de monedă urmând să revină organizațiilor private. Criticii nu au întârziat să ridice o serie de obiecții teoretice și istorice referitoare la etalonul aur, unii dintre aceștia considerând că ideea este chiar ,,nebună”.

Standardul sau etalonul aur, nu reprezintă un sistem monetar lipsit de erori. La fel stau lucrurile însă și cu cealaltă alternativă, moneda fiduciară. Având în vedere dovezile istorice legate de comparația impacturilor erorilor celor două sisteme, etalonul aur nu pare a fi deloc o idee nebună.

,,Etalonul aur” înseamnă, în sens general, un sistem monetar în care o anumită masă de aur definește unitatea monetară (de exemplu ,,dolarul”) și care servește drept ultim mijloc de răscumpărare. De exemplu, în timpul perioadei ,,clasice” a etalonului aur (1879-1914), dolarul american era definit ca 0,048 uncii de aur pur. Inversând acest raport stabilit, rezultă că o uncie de aur pur era echivalentul a 20,67 USD. Nu era nevoie ca monedele de aur să reprezinte mijlocul principal de schimb într-o economie sofisticată din punct de vedere financiar, și, așa cum confirmă istoria, aceastea nici nu au jucat un asemenea rol. Emitenții de monede din hârtie și de cecuri aferente depozitelor bancare, de obicei băncile comerciale private, dar și banca centrală, dacă un asemenea organism există, fac în așa fel încât hârtiile emise să poată fi răscumpărate cu aur, deținând monede și lingouri din aur sub formă de rezerve bancare pentru a putea onora cererile de răscumpărare. Din cauza obligației contractuale a băncilor de a permite răscumpărarea aurului, volumul de monedă din hârtie și de cecuri bancare – adică mijloacele cotidiene de plată - este girat cu volumul de aur.

Atunci care sunt obiecțiile principale legate de etalonul aur?

,,Etalonul aur permite determinarea cantității de bani de către forțe accidentale”.

Există un sâmbure de adevăr în această afirmație. Etalonul aur permite, întradevăr, determinarea cantității și puterii de cumpărare a banilor de către forțele cererii și ofertei de aur existente pe piață. Pot exista schimbări ,,accindentale” în curbele cererii și ofertei care ar putea influența cantitatea și puterea de cumpărare a banilor. Prin comparație, actualul standard al monedei fiduciare lasă oferta de bani să fie determinată de un comitet (mai exact, Comitetul Federal al Pieței Libere aparținând Sistemului Rezervelor Federale). Întrebarea practică este în ce sistem se comportă mai bine cantitatea și puterea de cumpărare a banilor?

Așa cum bine se știe, masa de aur nu a crescut cu o rată perfect constantă în timpul erei istorice a etalonului aur. Anumite creșteri în oferta de aur, precum descoperirile din zonele râului Yukon și dezvoltarea procesului de utilizare a cianurei în minerit, au venit ca un răspuns la creșterile anterioare ale cererii și puterii de cumpărare a aurului, ajutând astfel la stabilizarea puterii de cumpărare a acestuia pe termen lung. Alte creșteri ale ofertei au venit ca urmare a unor descoperiri întâmplătoare. Cea mai mare dintre aceste ,,șocuri ale ofertei” din secolul 19 a fost descoperirea zăcămintelor de aur din California în 1848. Această revărsare de aur din California a redus puterea de cumpărare a metalului din întreaga lume, sau, cu alte cuvinte, a generat o inflație a nivelelor prețurilor. Dar cât de mare a fost această inflație? Magnitudinea a fost surprinzător de redusă. Chiar în decursul celui mai inflaționist interval, indicele general al prețurilor, în Statelor Unite, a crescut de la 5,71 în 1849 până la 6,42 în 1857 (anul 2000 = 100), o majorare de 12,4 procente de-a lungul a opt ani. Rata generală anuală a inflației prețurilor de-a lungul acestor opt ani a fost puțin sub 1,5 %. Douăzeci și doi de ani mai târziu, când etalonul aur a fost readoptat, după suspendarea sa din timpul Războiului Civil, puterea de cumpărare a aurului chiar cunoscuse o mică creștere (nivelul prețurilor era puțin mai mic).

Istoricul în economie, Hugh Rockoff, examinând oferta de aur, a conchis că ,,este corect să descriem fluctuațiile ofertei de aur în sistemul acestui etalon clasic ca fiind de mică amploare și oportun ivite din punct de vedere al timpului”. Tot el a descoperit că oferta de monedă fiduciară în America postbelică (1949-1979), a avut, spre deosebire de comportamentul aurului în perioada clasică a etalonului aur, atât rate anuale de creștere mai mari cât și deviații standard ale ratelor de creștere anuală față de valorile medii ale fiecărui deceniu mai semnificative.

Într-un studiu ce a vizat mai multe decenii, precum și  un număr mare de țări, economiștii Băncii Rezervelor Federale din Minneapolis, Arthur Rolnick și Warren Weber au descoperit, la rândul lor, că ,,mărirea masei monetare și inflația înregistrează valori superioare în sistemul monedei fiduciare decât o fac sub etalonul aur sau argint”. Mai exact, ei au raportat că ,, rata medie a inflației în cazul sistemelor monedelor fiduciare analizate este de 9,17 % pe an, rata medie a inflației în cazul sistemelor celor două bunuri este de 1,75 % pe an”.

Acest rezultat nu a fost influențat de câteva cazuri extreme; de fapt, în calcularea ratelor medii ale inflației, Rolnick și Weber au omis, în mod deliberat, cazurile de hiperinflație (care s-au înregistrat doar în cazul monedelor fiduciare). Cu toate acestea, ,,fiecare țară din eșantionul nostru a înregistrat o rată superioară a inflației în perioada în care economia a funcționat sub standardul monedei fiduciare comparativ cu perioada în care a funcționat sub standardul aur sau argint”. Peter Bernholz de la Universitatea din Basel mai susține că: ,,un studiu desfășurat pe un eșantion de 30 de monede naționale arată că nu a existat nici măcar un caz în care una dintre aceste monede să fi fost manipulate în mod liber de către guvern sau banca centrală, începând cu anul 1700, și să se fi bucurat de stabilitate măcar 30 de ani consecutivi”.

Dovezile arată, așadar, că evoluția masei de aur a fost mai puțin rapidă și mai stabilă decât creșterea masei de monedă fiduciară. Desigur, din fericire, inflația în Statele Unite nu este chiar de 9 % în prezent, dar la 4,3 % (Indicele Prețurilor Bunurilor de Consum, calculat de la an la an) este, în acest moment, cu mai mult de două ori peste cifra oferită de Rolnick și Weber în cazul bunurilor aur și argint. Sub etalonul aur putem avea încredere că nivelul prețurilor nu va cunoaște fluctuații majore în următorii 30 de ani deoarece este contrâns de forțe de piață obiective. Sub moneda fiduciară, nivelul viitor al prețurilor depinde de personalitățile autorităților monetare ce încă așteaptă să fie numite și, prin urmare, nu ne rămâne decât să-l ghicim.

Blogger-ul Megan McArdle înțelege lucrurile tocmai invers în momentul în care afirmă că ,,Etalonul aur nu poate să facă ce poate face un sistem bazat pe monedă fiduciară bine administrat, adică să croiască oferta de bani în funcție de cererea existentă în economie”. Sub etalonul aur, forțele pieței croiesc efectiv oferta de bani în funcție de cerere. Economiștii din domeniul mineritului de aur lucrează să potrivească oferta mondială cu cererea mondială la un nivel stabil al prețurilor (cu toate că admitem că șocurile ofertei de mare amploare pot avea nevoie de ani buni pentru a se stabiliza) și ,,mecanismul fluxului preț-monedă” aduce imediat aurul din toată lumea într-o țară unde cererea pentru bani a crescut. Nu putem decât să ne imaginăm cum o bancă centrală, bine administrată, ce emite monedă fiduciară, ar putea să posede asemenea calități. Până în acest moment nu am găsit nicio astfel de bancă centrală.

,,Etalonul aur ar fi cauza unei deflații dăunătoare”

Rata inflației sub etalonul aur a înregistrat valori medii apropiate de 0 de-a lungul mai multor generații, fiind câteodată ușor pozitivă sau ușor negativă în cazul anumitor decenii. Rolnick și Weber, citați mai sus, au determinat și transmis în versiunea tipărită a cercetării lor, o rată medie a inflației de 1,75 % sub etaloanele aur și argint; o versiune mai veche a acestei cercetări, ce a utilizat un alt eșantion, a evidențiat însă o rată medie a inflației de -0,5 %. În 1879, Statele Unite au reintrodus convertibilitatea dolarului în aur, ce fusese suspendată pe durata Războiului Civil. Între 1880 și 1990, Statele Unite au trecut printr-una din cele mai prelungite perioade de deflație înregistrate vreodată. Nivelul prețurilor avea un trend descendent, mai mult sau mai puțin stabil, începând de la 6,10 și încheindu-se la 5,49 (deflatorul PIB, anul de bază 2000=100). Din aceasta rezultă un declin total de 10% extins pe durata a 20 de ani. Perioada deflaționistă nu a reprezentat nicidecum un dezastru pentru economia reală. Producția reală pe cap de locuitor a început, în acea perioadă, de la 3.379 USD și s-a încheiat la 4.943 USD (ambele nivele sunt raportate la valoarea din anul 2000 a dolarului). Creșterea reală pe cap de locuitor a fost una mai mult decât sănătoasă, de 46 %. (PIB-ul real s-a majorat cu mai mult de 100 %).

Economiștii specializați pe probleme monetare fac diferența între o deflație benignă (datorată creșterii rapide a stocului de produse în timp ce stocul monetar crește mai lent, așa cum s-a întâmplat între 1880 și 1900) și o deflație negativă (cauzată de o contracție neprevăzută a ofertei de bani). Etalonul aur a fost sursa unei deflații moderate și benigne, într-o perioadă în care producția de bunuri creștea mai repede decât oferta de aur. Prețurile s-au diminuat în special în cazul acelor bunuri a căror producție s-a bucurat de o îmbunătățire tehnologică majoră (de exemplu petrolul și oțelul, dupa 1880). Creșterea solidă a producției reale, pentru anumite bunuri sau chiar în general, nu poate fi considerată nocivă.

Ar fi posibil ca o bancă centrală, ce operează sub standardul monedei fiduciare să compenseze declinurile prețurilor provocate de creșterea productivității prin creșterea cantității de bani cu scopul de a stimula majorarea celorlalte prețuri, eliminând astfel deflația ca valoare ,,medie”. Dar nu există niciun beneficiu social într-o asemenea acțiune. Scăderea costurilor în producția oțelului (câștiguri rezultate din productivitate) nu descurajează investițiile în domeniu. O deflație graduală, anticipată, nu descurajează investițiile, mai ales în cazul în care câștigurile din productivitate sunt cele care stimulează creșterea încă din start.

Deflația nu penalizează nici debitorii din moment ce ajunge să fie anticipată, deoarece ratele nominale ale dobânzii se ajustează la valori inferioare, reflectând restituirea sumelor datorate, în dolari, ce se vor bucura de o putere de cumpărare mai mare.

,,Etalonul aur a fost responsabil pentru panica bancară din Statele Unite de la sfârșitul secolului 19 precum și de contracția monetară din 1929-1933 și automat de Marea Depresiune”.

Contracția monetară din Statele Unite dintre 1929 și 1933 este cel mai cunoscut exemplu al deflației dăunătoare. Trebuie consemnat că episodul s-a consumat sub supravegherea Rezervelor Federale. Nu etalonul aur reprezintă cauza acestui episod, ci combinația dintre un sistem bancar slab și o bancă centrală confuză. Sistemul bancar american a fost predispus la alarmări și panică către sfârșitul secolului 19, acestea continuând și în perioada 1929-1933, când Rezervele Federale au rămas impasibile și nu au oferit rezerve de înlocuire pentru a stopa declinul ofertei de monedă. Alte țări ce operau sub etalonul aur, de exemplu Canada, nu s-au confruntat cu panica bancară între 1929-1933 (Canada nu a avut parte de un asemenea fenomen nici către sfârșitul secolului 19), etalonul aur neputând fi, așadar, tras la răspundere pentru acele panici. Mai debgrabă, panicile au fost cauzate de restricții legale perfect evitabile (mai exact interzicerea autonomiei sucursalelor bancare și impunerea cerințelor referitoare la obligațiunile cu colateral ce au făcut ca oferta de bancnote să fie ,,inelastică”) care au slăbit sistemul bancar al Statelor Unite.

,,Beneficiul oferit de etalonul aur (controlul inflației) este posibil de obținut, prin costuri mai reduse, în cazul în care se exercită o administrare corespunzătoare a ofertei de monedă fiduciară”

Cu toate că majorarea ofertei de monedă fiduciară ar putea fi, în principiu, la fel de (sau chiar mai înceată) decât creșterea ofertei de aur sub etalonul aur, în practică, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent, așa cum a fost menționat anterior. Alan Greenspan chiar obișnuia să recomande ca oferta de monedă fiduciară să fie controlată astfel încât să imite comportamentul nivelului prețurilor sub etalonul aur. Ca răspuns a unei întrebări primite în 2001, într-o adunare din cadrul Rezervelor Federale, Greenspan a afirmat: ,, Domnule președinte, atâta timp cât veți avea o monedă fiduciară, ceea ce reprezintă o problemă statutară, o bancă centrală care funcționează corespunzător se va strădui, în multe situații, să imite ceea ce etalonul aur ar putea oferi”.

Regimurile monedei fiduciare nu au reușit, totuși, să atingă stabilitatea prețurilor precum cele care se bazau pe etalonul aur. Cu toate că inflația este astăzi mai puțin severă decât acum 30 de ani, ratele inflației experimentate dar și așteptarile cu privire la ratele viitoare de inflație reflectate prin dobânzile pe termen lung, au rămas mai ridicate decât ratele corespunzătore din sistemul etalonului aur.

,,Etalonul aur nu oferă niciun fel de constrângere deoarece guvernul poate devaloriza sau suspenda convertibilitatea aurului oricând dorește”.

O asemenea afirmație poate fi făcută în legătură cu orice prevedere din Constituție. Cu toate acestea, prevederile constituționale sunt folositoare. Autorizând doar un set limitat de atribuții guvernamentale, permițând conducerea populației unei țări doar prin respectarea anumitor obligații, ele scutesc publicul de corvoada analizării fiecărei activități potențiale pe baza criteriului cost-beneficiu.

O problemă importantă în regimurile monedei fiduciare, faimos identificată de Finn Kylland și Edward C. Prescott, este lipsa unui angajament reglementat de a nu utiliza expansiuni monetare surprinzătoare care să se transforme în inflație pentru a oferi stimulente temporare economiei. Când publicul apreciază că banca centrală ar fi tentată să utilizeze inflația surprinzătoare, acesta se așteaptă, în mod logic, ca inflația să depășească limitele optime. Banca centrală este nevoită să furnizeze acest tip de inflație pentru a evita o surpriză negativă. Un echilibru nefericit este atins la o rată a inflației peste limita optimă (care, fiind total anticipată, nu va furniza niciun stimul economic). Etalonul aur permite evitarea acestei curse. Precum legarea lui Ulise de catarg, etalonul aur oferă posibilitatea obținerii unor rezultate mai bune prin înlăturarea acestei opțiuni (de a utiliza inflația-surpriză) care ar duce la ruinare. Desigur, etalonul aur nu reprezintă singura regulă ce ar constrânge crearea de bani. Alternativele includ o regulă a creșterii masei monetare de tip Friedman sau stabilirea unei ținte a inflației. Dar etalonul aur are o istorie mai îndelungată și este singura regulă testată istoric care nu presupune existența unei bănci centrale.

Derogarea problemei emiterii de bani către băncile private mai degrabă decât unei instituții guvernamentale, așa cum au procedat Statele Unite înainte de 1913, înlătură posibilitatea utilizării unei expansiuni surpriză a masei monetare. Este adevărat că guvernul poate suspenda etalonul aur în cazul unei urgențe, așa cum ambele părți au facut-o în timpul războiului Civil, dar spiritul etalonului aur cere reîntoarcerea la paritate în cele din urmă, așa cum au făcut-o Statele Unite. Judecând după ratele dobânzii pe termen lung, dar și după piața solidă a obligațiunilor pe termen lung sub perioada postbelică clasică a etalonului aur , riscul unei permanente devalorizări sau suspendări a fost considerat mic.

,,Moneda fiduciară este necesară pentru ca un creditor de ultimă instanță să poată întâmpina nevoile de bani lichizi ale sistemului bancar”.

Istoria ne demonstrează că un creditor de ultimă instanță și-ar putea găsi cu greu utilitatea într-un sistem monetar stabil și într-un sistem bancar sigur (din nou, este instructiv contrastul dintre Statele Unite și Canada de la sfârșitul secolului 19). În cazurile rare în care ar fi nevoie de un asemenea creditor, un oficiu de decontare bancar poate juca acest rol.

,,Etalonul aur reprezintă un exemplu al fixării prețurilor de către guvern”.

Etalonul aur fixează un preț între dolari și aur în aceeași măsură în care sistemul tradițional de măsurare britanic fixează un pret între halbe și quarți. Relația de legătura reprezintă o problemă de definire. Etalonul aur definește dolarul (sau oricare altă monedă) ca o cantitate concretă de aur. Dolarii nu sunt un bun distinct față de aur.

,,Statele Unite nu pot crea din nou clasicul etalon internațional de aur singure”.

Am păstrat pentru final ceea ce cred că reprezintă cea mai puternică obiecție la readoptarea unilaterală a etalonului aur. Statele Unite nu s-ar bucura de beneficile adoptării unui etalon internațional de aur dacă ar fi prima și singura țară a cărei monedă să fie dependentă de acest metal. Cel puțin două beneficii majore ar lipsi: (1) Statele Unite nu ar putea beneficia de rate de schimb fixe în relațiile cu celelalte țări (desigur, trăim cu un asemenea dezavantaj și în prezent) și (2) puterea de cumpărare a aurului nu ar mai fi la fel de stabilă. Puterea de cumpărare (sau prețul relativ) al aurului demonetizat din zilele noastre este mult mai puțin stabilă decât cea a aurului de sub standardul internațional al secolului 19, deoarece cererea de deținere a aurului din zilele noastre are, mai degrabă, un caracter speculativ decât tranzacțional. Cu o singură economie ce funcționează pe aur - deși o mare economie – utilizarea monetară a aurului ar rămâne o opțiune îndepărtată. Chiar dacă, într-un scenariu puțin probabil, Statele Unite ar alege un președinte devotat unei politici proaur, acel președinte ar fi suficient de prudent și ar încerca să determine liderii celorlalte economii să adopte o asemenea atitudine înainte de a-și îndemna țara să pășească, de una singură, pe drumul pavat cu cărămizi galbene.

Concluzie

Sub etalonul aur, emiterea de monedă de către bănci este restricționată de costul dobândirii de aur, cost determinat de forțe obiective ale cererii și ofertei de pe piața mineritului de aur. Datorită obligațiilor contractuale ale emitenților de a converti banii in aur și a nevoii preventive de a deține rezerve de aur, volumul dolarilor de hârtie și a cecurilor - stocul de bani- este girat de volumul de aur. Creșterea masei monetare este, așadar, guvernată mai degrabă de forțe de piață decât de reguli guvernamentale. Etalonul aur nu garantează o stabilitate perfectă în ceea ce privește creștere masei monetare, dar o comparație istorică ne arată că, în practică, a furnizat o creștere mai moderată și mai stabilă a ofertei de bani decât actuala alternativă, împuternicirea politică a comitetului unei bănci centrale de a determina creșterea volumului de monedă fiduciară. Din perspectiva limitării creșterii masei monetare, etalonul aur nu este, nici pe departe, o idee nebună.

Probleme istorice ale instabilității sistemului bancar american și care au fost puse pe seama etalonului aur s-au dovedit, în urma unei analize mai atente, a-și avea rădăcinile în regulamentele bancare care, în mod neglijent, au slăbit băncile din Statele Unite. Țările în care se folosea etalonul aur, precum Canada, și care au evitat restricțiile bancare din Statele Unite, au reușit să evite totodată și instabilitatea. Așa cum am descoperit în timpul celei mai mari panici bancare, cea din 1929-1933, a avea un Sistem al Rezervelor Federale capabil să controleze etalonul aur nu a eliminat problema slăbiciunii sistemului bancar american.

Alte presupuse probleme istorice precum deflația prețurilor, cauzate de supracreșterea producției de bunuri, s-au dovedit a nu fi, în realitate, probleme.

Etalonul aur presupune costuri de resurse pentru mineritul aurului care este găzduit în seifurile bancare. Dar asemenea costuri apar și în cazul monedei fiduciare, în primul rând, sub forma îngrijorătoarelor costuri ale inflației. În concluzie, deoarece costurile etalonului aur sunt suficient de mici în raport cu beneficile sale, etalonul aur nu reprezintă o idee nebună.

Considerat o autoritate în domeniul politicii monetare și bancare, colaborator al Institutului Cato și profesor de Teorie și Politici Monetare al Universității George Mason, Lawrence H. White este unul dintre cei mai cunoscuți și aprigi susținători ai liberalizării sistemului bancar american prin privatizarea acestuia și desființarea Sistemului Federal de Rezerve. Un adept al Școlii Austriece de economie, White a scris, de-a lungul carierei sale, articole pentru publicații precum ,,Journal of Economic Literature” și ,,Journal of Money, Credit and Banking”. Este autorul a peste 10 cărți, printre care se numără: ,,Competition and Currency” (1989), ,,The theory of monetary institutions” (1999) , și ,,Free Banking in Britain” (2009), aceasta din urmă fiind cea mai cunoscută și probabil cea mai controversată dintre lucrările sale.