Sindicatele joacă un rol din ce în ce mai scăzut în sectorul privat, dar dețin, în continuare, controlul unei mari părți a forței de muncă din sectorul public. Analiza sindicatelor din sectorul public este importantă deoarece acestea exercită o influență majoră asupra politicilor guvernamentale prin eforturi energice de lobby. Puterea lor de influență poate fi remarcată, în special, în cazul statelor ce permit crearea unui monopol sindical prin negocierile colective. Negocierile colective reprezintă o politică înșelătoare în domeniul muncii deoarece încalcă libertățile civice și acordă sindicatelor o putere excesivă de a bloca reformele necesare.

Pentru ca decidenții politici să beneficieze de o mai mare flexibilitate și pentru a îmbunătăți eficiența guvernamentală, statele ar trebui să urmeze exemplul Virginiei și să interzică negocierile colective în sectorul public.

Creșterea sindicatelor din sectorul public

În 2009, 39 % dintre muncitorii de la nivel local și de stat erau membrii sindicali, cota fiind de peste cinci ori mai mare decât cea a sectorului privat, de 7 %, așa cum se poate observa în Figura 1 [i]. Aproape două treimi dintre pompieri și angajații din sectorul educației publice erau membrii de sindicat [ii]. Dacă includem și muncitorii federali, sectorul public deținea mai mult de jumătate din membrii de sindicat ai națiunii.

Înaintea anilor `60 sindicatele reprezentau mai puțin de 15 % din forța de muncă locală și statală [iii]. În acea perioadă, sistemul juridic nu permitea ca muncitorii din sectorul public să aibă aceleași privilegii sindicale, de pildă negocierea colectivă, precum cei din sectorul privat ce operau sub Actul Wagner din 1935.

Toate acestea s-au schimbat în anii `60 și `70, pe măsură ce un exces de legi pro-sindicale promulgate în zeci de state au declanșat o creștere dramatică a sindicalismului din sectorul public [iv]. Numeroase state au emis legi care încurajau sau necesitau negocieri colective în sectorul public, adoptând, în același timp, legi ce impuneau muncitorilor din sectorul public, plata anumitor contribuții către sindicate.

Henry Farber, de la Universitatea Princeton, a cercetat creșterea sindicalismului din sectorul public începând cu anii `50 [v]. El a descoperit că numărul statelor ce permiteau negocierea colectivă a crescut de la unu în 1955, la 10 până în anul 1965. Orașul New York acorda, în 1958, privilegii legate de negocierea colectivă majorității muncitorilor metropolei.

Până în 1970, aproape jumătate din numărul muncitorilor, la nivel de stat, beneficiau de privilegiile negocierii colective, în timp ce peste jumătate dintre state permiteau administrațiilor locale să utilizeze negocierea colectivă. Legislația pro-sindicală a continuat să se dezvolte și mai mult în anii `70, dar creșterea a început să fie din ce în ce mai moderată la sfârșitul acestei perioade.

Astăzi, aproximativ 26 de state utilizează negocierea colectivă pentru aproape toți muncitorii locali și de la nivel de stat. Alte 12 state folosesc negocierea colectivă doar pentru o parte dintre muncitorii lor. Restul de 12 state nu permit negocierea colectivă în sectorul public [vi].

Oare de ce sindicalismul sectorului public a prosperat în timp ce sindicalismul din sectorul privat s-a contractat? Unul dintre motive este că agențiile publice tind să fie statice, odată ce un sindicat a organizat un grup de muncitori, ei au tendința să rămână organizați. Spre deosebire de sectorul public, sectorul privat este dinamic, cu afaceri ce devin falimentare și noi afaceri ce apar tot timpul. Din moment ce noile afaceri pornesc fără un sindicat, este nevoie de eforturi organizatorice superioare pentru a susține sindicatele din sectorul privat.

Un alt factor este acela că numeroase servicii guvernamentale reprezintă monopoluri legalizate, precum poliția sau pompierii. Prin urmare, consumatorii nu au posibilitatea de a abandona serviciile publice sindicalizate în cazul în care acestea devin prea ineficiente, așa cum pot abandona serviciile sindicalizate din sectorul privat.

În fine, sindicatele din sectorul public fac presiuni pentru salarii mai mari și cheltuieli guvernamentale superioare, fără a întâmpina prea multe obstacole. Nu le interesează dacă prețurile serviciilor publice vor crește deoarece povara este suportată de altcineva. În antiteză, sindicatele din sectorul privat sunt conștiente că majorarea costurilor angajatorilor s-ar putea traduce prin scăderea vânzărilor și pierderea locurilor de muncă de către membrii sindicatelor.

Cotele sindicatelor pe state

Tabelul 1 prezintă ponderea membrilor de sindicat în totalul forței de muncă de la nivel local și de stat [vii]. Aceste procente se află într-o strânsă legătură cu legile fiecărui stat referitoare la negocierea colectivă. Legile variază de la state care impun, în mod direct, negocierea colectivă, la state care o permit și state care o interzic precum Virginia sau Carolina de Nord. În statele care impun negocierea colectivă, jumătate sau chiar mai mult dintre lucrătorii din sectorul public fac parte dintr-un sindicat. În statele unde nu există negociere colectivă, media ponderii membrilor de sindicat din sectorul public este de doar 17 % [viii].

Cotele sindicatelor publice sunt, de asemenea, corelate cu reglementările ,, sectorului complet sindicalizat”. Acestea cer ca muncitorii să se alăture sindicatului sau să plătească o taxă către acesta. Astăzi, 28 de state au reglementări ale ,,sectorului complet sindicalizat”, în timp ce 22 sunt state ale ,,dreptului la muncă”, unde muncitorii nu pot fi constrânși să se alăture unui sindicat sau să plătească o anumită taxă către acesta [ix]. Statele dreptului la muncă au, în general, o pondere mult mai scăzută a sindicaliștilor în totalul forței de muncă [x].

Câteva dintre cele mai aprige susținătoare state ale legilor pro-sindicale permit și greve în sectorul public și unele dintre aceste state au un arbitraj obligatoriu care, de obicei, favorizează sindicatele. Trebuie menționat faptul că reglementările sindicale pot varia, în interiorul statelor, în funcție de tipul muncitorului din sectorul public. De exemplu, există o probabilitate mai mare ca profesorilor să li se permită să facă grevă decât în cazul polițiștilor sau pompierilor.

Sindicatele majorează costurile și reduc eficiența

Muncitorii din sectorul public ce fac parte dintr-un sindicat beneficiază de salarii medii și beneficii superioare muncitorilor ce nu sunt membrii sindicali. Datele Biroului pentru Statistica Muncii, din Tabelul 2, arată că membrii sindicali se bucură de un plus salarial de 31 % și de un plus al avantajelor în beneficii de 68 %.

Cu toate acestea, o parte din diferența salarială dintre membrii sindicali și nonsindicali își are originea în variațiile înregistrate pe piața muncii a statelor. Statele cu salarii în general ridicate tind să fie mai sindicalizate. Analizele care consideră aceste diferențe interstatale ca fiind constante au reliefat că sindicatele din sectorul public au crescut nivelurile medii salariale cu aproximativ 10 % [xi].

Pe lângă creșterea costurilor de compensare, sindicatele reduc eficiența guvernamentală și prin alte căi. Sindicatele tind să protejeze muncitorii cu o scăzută calitate a prestației, deseori fac presiuni pentru angajarea unui personal prea numeros și descurajează folosirea voluntarilor în activitățile guvernamentale. Mai mult decât atât, au tendința de a se opune adoptării unor noi tehnologii și crează un loc de muncă mai împovărat de reguli.

În sectorul privat, afacerile pot diminua aceste ineficiențe cauzate de sindicate. Ca răspuns al cererilor de majorare salarială venite din partea sindicatelor, de exemplu, afacerile pot înlocui forța de muncă cu capitalul. Din păcate, managerii sectorului public au puține stimulente sau flexibilitate pentru a opera asemenea schimbări.

Un ultim tip de ineficiență creat de sindicatele din sectorul public este costul grevelor. În noiembrie, de exemplu, lucrătorii din domeniul transportului din Philadelphia au intrat într-o grevă de 6 zile cauzată de anumite dezacorduri referitoare la salariile primite [xii]. Greva a creat un haos pentru cei 800.000 de locuitori ai metropolei ce se bazau pe serviciile de metrou și autobuz, și, foarte probabil, a cauzat pagube substanțiale economiei locale.

Sindicatele și politica publică

Sindicatele din sectorul public sunt unele dintre cele mai puternice grupuri de interese ale națiunii. Acestea sprijină creșterea cheltuielilor guvernamentale pentru că beneficiază personal de pe urma dezvoltării programelor publice. Evoluția negocierii colective a sectorului public din anii `60 și `70 a încurajat milioane de angajați să devină activi politic. Probabilitatea mai mare de vot din partea angajaților sectorului public decât din partea celorlalți americani sporește puterea sindicatelor [xiii].

Cele mai mari sindicate din sectorul public sunt Asociația Națională a Educației (NEA), Federația Americană a Profesorilor (AFT), Federația Americană a Angajaților Statali, Regionali și Municipali (AFSCME) și Uniunea Internațională a Angajaților din Servicii (SEIU). Aceste organizații au împreună peste 7 milioane de membrii și sunt extrem de bine finanțate. NEA și AFT, de exemplu, adună aproximativ 2 miliarde USD pe an din taxele membrilor, cele mai multe provenind din jurisdicții cu reglementări ale sectorului complet sindicalizat [xiv].

Cu marile lor piepturi războinice, sindicatele din sectorul public sunt foarte active în campaniile politice. În ultimii doi ani, AFSCME a fost al doilea mare contributor al campaniilor din Statele Unite. NEA s-a clasat pe locul șapte, SEIU pe zece și AFT pe cincisprezece [xv]. În primele șase luni ale lui 2009, conducătorul SEIU a fost cel mai frecvent vizitator al Casei Albe, ceea ce ilustrează influența acestui grup.

Între 2007 și 2008, sindicatele din sectorul public au cheltuit 165 milioane USD pe campanii și sondaje electorale [xvi]. În state precum California sau Oregon, ele au cheltuit milioane de dolari pe diverse sondaje electorale, favorizând aproape întotdeauna partea ce oferea cheltuieli publice și taxe mai mari. Sindicatele din sectorul public luptă împotriva programelor de selecție a școlilor, împotriva privatizării și a multor alte politici care îmbunătățesc eficiența guvernamentală.

Concluzii

Asemenea altor grupuri private, sindicatele au drepturi de liberă exprimare pentru a-și expune opiniile legate de politica publică. Dar negocierea colectivă dă sindicatelor dreptul exclusiv de a vorbi în numele muncitorilor protejați, mulți dintre care ar putea să nu fie de acord cu punctele de vedere ale sindicatului ce deține monopolul. Mai mult decât atât, negocierea colectivă intră în contradicție cu dreptul la asociere [xvii]. Indivizilor le este interzis să negocieze direct cu angajatorii lor și nu pot alege o altă organizație care să îi reprezinte.

În democrația noastră, negocierea colectivă oferă o poziție privilegiată celor aflați în sistemul de guvernare ce își orientează eforturile spre extinderea sectorului public în propriul beneficiu. Poziția deosebită a sindicatelor este consolidată în statele care au reglementat taxele sindicale obligatorii. Muncitorii pot opta să nu mai plătească acele contribuții direcționate spre susținerea politicilor sindicale, dar trebuie să părăsească sindicatul și să solicite, în mod direct, să li se restituie o parte din sumele plătite.

Monopolurile în afaceri duc, de obicei, la costuri mai mari și la o calitate mai scăzută a serviciilor. Monopolurile sindicale crează probleme similare pe piețele muncii. Guvernele fiecărui stat ar trebui să interzică negocierea colectivă în sectorul public, urmând exemplul politicilor reușite ale Virginiei și Carolinei de Nord. Cu marile provocări fiscale pe care guvernele trebuie să le gestioneze – precum deficite uriașe ale fondului de pensii – decidenții politici au nevoie de flexibilitate pentru a lua decizii bugetare dificile. Dar sindicatele puternice fac ca reformele bugetare să fie extrem de dificile, așa cum, de exemplu, guvernatorul statului New Jersey, Chris Christie, a descoperit.

Pentru a reda cetățenilor și contribuabililor controlul guvernelor, negocierea colectivă și taxele sindicale coercitive din sectorul public ar trebui scoase în afara legii. Angajații publici ar trebui să fie liberi în a se alătura asociațiilor muncitorești, dar nu ar trebui să li se acorde un statul legal mai special și putere suplimentară ce le-ar permite blocarea unor reforme fiscale extrem de necesare.

Chris Edwards este directorul departamentului de Studii pentru Politici Fiscale din cadrul Institutului Cato și unul dintre cei mai cunoscuți experți pe probleme fiscale și bugetare din Statele Unite. Înainte de a ocupa acest post, Edwards a lucrat ca manager și consultant pentru PricewaterhouseCoopers și, ulterior, ca economist-șef al Joint Economic Committee, pe probleme fiscale, bugetare și antreprenoriale. Autor și coautor al lucrărilor, Downsizing the Federal Government și, respectiv, Global Tax Revolution, Chris Edwards a scris, de asemenea, o serie de articole referitoare la politici bugetare și fiscale pentru publicații prestigioase precum: ,,Washington Post”, „Wall Street Journal” , „ Los Angeles Times” sau „ Investor's Business Daily”.

---