Suntem adversari și, totuși, țelul pe care amândoi îl urmărim este același. Care este scopul comun al economiștilor și al socialiștilor? Nu este oare acela al unei societăți în care producția tuturor bunurilor necesare întreținerii și înfrumusețării vieții trebuie să fie cât se poate de abundentă și în care distribuția acestor bunuri către aceia care le-au creat prin muncă trebuie sa fie cât se poate de justă? Nu s-ar putea ca idealul nostru, exceptând orice distincție a curentelor, să fie rezumat în două cuvinte: bunăstare și justiție?

Acesta, și nici unul dintre voi nu o poate nega, este țelul nostru comun. Numai că ne apropiem de el prin diferite căi: voi înaintați de-a lungul întunecatului pasaj neexplorat până acum al organizării muncii, în timp ce noi înaintăm de-a lungul autostrăzii largi și familiare a libertății. Fiecare dintre noi se străduiește să care în cârcă o societate ezitantă, șovăielnică ce scanează orizontul, căutând, însă în zadar, stâlpul de lumină care ghidase odinioară sclavii faraonilor către Țara Făgăduinței.

De ce refuzați să urmați calea libertății alături de noi? Pentru că, spuneți, această libertate pe care noi o ridicăm atât de mult în slăvi este fatală mucitorilor; pentru că a produs, până în prezent, doar asuprirea celor slabi de către cei puternici; pentru că a dat naștere la crize dezastruoase în care milioane de oameni și-au pierdut în unele cazuri averile, iar în alte cazuri viețile; pentru că libertatea neînfrânată, nereglementată, nelimitată – înseamnă anarhie!

Nu este acesta oare motivul pentru care respingeți libertatea? Nu este acesta motivul pentru care pretindeți organizarea muncii?

Ei bine, dacă o să vă dovedim, cu suficientă claritate, că toate relele pe care le atribuiți libertății - sau, pentru a face uz de o expresie absolut echivalentă,  concurenţei libere - îşi au originea nu în libertate, ci în lipsa ei, în monopol, în robie; dacă o să vă dovedim în continuare că o societate a libertății perfecte, o societate eliberată de povara tuturor restricţiilor, a tuturor încătuşărilor, așa cum nu a fost niciodată văzută în istorie, ar fi ferită de majoritatea mizeriilor actualului regim; dacă  o să vă dovedim că organizarea unei astfel de societăți ar fi cea mai bună, cea mai exactă, cea mai favorabilă pentru progres în producţie şi egalitate în distribuţia bogăţiei;  dacă ar trebui să vă dovedim toate acestea, atunci, mă întreb, care ar fi răspunsul vostru? Aţi continua să proscrieți libertatea muncii şi să tunați şi să fulgerați împotriva economiei politice, sau v-ați alătura, mai degrabă, cu largă inimă, stindardului nostru, şi v-ați folosi toate resursele preţioase ale puterii intelectuale şi morale cu care v-a înzestrat natura pentru a accelera triumful cauzei noastre, devenită de acum înainte comună - cauza libertății?

Ah! Aş fi dispus să jur că nu ați ezita nicio clipă. Dacă ați deveni siguri că v-ați înșelat cu privire la adevărata cauză a relelor care afectează societatea şi a mijloacelelor de remediere a acestora; dacă ați deveni siguri că adevărul este de partea noastră şi nu de a voastră, niciun fel de obligaţii legate de vanitate, de ambiţie sau de un partizanat încăpăţânat nu ar fi suficient de puternice pentru a vă păstra pe malul erorii: inimile voastre ar fi întristate, fără îndoială; v-ați lua, cu regret, un ultim rămas-bun de la visele care au hrănit, au fermecat și au indus în eroare fanteziile dumneavoastră; dar, în cele din urmă, ați abandona aceste himere mult-iubite, v-ați depăşi dezgustul şi v-ați îndrepta către noi. Dumnezeu știe, noi am face tot ce ne stă în putință într-aceasta, dacă ar trebui ca voi să reuşiți să introduceți în intelectele noastre slabe o rază din acea lumină care l-a convertit pe Sf. Pavel, dacă ar trebui să demonstrați, la fel de clar ca lumina zilei, că adevărul se află de partea socialismului şi nu a economiei politice. Noi rămânem credincioși sistemului nostru numai în măsura în care credem că e veritabil şi drept; am mistui chiar mâine, lipsiți de orice revoltă interioară, ceea ce am adorat, şi am adora ceea ce am mistuit, în cazul în care ni s-ar dovedi că zeii noștri - Smith, Turgot, Quesnay şi J.B. Say - nu sunt mai mult decât niște idoli mizerabili din lemn[1].

Noi şi voi, prin urmare, suntem în aceeași măsură scutiți de orice partizanat încăpăţânat, luând acest termen în sens strict; punctul nostru de vedere se înalță către o sferă mai mare, gândurile noastre urmează un zbor mai generos: adevărul, dreptatea şi utilitatea sunt cele care reprezintă ghidurile noastre nemuritoare prin cercurile ascunse ale ştiinţei; iar omenirea este adorata noastră Beatrice![2]

Acest lucru fiind pe deplin înţeles între noi, pun în mod clar întrebarea care ne separă.

Voi susţineți că societatea suferă de libertate, noi susţinem că ea suferă de robie.

Voi ajungeți la concluzia că este necesar să se elimine libertatea, şi să fie înlocuită cu organizarea muncii; noi ajungem la concluzia că este necesar să se elimine robia, şi să fie înlocuită cu libertatea, pură şi simplă.

Permiteți-ne să începem prin a menţiona faptele. Din care eră datează libertatea muncii? Aceasta a fost proclamată pentru prima dată de Turgot într-un edict nemuritor[3], şi mai apoi sancţionată de către Adunarea Constituantă.

Voi povesti mai târziu cum această libertate sacră a fost recent încătuşată şi înrobită; pentru moment, mă limitez la a constata că s-a născut abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Acum, vă întreb, care a fost starea maselor muncitoare până la sfârşitul secolului al optsprezecelea? Erau muncitorii mai fericiți înainte de acest moment decât au fost de atunci înainte?

Dacă ar fi fost mai fericiți, oh! atunci voi fi de acord cu voi că libertatea a fost un cadou fatal pentru lume, şi sunteţi, prin urmare, îndreptățiți să cereți o organizare a muncii după modelul Egiptului antic sau al Europei Medievale.

Dar dacă, dimpotrivă, starea maselor în prezent este superioară aceleia de dinainte de '89[4], nu cumva veți fi obligați, din bună credinţă, să recunoașteți faptul că libertatea muncii reprezintă un beneficiu pentru umanitate?

Haideți să trecem repede în revistă împreună istoria, istoria celor treizeci de secole de robie care au precedat (de)venirea libertății muncii şi să vedem ce spectacol ni se oferă privirii.

Este într-adevăr spectacolul tihnei și egalității universale? O, Dumnezeule, ce bine ar fi fost, dar nu! Este, dimpotrivă, tabloul unei mizerii mai intense şi al unei inegalități mai profunde decât acelea care afectează vederea noastră astăzi. Şi cu cât plonjăm mai departe înapoi în trecut, fixând, la o distanţă tot mai mare, ziua în care libertatea a început să strălucească în cele din urmă pe pământ, tot  mai întunecat şi mai hidos acest tablou al mizeriei şi al inegalității sociale ni se pare.

Dacă ne întoarcem privirea în trecut, spre India şi Egipt, ce vom zări? Două caste puternice, casta preoţilor şi cea a războinicilor, asuprind şi exploatând fără milă mulţimea mizerabilă. În vârful acestor societăţi primitive, construite din straturi stivuite unul deasupra altuia asemenea unor blocuri de granit, găsim înţelepţii, învăluiți în purpuriu, discutând esenţa divinităţii sau mișcarea stelelor, şi războinicii, intoxicându-se cu parfumuri amețitoare în nişele haremurilor; în timp ce, dedesubt, vegetează paria, acoperită de infamie, sau sclavii, modelând cu sudoarea şi lacrimile lor edificiul nepoliticos, gigantic al piramidelor. Oare răul acestor societăţi primitive, ne întrebăm, zace în libertate sau în robie? - pe lângă această castă îmbuibată şi îndestulată, ce vedem? Mulțimea sărăcită a proletarilor şi mulțimea înjosită a sclavilor!

Să luăm în considerare lumea romană. Ce găsim în inima aceastei societăți, chiar dacă este cea mai bogată şi cea mai puternică din antichitate? Pe de o parte, un patriciat format dintr-un număr foarte mic de oameni îmbogăţiți prin bunăvoința universului. Viaţa  acestor oameni, după cum ştiţi, reprezintă o succesiune de bătălii sângeroase şi orgii nebunești! Pe lângă această castă atotputernică, care se îndoapă de pe urma unei întreagi lumi așa cum se puteau vedea deseori vulturii ghiftuindu-se cu cadavrele celor învinşi de către Marius[5].

Vorbeşti de mizeriile clasei noastre muncitoare; Doamne - Dumnezeule! Oricât de dureroase şi de demne de milă aceste suferinţe pot fi, cu greu le poţi compara cu acelea ale proletarilor romani. Cel puţin clasa noastră muncitoare muncește, nu imploră! Oamenii din suburbiile noastre mohorâte nu sunt văzuți înșiruindu-se pe la porţile splendidelor conace ale aristocraţiei bogate ca să cerşească pomană! Ei nu sunt niciodată văzuți aruncându-se ca nişte câini asupra firimiturilor pe care bogătașii le scutură de pe mesele lor cu o mână plictisită şi dispreţuitoare! Nici măcar nu sunt din aceia care să se răscoale zilnic pentru a obţine distribuirea gratuită a hranei. Nu! Lucrătorul de astăzi duce în mod incontestabil un trai sărac; dar el își câştigă acest trai, mai mult, este capabil să și-l câştige. Proletarul roman nu s-a găsit în poziţia de a-și câştiga propriul trai. Patricienii bogaţi mobilizaseră toate industriile şi tot solul, pe care l-au exploatat prin intermediul sclavilor. Victime ale acestei concurenţe inegale, proletarii erau constrânși să aleagă între cerşit, exil şi moarte. Așa că au cerșit. Şi totuşi, soarta acestor proletari degradați este de mii de ori preferabilă sorții sclavilor. Proletarul, cel puţin, era considerat un om; sclavul, la rândul său, era doar un alt fel de animal de povară, o specie în plus, un lucru! Sclavul nu poseda nimic, nici măcar un nume. Indiscutabil, lucrătorii săraci din propriile nostre sate merită compătimirea noastră, ei, cei care își petrec viaţa aplecați la pământ, cel mai adesea pentru a obţine în schimb pentru munca lor extenuantă nimic altceva decât o bucată de pâine neagră ca să mănânce, o cârpă aspră ca să se îmbrace şi un bordei în care să doarmă; dar oricât de dureros sună această existenţă, cât de mulţi sclavi romani ar fi invidiat-o! Să invocăm relatările lui Pliniu cel Bătrân şi Columella[6] . În centrul unui sat risipit din Italia s-au găsit, la intervale periodice, acele locuinţe întunecate şi urât mirositoare, numite ergastulum. Acestea erau închisori sau, mai precis, grajduri de sclavi. Dimineața, sclavii erau scoși afară unul după altul, în general, legați cu lanţuri; se răspândeau apoi în întreaga zonă, conduși de supraveghetori înarmaţi cu bice şi fiecare brazdă de pământ era udată cu sudoarea şi sângele lor laolaltă. Seara, erau conduși înapoi la ergastulum, unde, ca și când ar fi fost animale de povară, erau legați la iesle. Nu aveau familie, ci doar o promiscuitate mârșavă! Nu aveau niciun Dumnezeu, ci doar un destin inexorabil, care le răpea umanitatea, fără a le lăsa în schimb nici măcar speranţa unei vieţi viitoare mai bune! Astfel, după cum ştiţi, a arătat starea maselor muncitoare în antichitate. Şi totuşi, lumea nu fusese supusă încă legii lui laissez-faire!

Mai apoi, ce vedem în continuare? S-a îmbunătățit cu mult situația oamenilor odată cu căderea monstrosului edificiu al Imperiului Roman? Din punct de vedere moral, da, fără îndoială, în măsura în care creştinismul acordă mângâierile sublime; material, nu! De-a lungul Evului Mediu, viaţa oamenilor, fie că erau iobagi la sol în mediul rural, fie că erau iobagi la mai-marii meșteșugari în oraşe, nu este decât un lung șir de chinuri. Evul Mediu reprezintă o perioadă de durere şi tristeţe, şi, printre gemete, pot fi distinse pretutindeni glasurile tari şi melancolice ale poporului. Totuși, mai târziu, după atât de multe și de fertile descoperiri, după ce praful de puşcă a adus în faţa justiţiei tirania lorzilor feudali, după ce tiparul a spulberat întunericul cel mai adânc al ignoranţei, după ce busola ne-a dat o lume nouă, au încetat oamenii să mai sufere? Sub Ludovic al XIV - sub domnia acelui rege despre care se spune că a înălțat la cele mai înalte culmi gloria și puterea Franței - care a fost starea oamenilor? A fost superioară celei a oamenilor de azi? Toata lumea cunoaște celebrul pasaj din Dijma regală a lui Vauban[7], în care acest ilustru om de bună credință caracterizează situaţia Franţei în termeni copleșitori:

În timp ce acest articol a fost publicat iniţial anonim, Molinari și-a recunoscut ulterior statutul de autor al lui în cartea sa din 1899 - Societatea viitorului, unde nota: “Acest apel, care poartă întâmplător amprenta naivității încrezătoare a tinereții, a fost, după cum evenimentele au demonstrat, în întregime prematur. A trecut făra a fi auzit; dar măcar subzistă o mică speranță că într-o zi se va face totuși auzit și că socialismul, aducându-și contribuția, prin contingentul său de forțe, la munca economiștilor, îi va ajuta pe aceștia din urmă să depășească rezistența acelor interese oarbe și egoiste care s-au stabilit de-a curmezișul transformării necesare a organizării politice şi economice, ce a încetat să mai fie adaptată la condiţiile actuale de existență ale societăţilor. ”