Oricine știe că șomajul este o situație foarte gravă, însă oficialitățile (deloc surprinzător) subestimează această problemă. În acest articol voi sublinia gravitatea existenței unei piețe a muncii a cărei dezvoltare este frânată și voi explica unele dintre cauzele majore ale acestei stagnări. Conform Biroului de Statistică a Muncii, rata şomajului în februarie a fost de 8,9 %. Oricum, această cifră (numită U-3) este înșelătoare având în vedere conjunctura prezentă, deoarece foarte mulți potențiali muncitori s-au descurajat și nu își mai caută un loc de muncă. La fel cum un pensionar sau un părinte casnic nu este, în mod normal, clasificat drept „șomer”, și acești „muncitori descurajați” sunt excluși din statisticile oficiale ale Biroului de Statistică a Muncii.

John Williams de la Shadowstats.com estimează că, dacă am include și acești „muncitori descurajați” pe termen scurt sau lung, atunci adevărata rată a șomajului este, în prezent, aproape 22%.

Pentru a observa cât de neobișnuit este impasul în care ne aflăm, ar fi mult mai instructiv să analizăm evoluția nivelului angajării în sectorul privat, aceste numere fiind mai greu de falsificat:

Ultimele două recesiuni au schimbat însă modelul standard existent. La nivelul de 108,3 milioane de locuri de muncă în sectorul privat din februarie 2011, curba albastră este mai jos decât în iunie 1999, când existau 108,6 milioane de locuri de muncă. În mai bine de 11 ani, datorită imigrației și creșterii naturale, populația (civilă neinstituționalizată) a Americii a crescut cu 31 de milioane de oameni. Totuși, țara noastră se confruntă cu mai puține locuri de muncă în domeniul privat acum, în comparație cu 1999, iar o simplă analiză a graficului de mai sus arată că nu a mai existat o perioadă comparabilă de stagnare a creării locurilor de muncă de la finalul anului 1930.

Să înțelegem fenomenul șomajului

Înainte de a oferi câteva explicații pentru această situație îngrijorătoare trebuie să clarificăm ce înseamnă cu adevărat șomajul. Deși există mai multe moduri de a defini acest fenomen, îi putem înțelege sensul de bază clasificând un munictor drept neangajat atunci când el sau ea (a) ar accepta să muncească în anumite domenii, în schimbul ratei salariului deja existene, dar (b) nu găsește niciun angajator dispus să-i ofere un loc de muncă. Totuși, acest lucru se întâmplă deși, (c) din punctul de vedere al angajatorului, muncitorul ar putea fi înlocuit cu oricare altul existent deja pe lista angajaților.

Ultimul punct (c) este important, chiar dacă manualele de economie deseori îl omit. Pentru a sublinia importanța acestuia, să considerăm exemplul pieței jucătorilor din NBA: mai mult ca sigur aș accepta un astfel de job în schimbul salariului mediu pe care un jucător îl obține, ba chiar aș face-o și pentru 10% mai puțin, însă niciun economist nu m-ar considera o parte a „curbei ofertei de muncă” pe această piață specifică. Acest lucru se datorează faptului că proprietarii echipei nu m-ar vedea ca un echivalent al jucătorilor aflați deja pe lista angajaților, deci imposibilitatea de a mă angaja ca și jucător la Chicago Bulls nu poate fi considerată un exemplu de șomaj. 

Primul punct (a) este de asemenea relevant. Atunci când spunem că cineva „nu poate găsi un loc de muncă”, presupunem că acea persoană este dispusă să muncească în schimbul unui salariu standard, existent în domeniile în care ea este calificată. Dacă un șomer și-ar deplânge soarta: „Nu pot găsi niciun fast-food dispus să mă angajeze!” dar s-ar dovedi că el insistă să fie plătit cu 200.000 de dolari pe an, atunci ne putem da seama de ce el nu este cu adevărat șomer. (Unii economiști ar spune că el este șomer voluntar.)

Șomajul și factorul timp

În manualele  de economie – chiar și în cel scris de mine (vezi secțiunea “Nivelul prețurilor”, Lecția 17) - economiștii avansează deseori ideea că piața muncii este una statică, în cadrul căreia muncitorii cunosc toate locurile de muncă disponibile, iar angajatorii știu totul despre oferta de muncă.

Angajarea unui muncitor presupune (de obicei) dezvoltarea unei relații pe termen lung, bazată pe devotament reciproc. În funcție de job-ul oferit, angajatorul va fi nevoit să dedice săptămâni sau chiar luni întregi pentru pregătirea necesară noului angajat, perioadă în care acesta din urmă ar putea să nu „merite” salariul pe care îl primește.

Dar și angajatul se vede nevoit să opteze pentru o slujbă în cadrul căreia „se va descurca” un an sau chiar mai mult deoarece, pe lângă motivele psihologice, nu dorește să lase impresia, într-un CV, că este incapabil să ocupe un post pe o perioadă mai lungă.

Din cauza semnării contractelor de muncă pe termen lung, angajatorii și muncitorii petrec, înainte de încheierea unui contract, mult timp cercetând alternativele de care dispun. De la un caz la altul, angajatorii conduc un proces de selecție care include mai multe etape, iar muncitorii aplică uneori pentru zeci sau chiar sute de locuri de muncă disponibile.

Având în vedere aceste considerente, este folositor să privim piața muncii ca o piață similară cu cea imobiliară, dar opusă (să spunem) pieței merelor sau a benzinei. Niciodată prețul de piață existent pe o piață imobiliară nu va “goli” piața, aceasta deoarece vor exista întotdeauna câțiva vânzători dispuși în continuare să-și vândă locuințele, dar aflați în așteptarea clientului potrivit.

O situație similară se întâlnește și pe piața muncii unde, chiar și în perioadele de creștere economică, rata șomajului nu va fi niciodată 0. În America există în orice moment milioane de muncitori aflați „între două locuri de muncă”, fie datorită faptului că au renunțat la vechiul servici sperând să găsească un altul mai bun, fie pentru că au fost concediați (incluzând aici și cazurile în care afacerea a dat faliment).

De altfel, chiar și în condițiile recesiunii curente – când șomajul a atins în octombrie 2009 o rată oficială de 10,1% - au existat 3,4 milioane de angajări în sectorul privat. Problema o constituie însă faptul că au existat, în același timp, și 3,7 milioane de demisii, concedieri etc. în sectorul privat, iar aceste cifre ar trebui să ne amintească faptul că „rata agregată a șomajului” ascunde fluxul de muncitori și de alte resurse existent în mai toate sectoarele economiei.

Așadar, economia nu se află într-o situație atât de gravă din cauza existenței șomajului sau a caselor nevândute. Mai degrabă, lucrurile sunt lipsite de speranță din cauza faptului că este neobișnuit de greu pentru muncitori să găsească angajatori și, totodată, pentru proprietari să găsească cumpărători pentru locuințele lor.

Câteva motive ale stagnării la un nivel înalt al șomajului

În această secțiune finală voi prezenta o listă a câtorva dintre motivele unor speranțe slabe de angajare. Acestea nu sunt neapărat ordonate în funcție de aportul lor cantitativ la rata șomajului, însă toate reprezintă cauze ale aceleiași probleme:

· Resursele au fost alocate greșit în timpul perioadei de creștere economică. Conform teoriei austriece a ciclului economic, în perioadele de creștere a economiei întreprinzătorii sunt tentați să demareze prea multe proiecte pe termen lung, însă nu au suficiente economii pentru susținerea acestora. Astfel, structura subiacentă a capitalului unei economii își va modifica forma originală și este nevoie de timp pentru ca forțele pieței să „repare” dezechilibrul produs. Pentru anumite sectoare ale pieței muncii, soluția „optimă” este să aștepte redresarea situației. (Vezi „sushi article” pentru un simplu exemplu numeric al evoluției unei astfel de situații )

În viziunea unora, acest proces este ceea ce keynesiștii numeau o „scădere a cererii agregate”, ce are loc atunci când întreprinzătorii și consumatorii ajung să considere că urmează o traiectorie nesustenabilă și decid să se oprească. Evident, doar economiștii austrieci au fost cei care și-au dat seama că perioada de boom economic este cu adevărat nesustenabilă,în timp ce eforturile keynesiștilor de a încuraja consumul nu au făcut decât să perpetueze problema și să amâne rezolvarea sa propriu-zisă.       

· Guvernul a crescut salariile muncitorilor cu pregătire scăzută. În iulie 2009 nivelul salariului federal minim (conform legislației din 2007) a crescut de la 6,55$ la 7,25$ pe oră iar astfel, angajarea unui muncitor a cărui productivitate valorează mai mult de 6,55$ dar mai puțin de 7,25$ pe oră nu mai poate fi considerată una profitabilă.

· Guvernul a făcut ca șomajul să pară mai atractiv din punct de vedere financiar. Extinzând în mod repetat beneficiile șomerilor, guvernul federal i-a încurajat pe aceștia să mențină așteptări nerealiste când încearcă să își găsească un nou loc de muncă.

· Guvernul mărește asigurările de sănătate ale angajaților fără a specifica valoarea majorărilor. Programul„Obamacare” conduce la creşterea contribuţiilor angajatorilor la asigurările de sănătate, dar impactul acestei creșteri este încă necunoscut datorită acţiunilor în instanță și a promisiunilor Republicanilor de a reforma sau chiar de a abroga această legislație.În consecință, angajatorii au un motiv în plus pentru amânarea deciziilor de angajare pe termen lung până când aceste probleme sunt soluționate.

· Fed face ca planificările pe termen lung să fie mult mai dificil de realizat. Deși mulți analiști consideră că politicile Fed contribuie la reducerea șomajului cu riscul de a încuraja creșterea inflaţionistă a prețurilor, părerea mea este că sectorul privat este paralizat în mare parte din cauza acțiunilor fără precedent ale lui Bernanke. Mii de întreprinzători aleg să „pună deoparte” considerând că există o posibilitate mică, dar sigură, ca dolarul să se prăbușească în câțiva ani, iar atât timp cât aceasta se întâmplă, nu vom putea vorbi despre o extindere a oportunităților de angajare.

Concluzie

Situația în care se află muncitorii americani este una sumbră, mult mai gravă decât o arată statisticile oficiale. Odată ce vom înțelege natura șomajului, vom putea vedea și faptul că intervențiile guvernului și ale Sistemului Federal de Rezerve nu au făcut decât să înrăutățească situația existentă deja.

Robert P. Murphy este economist american, cercetător adjunct al Institutului Ludwig von Mises și profesor în cadrul Mises Academy. El deține blogul Free Advice și este autorul a numeroase lucrări, printre care:  The Politically Incorrect Guide to Capitalism, Human Action Study Guide, şi The Politically Incorrect Guide to the Great Depression and the New Deal.