În zilele noastre, studenților li se prezintă o versiune distorsionată a Marii Depresiuni Economice dintre 1929 și 1941, ce consideră sistemul capitalist de piață liberă ca fiind cauza dificultăților acelei perioade promovând, totodată, intervenționismul guvernamental ca soluție a respectivelor probleme. În acest eseu, bazat pe un discurs cunoscut, președintele Centrului Mackinac pentru Politici Publice, Lawrence W. Reed, demască versiunea convențională și evidențiază rolul central pe care slaba politică guvernamentală l-a jucat în alimentarea acestei catastrofe legendare.

Introducere

Numeroase volume au fost scrise despre Marea Depresiune dintre 1929 și 1941 și despre impactul acesteia asupra vieților a milioane de americani. Istorici, economiști, politicieni, toți au cercetat printre rămășițe în căutarea ,,cutiei negre” care să scoată la lumină cauza calamității. Din pacate, mulți dintre ei au decis să își abandoneze căutarea, considerând mai facilă disiparea unei multitudini de concluzii false și dăunatoare legate de evenimentele consumate acum șapte decenii. În consecință, un număr mare de persoane continuă să accepte, și în prezent, criticile nejustificate aduse capitalismului, sprijinind  politicile guvernamentale distructive din punct de vedere economic.

Cât de gravă a fost Marea Depresiune? De-a lungul a patru ani, între 1929 și 1933, producția fabricilor naționale, a minelor și a utilităților a scăzut la mai puțin de jumătate. Veniturile reale ale populației s-au diminuat cu 28 de procente. Prețurile acțiunilor s-au prăbușit la o zecime din valoarea  înregistrată înaintea depresiunii. Numărul șomerilor a crescut de la 1,6 milioane în 1929 la 12,8 milioane în 1933. La apogeul Depresiunii, unu din patru muncitori își pierduse slujba și zvonuri neplăcute legate de o posibilă revoltă au început să apară pentru prima oară de la Războiul Civil.

,,Adevărata teroare a Marii Depresiunii a fost tocmai eșecul încercării de a o explica”, notează economistul Alan Reynolds. ,,Oamenii trăiau cu spaima că, în orice moment, contracții economice masive ar putea surveni, fără niciun semn de avertizare și fără nicio cauză. Din acel moment, această teamă a fost exploatată pentru a justifica orice eventuală intervenție federală în problemele economice”.[i]

Miturile vechi nu pier niciodată; ele își fac în mod continuu apariția în lucrări economice și de științe politice. Cu mici excepții, în aceste lucrări, veți găsi mereu ceea ce ar putea fi cel mai mare mit al secolului 20: Capitalismul și economia bazată pe piața liberă au fost vinovate pentru Marea Depresiune și doar intervenția guvernamentală a făcut posibilă revigorarea economică a Americii.

Un basm modern

Potrivit acestei perspective simpliste, piața bursieră, un stâlp important al capitalismului, s-a prăbușit trăgând după ea în depresiune întreaga Americă. Președintele Herbert Hoover, un adept al politicii ,,laisses-faire”, a refuzat să folosească puterea guvernului și, în consecință, condițiile s-au înnăsprit. Totul depindea de succesorul lui Hoover, Franklin Delano Roosevelt, să apară călare pe calul alb al intervenției guvernamentale și să cârmuiască națiunea spre redresarea economică. Presupusa lecție ce ar trebui învățată este că sistemul capitalist nu poate fi de încredere; guvernul trebuie să aibă un rol activ în economie pentru a ne salva de un declin inevitabil.

Dar cei care propagă această viziune asupra istoriei ar putea să își termine pledoaria afirmând: ,,Și Bucle Aurii a găsit drumul ce ieșea din pădure, Dorothy a reușit să se întoarcă din Oz și Scufița Roșie a câștigat la loteria de stat din New York”. Această versiune cunoscută a Depresiunii prezentată mai sus își are locul într-o carte de basme și nu în cadrul unei discuții serioase despre istoria economică.

Marea, Marea, Marea, Marea Depresiune

Pentru a înțelege corect evenimentele acelor vremuri, este necesar să privim Marea Depresiune ca fiind nu unul, ci  patru declinuri consecutive contopite într-unul singur. Aceste patru ,,faze” sunt:[ii]

I. Politica Monetară și Ciclul afacerilor

II. Dezintegrarea Economiei Mondiale

III. New Deal-ul

IV. Actul Wagner

Prima fază explică de ce prăbușirea din 1929 a avut efectiv loc; celelalte trei demonstrează cum intervenția guvernamentală a agravat-o și a menținut economia în șoc mai bine de un deceniu. Haideți să le analizăm pe rând.

FAZA I: Ciclul afacerilor

Marea Depresiune nu a fost prima din istoria țării, deși s-a dovedit a fi cea mai îndelungată. Alte câteva au precedat-o.

Un punct comun al tuturor declinurilor anterioare a fost intervenția dezastruoasă a guvernului, care a îmbrăcat, de cele mai multe ori, forma unei gestionări eronate a ofertei de monedă și de credit. Niciuna dintre aceste depresiuni nu a durat totuși mai mult de patru ani, cele mai multe consumându-se în doi. Calamitatea care a început în 1929 a durat de cel puțin trei ori mai mult în comparație cu oricare dintre depresiunile anterioare ale țării, deoarece guvernul a amestecat erorile sale inițiale cu o nouă serie de intervenții dăunătoare.

Planificatorii centrali greșesc politica monetară

O explicație frecventă a prăbușirii pieței bursiere din 1929 se referea la practica de a împrumuta bani pentru achiziționarea de acțiuni. Numeroase texte istorice afirmă, cu voiciune, că frenezia speculei acțiunilor a fost alimentată de o ,,marjă de creditare” excesivă. Dar economistul Gene Smiley de la Universitatea Marquette explică, în cartea sa din 2002, ,, Rethinking the Great Depression”, de ce această observație nu este una productivă:

Deja exista o istorie îndelungată a marjei de creditare, iar marja de cerințe – partea din prețul de achiziție al acțiunilor plătit cu bani gheață – nu era mai scăzută la sfârșitul anilor `20 decât la începutul acestora. De fapt, în toamna lui 1928, marja de cerințe a început să crească și debitorilor li s-a cerut să plătească o parte mai mare din prețul de achiziție al acțiunilor.

Argumentul marjei de creditare nu prea stă în picioare. Manevrarea ofertei de monedă și de credit reprezintă însă o cu totul altă poveste.

Cei mai mulți economiști specializați pe probleme monetare, în special adepții ,,Școlii Austriece”, au observat relația strânsă dintre oferta de monedă și activitatea economică. Când guvernul majorează oferta de monedă și de credit, ratele dobânzilor scad la început. Afacerile investesc acești ,,bani ieftini” în noi proiecte de producție, un boom având loc pe piața bunurilor productive. Pe măsură ce boom-ul evoluează, costurile cresc, ratele dobânzilor se ajustează la valori superioare și profiturile scad. Efectele banilor ieftini dispar iar autoritățile monetare, temându-se de o inflație a prețurilor, încetinesc creșterea sau chiar reduc masa monetară. În oricare dintre aceste două situații, manipularea este suficientă pentru a dărâma suporturile fragile ce susțin casa din cărți reprezentată de economie.

O interpretare proeminentă a acțiunilor Sistemului Rezervelor Federale, de dinaintea anului 1929, poate fi găsită în cartea ,,America`s Great Depression”, scrisă de Murray Rothbard. Utilizând măsuri ample de evaluare, incluzând ratele de schimb valutar, depozitele la cerere și la termen, dar și alte ingrediente, el a estimat că Rezervele Federale au umflat masa monetară cu peste 60 de procente între 1921 și jumătatea anului 1929.[iii]  Rothbard a susținut că această expansiune monetară și de credit a împins ratele dobânzilor în jos și a stimulat o creștere amețitoare pe piața bursieră, ducând la nașterea ,,Tumultoșilor ani `20”.

Creșterea nesăbuită a masei monetare și a creditului a constituit ceea ce economistul Benjamin M. Anderson numea ,,începutul New Dealului”[iv]  – denumirea mai cunoscutelor și mai intervenționistelor politici ce aveau să urmeze sub conducerea președintelui Franklin Roosevelt. Cu toate acestea, anumiți savanți s-au îndoit de faptul că acțiunile Rezervelor Federale erau chiar atât de inflaționiste pe cât aprecia Rothbard, folosind drept argument prețurile relativ scăzute ale mărfurilor și bunurilor de consum.

Reducerile substanțiale aplicate ratelor marginale ale impozitului pe venit din perioada Coolidge au ajutat cu siguranță economia și se poate să fi ameliorat evoluțiile prețurilor rezultate din politica Rezervelor Federale. Scăderea fiscalității a stimulat investițiile și creșterea economică reală, acestea având drept consecință crearea unei multitudini de inovații tehnologice și descoperirea, de către antreprenori, a unor metode mai ieftine de a produce bunuri. Fară îndoială, explozia productivității a contribuit la păstrarea unor niveluri ale prețurilor sub cele care s-ar fi înregistrat în alte condiții.

În ceea ce privește politica Rezervelor Federale, economiștii susținători ai sistemului pieței libere, care exprimau păreri diferite legate de amploarea expansiunii monetare a Rezervelor Federale de la începutul și mijlocul anilor `20, prezintă același punct de vedere în legătură cu ceea ce a urmat: Banca Centrală a condus o contracție a masei monetare începând cu sfârșitul deceniului. Răspunsul guvernului federal la recesiunea rezultată a transformat o situație deja precară în ceva mult, mult mai grav.

S-a atins fundul sacului

Până în 1928, Rezevele Federale începuseră să crească ratele dobânzilor, presând oferta de bani. De exemplu, rata sa de scont (rata percepută de Rezervele Federale pentru creditele oferite altor bănci) a fost majorată de patru ori, de la 3,5 procente la 6 procente, între ianuarie 1928 și august 1929. Banca centrală a luat măsuri deflaționiste suplimentare, practicând vânzări agresive de titluri de valoare guvernamentale timp de luni bune de la prăbușirea bursei. În următorii trei ani, masa monetară a scăzut cu 30 de procente. Pe măsură ce prețurile descreșteau dramatic în întreaga economie, politica federală a ratelor ridicate ale dobânzilor a dus la o explozie a ratelor reale (ajustate la inflație).

Cea mai cuprinzătoare cronică a politicilor monetare ale perioadei poate fi găsită în opera clasică ,,A monetary history of the United States” scrisă de laureatul Nobel, Milton Friedman (1867-1960), și de colega sa Anna Schwartz. Cei doi argumentează decisiv că reducerea cu o treime a masei monetare a țării, între august 1929 și martie 1933, a fost un obstacol enorm pentru economie și, în mare parte, rezultatul incompetenței magistrale a Rezervelor Federale. Moartea lui Benjamin Strong, în octombrie 1928, o figură marcantă cu o influență majoră în calitatea sa de director al băncii districtuale a Rezervelor Federale din New York, a lăsat Rezervele debusolate, fără o conducere competentă, ajungându-se ca politicile eronate adoptate până în acel moment să se agraveze. [v]

Inițial, doar marii speculatori, cei din familiile Baruch și Kennedy, care urmăreau factori precum evoluția masei monetare și politicile guvernamentale, au estimat că petrecerea se apropia de sfârșit. Baruch chiar a început, din 1928, să își vândă acțiunile și să cumpere obligațiuni și aur; Kennedy a procedat cam în aceeași manieră, afirmând că: ,, doar un nebun așteaptă până în ultimul moment”.[vi]

Masele de investitori au simțit, în cele din urmă, schimbările din cadrul Rezervelor Federale, făcând toți pasul înapoi. Într-o ediție specială care comemora a 50-a aniversare de la prăbușirea pieței bursiere, U.S News & World Report descria fenomenul astfel:

De fapt Marea Prăbușire nu a fost nici pe departe o problemă de o singură zi, în ciuda evocărilor Joii Negre, 24 Octombrie sau a Marței Negre din săptămâna imediat următoare. Încă din 5 septembrie acțiunile erau destul de puțin tranzacționate după ce prețul lor crescuse cu două zile mai devreme. Declinurile de la începutul lui octombrie au fost denumite o ,,corecție dezirabilă”. Wall Street Journal previziona o revenire a bursei în toamnă, notând că ,,unele acțiuni cresc, altele scad”. Pe 3 octombrie acestea au suferit însă cea mai puternică lovitură din acel an. Apelurile în marjă au crescut, unii comercianți au început să se alarmeze. Dar, în ziua următoare, prețurile au crescut din nou și au continuat să oscileze astfel în următoarele două săptămâni.

Adevărata criză a început miercuri, 23 octombrie, un martor numind-o ,, o Niagara a lichidărilor”. Șase milioane de acțiuni și-au schimbat proprietarii. Indicele bursier a scăzut cu 21 de puncte. ,, Mâine se va întoarce roata”, și-au spus brokerii. Prețurile, afirmau ei, au fost forțate către valori ,,nerezonabil de scăzute”.

Dar a doua zi, în Joia Neagră, acțiunile s-au scufundat în tranzacții și mai numeroase. Afișajul titlurilor de valoare a rămas în urmă cu mai mult de 5 ore, oprindu-se din prezentarea cotațiilor la 7:08 p.m.[vii]

În momentul atingerii valorilor maxime, acțiunile componente ale indicelui Dow Jones se vindeau cu un pret de 19 ori mai mare decât profitul generat, o valoare destul de ridicată, însă, cu toate acestea, analiștii pieței bursiere nu considerau acest fenomen ca fiind un semn de speculă exagerată. Distorsiunile economice produse de politica monetară a Rezervelor Federale au împins țara către recesiune, dar constrângerile ce aveau să urmeze au transformat, în scurt timp, recesiunea într-un dezastru generalizat. Pe măsură ce acțiunile primeau din ce în mai multe lovituri, Congresul se juca cu focul: tocmai în dimineața Joii Negre, ziarele naționale informau că forțele politice adepte ale creșterii taxelor pentru comerțul cu bunuri dăunătoare câștigau teren pe Capitol Hill.

Prăbușirea pieței bursiere a fost doar o reflectare, și nu cauza directă, a politicilor guvernamentale distrugătoare ce au dat naștere Marii Depresiuni: Piața a evoluat și s-a contractat într-o sincronizare aproape directă cu măsurile întreprinse de Rezervele Federale și de Congres. Mai mult decât atât, deciziile luate de către aceste instituții publice, în anii 1930, ocupă un loc fruntaș în clasamentul celor mai mari prostii din analele istoriei.

Prietene, ai putea să-mi împrumuți 20 de milioane de dolari ?

Joia Neagră a afectat Michiganul probabil mai mult decât pe oricare alt stat. Acțiunile companiilor miniere și producătoare de mașini primeau lovitură după lovitură. Producția auto a atins, în 1929, un maxim istoric de peste 5 milioane de vehicule, scăzând dramatic, cu 2 milioane, în 1930. Până în 1932, aproape de apogeul Depresiunii, producția s-a redus cu alte 2 milioane de unități, ajungând la 1.331.860, o cotă uimitoare, mai mică cu aproape 75 % față de maximul înregistrat în 1929.

Mii de investitori de pretutindeni, unii extrem de cunoscuți, au fost puternic afectați de colapsul din 1929. Printre ei se afla și Winston Churchill. Acesta investise masiv, înainte de prăbușirea bursei, în acțiuni americane. Până la urmă a reușit să-și redreseze situația financiară, însă numai datorită calităților sale de scriitor și a pozițiilor deținute în guvern.

Clarence Birdseye, unul dintre pionierii pieței alimentelor congelate, și-a vândut afacerea pentru 30 de milioane de dolari, plasând toți banii în acțiuni. A ajuns falit.

William C. Durant, fondatorul General Motors, a pierdut peste 40 de milioane pe piața bursieră, devenind, în cele din urmă, un simplu cerșetor. (Însăși compania General Motors a rămas în umbră pe durata Depresiunii, sub conducerea lui Alfred P. Sloan, ce practica o politică a reducerilor de costuri).

FAZA A II-A: Dezintegrarea economiei mondiale

Deși miturile moderne susțin că piața liberă s-a ,,autodistrus” în 1929, politica guvernamentală a fost principalul vinovat al colapsului. Dacă această criză ar fi fost asemenea celor anterioare, dificultățile s-ar fi sfârșit în cel mult doi sau trei ani, cel mai probabil chiar mai devreme. Dar această nemaiîntâlnită debandadă guvernamentală a prelungit agonia pentru încă 10 ani.

Șomajul atingea, în 1930, o rată de 8,9 %, valoare specifică unei recesiuni moderate, crescând de la cele 3,2 procente din 1929. Ulterior, această valoare a explodat, ajungând la 25 % în 1933. Până în martie 1933, Herber Hoover, considerat un campion al nonintervenționismului și un adept al politicii laissez-faire, a fost cel care a ocupat funcția de președinte.

,,Administrația cu cele mai mari cheltuieli din întreaga istorie”

Oare Hoover chiar a fost un susținător al ideii unei economii libere? Contracandidatul său la alegerile din 1932, Franklin Roosevelt, nu credea acest lucru. De-a lungul campaniei, Roosevelt l-a acuzat continuu pe Hoover de faptul că a cheltuit și a impozitat peste măsură, majorând datoria publică, sufocând comerțul, aducând milioane de americani la limita subzistenței. L-a acuzat pe președinte de cheltuieli ,,neglijente și extravagante”, de faptul că a considerat că ,,ar trebui să controlăm totul, în mod centralizat, de la Washington, și asta cât mai rapid cu putință” și că a condus ,,administrația cu cele mai mari cheltuieli, pe timp de pace, din istorie”. Partenerul de candidatură a lui Roosevelt, John Nance Garner, i-a imputat președintelui vina de a ,,conduce țara pe drumul către socialism”.[viii] În ciuda viziunii convenționale asupra lui Hoover, Roosevelt și Garner aveau perfectă dreptate.

Cea mai mare prostie a administrației Hoover a fost taxa Smoot-Hawley, adoptată în iunie 1930. S-a suprapus cu taxa Fordney-McCumber din 1922, care deja produsese un declin al agriculturii în deceniul precedent. Cea mai protecționistă lege din istoria Statelor Unite a închis efectiv granițele în fața bunurilor străine, dând naștere unui vicios război comercial internațional. Profesorul Barry Poulson explică scopul acestei legi:

Legea a crescut nivelul fiscalității pentru întreaga gamă de bunuri impozabile: de exemplu, rata medie a taxelor pentru bunurile agricole a crescut de la 20 de procente la 34; cea pentru vinuri, băuturi alcoolice și sucuri de la 36 la 47 de procente; cea pentru lână și produse din lână de la 50 la 60 de procente. Per total, 887 de taxe au fost majorate masiv, legea lărgind lista bunurilor impozabile la 3128 de articole. Un element crucial al actului legislativ consta în faptul că numeroase taxe erau percepute ca o cantitate determinată de bani și nu ca un procent din preț. Din moment ce prețurile au scăzut, în timpul Marii Depresiuni, cu 50 % sau chiar mai mult, ratele efective ale acestor taxe s-au dublat, protecția oferită prin acest act, devenind, la rândul ei, mai semnificativă. [ix]

Legea Smoot-Hawley era pe cât de profundă, pe atât de cuprinzătoare, afectând o mare varietate de produse. Înainte de promulgarea ei, ceasurilor li se percepea o taxă de 45 %; actul a crescut valoarea la 55 % plus un maxim 4,5 dolari per ceas. Taxele pentru porumb și unt aproape s-au dublat. Chiar și varza murată a fost taxată pentru prima oară. În mod ciudat, printre puținele bunuri netaxabile se numărau lipitorile și scheleții (probabil o mită politică oferită Asociației Americane a Medicilor, așa cum remarca, cu grimasă, un umorist al acelor ani).

Taxele percepute pe uleiul de in, wolfram și cazeină au lovit companiile americane producătoare de vopsele, oțel și, respectiv, ziarele naționale. Peste 800 de articole folosite în industria auto au intrat sub incidența legii Smoot-Hawley. Majoritatea celor 60.000 de angajați ai fabricilor americane care produceau îmbrăcăminte ieftină din lâna procesată din import s-au întors acasă șomeri, după ce taxele impuse lânei procesate au crescut cu 140 %.[x]

Oficialii guvernamentali și cei din Congres erau de părere că, prin majorarea barierelor tarifare, vor reuși să îi forțeze pe americani să cumpere mai multe bunuri autohtone, ceea ce ar fi rezolvat problema deranjantă a șomajului. Însă aceștia au ignorat un principiu important al comerțului internațional: Comerțul este, în ultimă instanță, un drum cu două sensuri: dacă străinii nu își pot vinde bunurile în America, nu pot câștiga dolarii necesari cumpărării de produse americane. Cu alte cuvinte, guvernul nu poate stopa importurile fără să stopeze, simultan, exporturile.

Mă taxezi, te taxez și eu

Companiile străine și muncitorii lor au fost serios afectate de ratele fiscale impuse prin legea Smoot Hawley, guvernele țărilor respective rispostând, în scurt timp, cu bariere comerciale proprii. Pe măsură ce posibilitatea de a vinde pe piața americană scădea simțitor, celelalte state și-au redus volumul achizițiilor de bunuri fabricate în S.U.A. Agricultura americană a avut de suferit în mod deosebit. Dintr-o singură mișcare a stiloului prezidențial, fermierii și-au pierdut aproape o treime din piață. Prețurile din agricultură s-au prăbușit și zeci de mii de fermieri au dat faliment. Un bușel de grâu se vindea cu un dolar în 1929. Trei ani mai târziu, acesta valora doar 30 de cenți.

Ulterior colapsului agricol, băncile din zonele rurale au falimentat în masă, trăgând după ele sute de mii de clienți. În Statele Unite, nouă mii de bănci și-au închis ușile între 1930 și 1933. Piața bursieră care recâștigase, în mare parte, terenul pierdut din precedenta lună octombrie, a scăzut cu 20% în ziua în care Hoover promulga legea Smoot-Hawley, descrescând aproape neîntrerupt în următorii doi ani. (Maximul pieței, măsurat prin indicele Dow Jones, a fost atins pe 3 septembrie 1929, având valoarea de 381. Minimul din 1929, de 198, a fost înregistrat pe 13 noiembrie, revenind la 294 până în aprilie 1930. S-a produs o nouă scădere, în iunie, în timp ce legea se îndrepta spre biroul lui Hoover, deprecierea continuând, fără pauză, până la valoarea de 41, consemnată doi ani mai târziu. Avea să mai treacă un sfert de secol până când Dow Jones să atingă valoarea de 381).

Diminuarea comerțului internațional cauzată de războiul tarifelor a pregătit scena celui de-al doilea Război Mondial, care va izbucni câțiva ani mai târziu. Republica Weimar a Germaniei se chinuia să plătească daunele impuse de dezastruosul Tratat de la Versailles. În momentul în care oamenilor de afaceri a început să le fie din ce în ce mai dificil să își vândă bunurile în America, povara acestor datorii a devenit extrem de copleșitoare, deschizând calea spre putere unor demagogi precum Adolf Hitler. O maximă veche, dar dureroasă, spune: ,,Când bunurile nu pot trece granițele, o vor face armatele”.

Piețe libere sau mese gratuite?

Legea Smoot-Hawley ar trebui să fie suficientă în combaterea mitului că Hoover a fost un adept al pieței libere, dar povestea conține și alte detalii în afara greșelilor intervenționiste ale administrației sale. La o lună după prăbușirea pieței bursiere, Hoover a convocat conferințe ale liderilor mediului de afaceri cu scopul de a-i convinge să mențină, în mod artificial, salariile la un nivel ridicat, deși prețurile și profiturile erau într-o continuă descreștere. Prețurile bunurilor de consum scăzuseră cu 25 % între 1929 și 1933, în timp ce salariile nominale se diminuaseră, în medie, cu doar 15 %, fapt ce se traduce printr-o majorare substanțială a salariilor în termeni reali, o componentă esențială a costurilor afacerilor. Așa cum economistul Richard Ebeling notează: ,, Politica salariilor ridicate a administrației Hoover și ale sindicatelor... a reușit doar să împingă muncitorii în afara pieței muncii, generând o sferă a șomajului aflată într-o continuă expansiune”.[xi]

Hoover a susținut o majorare dramatică a cheltuielilor guvernamentale destinate subvențiilor și ajutoarelor sociale. Într-un singur an, între 1930 și 1931, cheltuielile guvernamentale au crescut de la 16,4 % la 21,5 % din PNB.[xii]  Birocrația agricolă a lui Hoover a alocat sute de milioane de dolari fermierilor producători de grâu și bumbac, în ciuda faptului că noile taxe le distrugeau piețele. Corporația pentru Finanțarea Reconstrucției, creată sub mandatul său, a împărțit miliarde sub forma subvențiilor acordate unor diverse afaceri. Analizând, după câteva decenii, politica adminstrației Hoover, Rexford Guy Tugwell, unul dintre arhitecții politicii lui Roosevelt din anii 1930, explica: ,,Ne-am ferit să o recunoaștem la acel moment, însă practic întregul New Deal nu reprezintă altceva decât o extrapolare a programelor pe care Hoover le-a inițiat”.[xiii]

Cu toate că Hoover a diminuat inițial taxele pentru cei mai săraci americani, Larry Schweikart și Michael Allen accentuează, în zdrobitoarea lor lucrare ,,A Patriot`s History of the United States: From Columbus`s Great Discovery to the War on Terror”, faptul că ,, nu a oferit celor bogați niciun fel de stimulent pentru a investi în noi fabrici și a încuraja angajările”. A impozitat chiar și cecurile bancare, ,,ceea ce a accelerat declinul disponibilității banilor, prin penalizarea celor care scriau cecuri”.[xiv]

În septembrie 1931, în timp ce masa monetară se reducea dramatic, iar economia era amețită datorită efectelor legii Smoot-Hawley, Rezervele Federale au impus cea mai mare rată a scontului din istorie. Depozitele bancare au scăzut cu 15 % în patru luni și declinuri deflaționiste semnificative ale ofertei de bani au persistat până în prima jumătate a anului 1932.

Pe lângă greșelile impunerii taxelor ridicate, acordării de subvenții uriașe și adoptării unei politici monetare deflaționiste, Congresul a aprobat, și Hoover a semnat, Legea Veniturilor din 1932. Cea mai mare majorare fiscală pe timp de pace a dus la dublarea impozitului pe venit. În cazul celei mai înalte categorii de venit, impozitul chiar a crescut de peste două ori, de la 24 % la 63 %. Scutirile au fost restrânse; restituirile fiscale au fost scoase în afara legii; impozitele pe proprietăți și cele corporatiste au fost majorate, au fost percepute impozite și taxe pentru cadourile noi, benzină și automobile, tarifele poștale crescând, la rândul lor, destul de vertiginos.

Poate vreun savant serios, după ce analizează masiva intervenție în economie a administrației Hoover, să afirme, cu onestitate, că aceste efecte inevitabile și dăunătoare s-au produs din vina piețelor libere ? Schweikart și Allen trec în revistă câteva dintre pagubele rezultate:

Până în 1933, cifrele datorate acestei comedii a erorilor sunt uluitoare: ratele șomajului au atins, pe plan național, 25 % dar, în anumite orașe, statisticile par a fi dincolo de limita umană a înțelegerii. Cleveland a raportat că 50 % din forța sa de muncă este neangajată, Toledo, 80 %, și anumite state chiar au atins, în medie, valori de peste 40 %. Spada cu două tăișuri a veniturilor aflate în scădere, pe de o parte, și a cerințelor de bunăstare crescânde, pe de altă parte, a provocat o povară care a dus multe municipalități pe marginea prăpastiei. În New York școlile au fost închise, în Chicago profesorilor li se datorau aproximativ 20 de milioane de dolari. În multe cazuri, școlile private au dat faliment. Un studiu guvernamental a descoperit că, până în 1933, aproape 1500 de colegii s-au desființat, vânzările de cărți ajungând la pământ. Sistemul bibliotecilor din Chicago nu a cumpărat, timp de un an, nici măcar o carte.[xv]

FAZA A III-A: New Deal-ul

Franklin Delano Roosevelt a obținut o victorie zdrobitoare la alegerile prezidențiale din 1932, primind 472 de voturi electorale, în timp ce președintele în funcție, Herbert Hoover, a reușit să strângă doar 59. În cadrul platformei Partidului Democrat, promovată de către Roosevelt, se declara că: ,,Suntem de părere că platforma unui partid reprezintă o promisiune către oameni care ar trebui respectată cu bună-credință de către partidul căruia i se acordă puterea”. Aceasta prevedea o reducere de 25 % a cheltuielilor federale, un buget federal echilibrat, o monedă sigură bazată pe etalonul aur care ,,să fie păstrată indiferent de pericole”, îndepărtarea guvernului de activitățile care țineau, mai degrabă, de domeniul privat și sfârșitul ,,extravaganței” lui Hoover: programele agricole. Acestea au fost promisiunile candidatului Roosevelt, care însă nu seamănă câtuși de puțin cu ceea ce președintele Roosevelt a oferit efectiv.

Washingtonul era cuprins de frică și, în același timp, de optimism, pe 4 martie 1933 când Roosevelt și-a depus jurământul – frică de posibilitatea ca economia să nu-și mai revină și optimism că noul și încrezătorul președinte ar fi capabil să facă diferența. Umoristul Will Rogers a surprins sentimentul popular față de Roosevelt, în perioada în care acesta își forma administrația: ,, Întreaga țară este cu el, doar doar de-ar face ceva. Dacă ar incendia Capitolul, l-am aclama și am spune că măcar a reușit să obțină prima scânteie”.[xvi]

,,Nu avem de ce să ne temem, decât de teama însăși”

Roosevelt a făcut, într-adevăr, diferența, dar nu genul de diferență la care țara spera. A început cu stângul când, în cadrul discursului său inaugural, a afirmat că persoanele vinovate pentru Depresiune ar fi ,,speculatorii de valută lipsiți de scrupule”. Nu a spus nimic despre erorile manageriale ale Rezervelor și foarte puțin despre prostiile Congresului care au contribuit la amplificarea problemei. Ca urmare a eforturilor sale, economia avea să persiste în depresiune pentru încă un deceniu. Parafrazând un scriitor din secolul 19, Henry David Thoreau, Roosevelt a oferit o declarație celebră în discursul său: ,,Nu avem de ce să ne temem, decât de teama însăși”. Dar așa cum dr. Hans Sennholz de la Grove City College explică, politicile Rezervelor Federale ce aveau să urmeze au reprezentat un motiv întemeiat de teamă pentru americani.

În primele 100 de zile ale mandatului său a lovit puternic ierarhia profiturilor. În loc să elimine barierele din calea prosperității ridicate de predecesorul său, a construit altele noi. A atacat, prin toate metodele cunoscute, integritatea dolarului american, prin majorări cantitative și deteriorări calitative. A confiscat rezervele de aur ale populației, devalorizând, în consecință, dolarul cu 40 %.[xvii]

Directorul Biroului de Buget, Lewis W. Douglas, a demisionat la numai un an după numirea sa în funcție, fiind frustrat și supărat de faptul că Roosevelt și-a abandonat atât de repede și radical platforma pentru care fusese ales. În mai 1935, la Harvard, Douglas s-a exprimat foarte clar că America se afla în fața unei decizii radicale:

Vom alege să ne supunem pe noi, această țară măreață, despotismului birocrației, ce ne va controla fiecare acțiune, distrugându-ne egalitatea pe care am reușit să o creăm, reducându-ne, în cele din urmă, la simplii sclavi sărăciți ai statului? Sau ne vom agăța de libertățile pentru care omenirea s-a luptat mai bine de o mie de ani ? Este important să înțelegem amploarea problemei cu care ne confruntăm. ...Dacă nu dorim o birocrație tiranică, opresivă, care să ne controleze viețile, distrugându-ne progresul, erodând nivelul de trai ... atunci guvernul, într-o democrație, ar trebui să își limiteze activitățile la cele adecvate pentru o democrație, de exemplu apărarea națională, respectarea legii și ordinei, protejarea vieții și a proprietății, prevenirea înșelăciunii și ... protejarea populației în fața ... anumitor interese ?[xviii]

Scamatoria numită New Deal

Criza a cuprins sistemul bancarcând noul președinte și-a intrat în atribuțiuni pe 4 martie 1933. Decizia lui Roosevelt de a închide băncile și de a declara o ,,vacanță bancară” națională, pe 6 martie, (care nu a luat efectiv sfârșit decât după nouă zile) este încă salutată de susținătorii acestuia și văzută ca o măsură necesară și decisivă. Cu toate acestea, Friedman și Schwartz susțin ferm că presupusul leac a fost ,,mai dăunător decât boala însăși”. Taxa Smoot-Hawley și dauna monetară de proporții a Rezervelor Federale au fost principalii vinovați pentru producerea condițiilor care au servit drept scuză pentru acțiunea lui Roosevelt de a deposeda, temporar, deponenții băncilor de banii economisiți, vacanța bancară nefăcând nimic altceva decât să agraveze problema deja existentă. ,, Peste 5000 de bănci dintre cele încă funcționale înaintea instaurării vacanței bancare nu și-au deschis ușile când aceasta a luat sfârșit, iar 2000 dintre ele nu și-au mai reluat niciodată activitatea”, afirmă Friedman și Schwartz.[xix]

Economistul Jim Powell, de la Institutul Cato, a scris, în 2003, o carte splendidă despre Marea Depresiune, intitulată ,,FDR’s Folly: How Roosevelt and His New Deal Prolonged the Great Depression”. El evidențiază faptul că ,, Aproape toate băncile falimentare proveneau din state cu legi ale unităților bancare”- legi care interziceau băncilor să își deschidă noi filiale, oprindu-le astfel din a-și diversifica portofoliul și a-și limita riscurile. Powell scrie: ,, Cu toate că Statele Unite, cu legile lor pentru unitățile bancare, au suferit mii de falimente ale băncilor, Canada, care acorda autonomie filialelor, nu a înregistrat nici măcar un faliment…”.[xx] În mod ciudat, criticii capitalismului care blamau piața pentru Depresiune nu au menționat niciodată acest detaliu.

Congresul i-a dat președintelui puterea de a confisca depozitele de aur ale cetățenilor americani și, mai apoi, libertatea de a fixa prețul aurului. Într-o dimineață, în timp ce servea micul dejun în pat, Roosevelt și Secretarul Trezoreriei, Henry Morgenthau, au decis să modifice raportul dintre aur și dolarii de hârtie. După ce și-a analizat fiecare opțiune, Roosevelt s-a decis asupra unui nivel de 21 de cenți deoarece ,,este un număr norocos”.

În jurnalul său, Morgenthau nota: ,,Dacă cineva ar fi știut, cu adevărat, cum am fixat prețul aurului, printr-o combinație de numere norocoase, atunci ar fi fost îngroziți”.[xxi] Tot Roosevelt a reușit, de unul singur, să arunce în aer Conferința Economică din Londra desfășurată în 1933, care fusese convocată la cererea altor mari națiuni cu scopul de a reduce taxele vamale și de a reinstaura etalonul aur.

Washingtonul și banca sa centrală nesăbuită făcuseră deja bucățele etalonul aur până la începutul anilor `30. Respingerea acestuia de către Roosevelt a înlăturat ultimele obstacole rămase în calea unei expansiuni nelimitate a cantității de monedă și a creditelor, pentru care populația avea să plătească un preț mare în anii ce au urmat, sub forma deprecierii monedei. Senatorul Carter Glass a exprimat problema într-un mod potrivit când, la începutul lui 1933, l-a avertizat pe Roosevelt: ,, Este dezonorant, domnule. Acest guvern, bogat în aur, își încalcă promisiunea de a plăti aurul către văduvele și orfanii cărora le-a vândut obligațiuni guvernamentale cu angajamentul de a plăti cu monedă de aur, la valoarea curentă. Își încalcă promisiunea de a converti banii de hârtie în aur, la valoarea sa curentă. Este dezonorant, domnule”.[xxii]

Cu toate că a confiscat aurul țării, Roosevelt a readus băutura în barurile și saloanele Americane. În a doua duminică a sa la Casa Albă, a remarcat, în timpul mesei: ,,Cred că ar fi un moment foarte bun pentru o bere”.[xxiii]  În aceeași noapte, a schițat un mesaj prin care cerea Congresului să încheie Prohibiția. Camera Reprezentanților a aprobat, marțea, măsura de abrogare. Joi, aceasta a trecut și de Senat, iar până la sfârșitul anului, un număr suficient de mare de state l-au adoptat astfel încât al 21-lea Amendament a devenit parte din Constituție. Un martor din acele vremuri a făcut un comentariu asupra acestei turnuri remarcabile, notând că dacă, la începutul lui 1933, vedeai doi oameni mergând pe stradă, unul având în buzunar o monedă de aur iar celălalt o sticlă de wiskey, bărbatul cu moneda era, cel mai probabil, un cetățean respectabil, iar celălalt un infractor. Un an mai târziu, lucrurile stăteau tocmai invers.

În primul an al New Dealului, Roosevelt a propus realizarea unor cheltuieli de 10 miliarde USD, în timp ce veniturile erau doar de 3 miliarde. Între 1933 și 1936, cheltuielile guvernamentale au crescut cu 83 %. Datoria publică a escaladat cu 73 %.

FDR (Franklin Delano Roosevelt) a convins Congresul să creeze Asigurările Sociale în 1935 și, în 1938, să impună prima lege a salariului minim obligatoriu din istoria țării. Deși, chiar și în prezent, este frecvent lăudat de către publicul larg pentru aceste două măsuri, există destui economiști care au o altă părere. Costurile create prin legea salariului minim au făcut ca numeroși tineri, persoane neexperimentate sau necalificate să părăsească piața muncii. (De exemplu, se estimează că prevederile legate de salariul minim cuprinse într-o lege promulgată în 1933, au dus la pierderea locului de muncă de către 500.000 de angajați de culoare).[xxiv]  Studiile și previziunile actuale arată că Asigurările Sociale au devenit un coșmar statistic pe termen lung, cu o amploare atât de îngrijorătoare încât fie vor trebui privatizate, fie taxele, deja mari, necesare pentru menținerea lor pe linia de plutire, vor trebui să fie ridicate până la stratosferă.

Roosevelt a asigurat adoptarea Legii Ajustării Agricole, ce a impus o nouă taxă procesatorilor din agricultură și a folosit veniturile rezultate din aceasta pentru a superviza distrugerea vânzărilor angro ale recoltelor și vitelor. Agenții federali au supravegheat spectacolul grotesc prin care terenuri de bumbac, grâu și porumb, aflate în stare perfectă, erau distruse (măgarii au trebuit să fie convinși să calce pe culturi; au fost antrenați, desigur, să calce printre răsaduri). Vite, oi și porci, toate sănătoase, au fost măcelărite și aruncate în gropi imense. Secretarul Agriculturii, Henry Wallace, a dat personal ordinul ca 6 milioane de pui de porci să fie sacrificați până să ajungă la maturitate. În premieră, guvernul i-a plătit pe fermieri pentru a nu mai munci deloc. Chiar dacă Legea Ajustării Agricole i-a ajutat pe fermieri prin diminuarea stocurilor și creșterea prețurilor, a făcut-o pe spatele altor câteva milioane de cetățeni care au fost nevoiți să plătească acele prețuri sau să se descurce cu mai puțină hrană.

Vulturi albaștri, rațe roșii

Probabil cel mai radical aspect al New Dealului a fost Legea Națională a Redresării Industriale, adoptată în iunie 1933, ce a dus la apariția unei noi birocrații masive denumită Administrația Națională a Redresării (NRA). Aceasta a forțat cele mai multe sectoare producătoare să se unească în carteluri administrate de guvern. Legile care reglementau prețurile și condițiile de vânzare au transformat, în scurt timp, economia americană într-un aranjament de tip fascist, în timp ce NRA era finanțată de noile taxe impuse tocmai sectoarelor pe care le controla. Unii economiști au estimat că NRA a majorat costurile desfășurării unei afaceri, în medie, cu 40 % - cu siguranță ceva de care o economie în colaps nu avea nevoie pentru a-și reveni.

Impactul economic al NRA s-a resimțit imediat și din plin. Cu cinci luni înaintea adoptării legii, semnele de redresare erau evidente: ratele de angajare și statele de plată ale fabricilor crescuseră cu 23 și, respectiv, 35 %. Apoi a venit NRA-ul și a scurtat timpul de lucru, a majorat salariile în mod arbitrar și a impus noi costuri afacerilor. La șase luni de la intrarea în vigoare a legii, producția industrială a scăzut cu 25 %. Benjamin M. Anderson scrie: ,,NRA nu a fost o măsură de redresare, ci una antiredresare. … Pe întreaga durată a existenței NRA, producția industrială nu a reușit să fie la fel de mare cum fusese în iulie 1933, înainte ca NRA să fie înființată”.[xxv]

Omul pe care Roosevelt l-a ales să conducă NRA era generalul Hugh ,,Pantaloni de Fier” Johnson, un profan, o brută cu fața roșie și un admirator declarat al dictatorului italian Benito Mussolini. Johnson declara amenințător: ,,Fie ca Atotputernicul Dumnezeu să aibă milă de toți cei care încearcă să se pună în calea Vulturului Albastru” (simbolul oficial al NRA pe care un senator l-a numit, în derâdere, ,,rața sovietică”). Cei care refuzau să accepte regulile NRA au fost personal amenințați de către Johnson cu boicoturi publice și cu ,,un pumn în nas”.

Într-un final, s-a ajuns la peste 500 de regulamente ale NRA ,,ce porneau de la reglementarea fabricării paratrăznetelor până la producția de corsete și sutiene, afectând peste 2 milioane de angajatori și 22 de milioane de angajați”.[xxvi] Existau regulamente pentru producția de gel de păr, lese de câini și chiar comedii muzicale. Un croitor din New Jersey, pe numele său Jack Magid, a fost arestat și trimis la închisoare pentru ,,crima” de a călca o uniformă la prețul de 35 de cenți și nu la 40 de cenți, așa cum sugera ,,Regulamentul Croitorilor” al NRA.

În cartea ,,The Roosevelt Myth”, istoricul John T. Flynn descrie cum partizanii NRA își desfășurau câteodată ,,afacerile”:

NRA descoperise că nu-și putea impune regulile. Piețele negre s-au dezvoltat. Doar cele mai violente metode polițienești puteau asigura respectarea legilor. În industria confecțiilor a lui Sidney Hillman, autoritățile au angajat polițiști. Aceștia patrulau districtul confecțiilor precum trupele militare. Puteau pătrunde în fabrica omului, să-i ordone să iasă, să-i alinieze angajații, să-i supună unor interogări la minut și să-i confiște registrele într-o secundă. Munca pe timp de noapte era interzisă. Plutoanele acestei poliții a costumelor parcurgeau districtul noaptea, dărâmând uși cu topoarele lor în căutarea de oameni care comiteau crima de a coase o pereche de pantaloni la lumina lunii. Autoritățile erau de părere că respectarea legii nu ar fi posibilă fără aceste metode dure, deoarece populația nu sprijinea măsurile impuse.[xxvii]

Comisarii alfabetului

Următorul pas făcut de Roosevelt a fost promulgarea unor legi ce duceau la o crestere majoră a impozitului pentru persoanele încadrate în categoriile superioare de venit, introducând totodată și o deducere de 5 % din dividentele corporative. A mai sprijint o altă majorare fiscală în 1934. De fapt, majorările fiscale au devenit, în următorii 10 ani, politica favorită a administrației Roosevelt, culminând cu un nivel de până la 90 % al impozitului pe venit. Senatorul de Michigan, Arthur Vandenberg, care s-a opus celei mai mari părți a New Dealului, a criticat masiva creștere a fiscalității din mandatul lui Roosevelt. Acesta afirma că nu se va putea restaura o economie sigură ghidându-ne după principiul socialist că America ,,ar putea să ridice treimea inferioară a populației, trăgând în jos cele două treimi superioare”.[xxviii]  Tot el a condamnat ,,predarea Congresului în fața comisarilor alfabetului ce aveau credința profundă că americanii trebuiesc conduși prin poveri puternice pentru a putea fi salvați”.[xxix]

Comisarii alfabetului au aruncat cu banul public de parcă ar fi fost gunoi. La ei s-a gândit jurnalistul și criticul social Albert Jay Nock când descria New Dealul ca fiind: ,,o mobilizare națională, desfășurată sub conducerea statului, constând în bufonerii ridicole și agitație fără niciun orizont”.[xxx]

Administrația Lucrărilor Civile (CWA) a lui Roosevelt a angajat actori care susțineau spectacole gratuite și bibliotecari care catalogau arhivele. A ajuns chiar să plătească cercetători pentru a studia istoria acului de siguranță, a angajat 100 de muncitori, în Washington, care să patruleze străzile cu baloane în mână cu scopul de a ține la distanță graurii de clădirile publice și a pus oameni pe statul public de plată însărcinați cu fugărirea tufișelor uscate care se desprindeau în zilele cu vânt puternic.

Administrația Lucrărilor Civile a fost gândită, în momentul înființării sale din toamna lui 1933, ca un program de locuri de muncă desfășurat pe termen scurt. În raportul său anual, Roosevelt a asigurat Congresul că orice program de acest tip va fi desființat la cel mult un an de la intrarea sa în funcțiune. Președintele afirma că: ,, Guvernul federal trebuie să renunțe la acest plan de ajutorare. Nu sunt dispus să suprim vitalitatea poporului nostru oferind bani, bunuri de uz curent, ori câteva ore de muncă săptămânale constând în tăierea ierbii, strângerea frunzelor sau a gunoaielor din parcurile publice”. Harry Hopkins a fost numit la conducerea Administrației, acesta urmând să declare ulterior: ,,Am pus aproape 4 milioane de cetățeni la muncă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă întrebați ce fac”. CWA și-a găsit sfârșitul în câteva luni, dar a fost înlocuită cu un program similar, care, până în 1935, s-a transformat în Administrația Progresului Lucrărilor (WPA). Astăzi este cunoscut ca fiind programul guvernamental ce a dat naștere noțiunii de ,, talmeș-balmeș”, deoarece a reușit să ,,producă” peste 77.000 de poduri și 116.000 de clădiri, cu care adepții acestui plan încercau să demonstreze eficiența sa.[xxxi]

Pe bună dreptate, criticii denumeau adeseori WPA: ,,We Piddle Arround” (ne pierdem vremea). În Kentucky, angajații WPA au descoperit și clasificat 350 de metode diferite pentru gătirea spanacului. Administrația a angajat 6000 de ,,actori”, deși uniunea națională a actorilor solicitase doar 4500 de membrii. Sute de muncitori ai organizației erau folosiți la colectarea fondurilor de campanie pentru candidații Partidului Democrat. În Tennessee, muncitorii erau conciediați dacă refuzau să doneze 2 % din salarii guvernatorului în funcție. Până în 1941, doar 59 % din bugetul WPA fusese folosit pentru plata efectivă a muncitorilor, restul fiind înghițit de administrație sau utilizat pentru acoperirea cheltuielilor. Publicația The New Republic întreba: ,, Are (Roosevelt) tăria morală să admită că WPA a reprezentat un gest politic pripit și grandoman, că este un eșec lamentabil și că ar trebui desființat?”.[xxxii]  Ultimul dintre proiectele WPA nu a fost abandonat decât abia în iulie 1943.

Roosevelt a fost lăudat pentru legile sale ,,creatoare de locuri de muncă”, precum CWA sau WPA. Mulți consideră că acestea au ameliorat Depresiunea. Ceea ce nu realizează este că restul năzbâtiilor lui Roosevelt au fost cele care, de la bun început, au prelungit Depresiunea și care, în mare măsură, au împiedicat șomerii să își găsească locuri de muncă reale. Această listă stupefiantă de cheltuieli risipitoare generate de respectivele programe de locuri de muncă, a reprezentat o deturnare a unor resurse valoroase către scopuri motivate politic și contraproductive din punct de vedere economic.

O analogie succintă va sprijini acest punct de vedere. Dacă un hoț ar merge din ușă în ușă, jefuind un întreg cartier, iar apoi s-ar îndrepta către un supermarket din apropiere pentru a-și cheltui prada dobândită fraudulos, nu se poate afirma că a produs un beneficiu economic sau că a realizat un serviciu întregii națiuni, pe baza prezumpției că banii cheltuiți de către acesta ,, au stimulat” activitatea supermarketului. De asemenea, când guvernul angajează oameni pentru a clasifica numeroasele metode de a găti spanacul, remunerația lor, provenită din taxe, nu poate fi considerată o creștere netă pentru economie întrucât capitalul folosit pentru a-i plăti a fost pur și simplu deturnat și nu creat. Economiștii zilelor noastre sunt nevoiți să se lupte cu această ,,gândire magică”, de fiecare dată când se propun noi cheltuieli guvernamentale – de parcă banii nu ar proveni de la cetățenii productivi, ci, mai degrabă, de la zâna măseluță.

"O gloată de anonimi impertinenți”

Intervențiile economice haotice ale lui Roosevelt au câștigat susținere din partea oamenilor ce puneau mare preț pe aparențele de a fi la conducere și de a ,, face ceva”. Între timp, marea majoritate a americanilor era răbdătoare. Doreau, cu adevărat, să creadă în această victimă carismatică a poliomielitei, în acest fost guvernator de New York. Dar Roosevelt și-a avut întotdeauna criticii săi, iar numărul acestora avea să crească, pe măsură ce anii treceau. Unul dintre ei a fost inconfundabilul H.L. Mencken, ,,Salvia din Baltimore”, care arunca, retoric, cu aproape orice în președinte, mai puțin cu chiuveta de la bucătărie. Paul Johnson rezumă astfel săgețile usturătoare, dar deseori pline de umor, ale lui Mencken:

Mencken s-a autodepășit cu atacurile sale împotriva lui FDR, al cărui miros de colectivism fraudulos îl dezgusta. Acesta era ,,Fuhrerul” sau ,, Impostorul” înconjurat de ,,o gloată de anonimi impertinenți”, ,, o bandă de pedagogi semieducați, avocați anticonstituționali, predicatori ai bunăstării de un optimism incurabil și alți experți ratați de acest gen”. New Dealul său era ,,o rachetă politică”, o ,,serie de miracole false stupefiante”, cu ,, un îndemn constant la ură și invidie între clasele sociale”, ,,tratând guvernul ca o vacă de muls cu 125 de milioane de ugere” și marcată de ,, încălcări frecvente ale promisiunilor asumate”.[xxxiii]

Semne de viață

Economia americană a fost descătușată de povara unora dintre cele mai grave excese ale New Dealului când Curtea Supremă a scos în afara legii NRA, în 1935, și Legea Ajustării Agricole, în 1936, reușind să câștige eterna ură și derâdere a lui Roosevelt. Admițând că o mare parte din actele lui Roosevelt erau neconstituționale, ,,cei nouă bătrâni” ai Curții au abrogat și alte legi mai puțin semnificative ce duseseră la întârzierea redresării economice.

Eliberată de ceea ce fusese mai rău, economia a început să dea semne de viață. Șomajul a scăzut la 18 % în 1935, la 14 % în 1936 și chiar mai jos în 1937. Dar până în 1938, avea să ajungă, iarăși, la 20%, pe măsură de economia intra într-un nou declin. Piața bursieră s-a prăbușit cu 50 de procente între august 1937 și martie 1938. ,, Stimulul economic” oferit de New Dealul lui Roosevelt a reușit o ,,premieră” absolută: o depresiune în cadrul altei depresiuni!

FAZA A IV-A: Actul Wagner

Scena a fost pregătită pentru colapsul din 1937-1938 prin promulgarea, în 1935, a Legii Naționale a Relațiilor de Muncă, cunoscută, mai degrabă, sub numele de Actul Wagner și drept ,,Magna Carta” a forței de muncă sindicalizate. Citându-l din nou pe Sennholz:

Această lege a revoluționat relațiile de muncă americane. A mutat neînțelegerile forței de muncă, din sala de judecată, într-o agenție nou creată, Consiliul Național al Relațiilor de Muncă, ce a jucat, de unul singur, rolul de procuror, judecător și juriu. Simpatizanții sindicatelor muncii aflați în consiliu au pervertit și mai mult această lege, care deja acorda sindicatelor imunități și privilegii legale. Prin urmare, Statele Unite, au abandonat o mare realizare a lumii Occidentale: egalitatea în fața legii.

Actul Wagner sau Legea Națională a Relațiilor de Muncă a fost promulgată ca reacție la gestul Curții Supreme de a declara nule NRA-ul și codurile sale de muncă. Scopul noii legi era de a distruge orice formă de rezistență a angajatorilor în fața sindicatelor muncii. Orice măsură de autoapărare pe care ar fi luat-o un angajator devenea o ,, practică muncitorească neloială” și era sancționată de către Consiliu. Legea nu s-a rezumat la a obliga angajatorii să negocieze cu sindicatele delegate ca reprezentante a muncitorilor, Consiliul declarând ilegală, ulterior, manifestarea unei opoziții față de cerințele liderilor sindicali.[xxxiv]

Înarmate cu aceste noi puteri devastatoare, sindicatele muncitorești au inițiat o campanie frenetică de manifestări agresive. Amenințări, boicoturi, greve, sabotarea fabricilor și violența generalizată, toate au dus la o scădere dramatică a productivității și la o creștere vertiginoasă a șomajului. Numărul de membrii ai sindicatelor naționale a explodat: Până în 1941, americanii aparținând sindicatelor ajunseseră să fie de două ori mai numeroși decât în 1935. Istoricul William E. Leuchtenburg, deloc un prieten al libertății antreprenoriale, remarca: ,,Cetățenii susținători ai dreptului de proprietate erau speriați de confiscarea fabricilor, mâniați de controlul greviștilor asupra corespondențelor, contrariați de intimidările antiunioniștilor și alarmați de grupurile de muncitori care mărșăluiau, sau amenințau să o facă, din oraș în oraș”.[xxxv]

Un climat nefavorabil pentru afaceri

De la Casa Albă, prin intermediul Actului Wagner, s-a lansat o rafală zgomotoasă de insulte la adresa afacerilor. Oamenii de afaceri, un obiect al furiei lui Roosevelt, erau văzuți ca obstacole în calea redresării. Acesta i-a numit ,,regaliști economici”, afirmând că antreprenorii, priviți ca o clasă socială, sunt ,,proști”.[xxxvi]  Insultele au fost însoțite de o serie de măsuri punitive. Pieței bursiere i-au fost impuse noi reglementări. S-a aprobat un nou impozit pe câștigurile nete ale companiilor denumit ,,taxa pe profitul nedistribuit”. Economistul Robert Higgs notează că aceste ,, eforturi de a-i stoarce pe bogați au eliminat aproape orice urmă de îndoială cu privire la intențiile președintelui și ale administrației sale de a scoate oricât de multă avere de la cei cu venituri ridicate, practic majoritatea celor care luau decizii cu privire la investițiile private din America”.[xxxvii]

Într-o perioadă de doar două luni, la sfârșitul anilor 1937, piața oțelului – considerată un barometru economic – s-a prăbușit de la 83 % din capacitate, la 35 %. Când această știre a ajuns pe prima pagină a ziarelor, Roosevelt a plecat nouă zile la pescuit. Publicația The New York Herald-Tribune l-a implorat să se întoarcă la muncă pentru a stăvili va