Raționamentele și dezbaterile lucide au de suferit când o serie de concepte pozitive precum libertatea, egalitatea, fraternitatea, drepturile, regula majorității și bunăstarea generală, unele aflate în contradicție cu celelalte, sunt comercializate împreună sub eticheta "democrației”. Esența democrației reprezintă o metodă concretă de alegere, înlocuire și influențare a oficialilor guvernamentali (Schumpeter, 1950). Nu reprezintă o doctrină a ceea ce guvernul ar trebui sau nu să facă. Nu este nici echivalentul libertății individuale, al unei societăți libere sau o filosofie socială egalitaristă. Este adevărat că unii liberali clasici, precum Thomas Paine (1791) sau Ludwing von Mises (1919), au criticat monarhia ereditară și au exprimat o încredere emoționantă în capacitatea democrației reprezentative de a-și alege lideri excelenți și de a adopta politici care să servească, cu adevărat, interesului public. Practica ne-a demonstrat că lucrurile nu stau tocmai așa, fapt cunoscut de fondatorii națiunii americane în momentul în care au pus bazele unei democrații filtrate cu un guvern cu puteri separate și limitate.

Drept exercițiu, fără a pretinde că argumentele mele sunt infailibile, voi susține că monarhia constituțională poate proteja libertățile și șansele oamenilor mai bine decât o poate face democrația, așa cum practica ne-a arătat. [1]

Pledoaria mea este potrivită doar țărilor unde menținerea sau restaurarea (sau, eventual, instalarea) monarhiei reprezintă o opțiune reală. [2] Noi americanii avem încredere totală în posibilitatea reînvierii respectului pentru filosofia strămoșilor noștri. Tradițiile noastre pot inspira anumite funcții ale monarhiilor din alte state.

Un conducător absolutist, neales, ar putea fi un liberalist clasic pur. Cu toate că un regim dictatorial înțelept, altruist și desfășurat sub principii liberale, nu reprezintă neapărat o contradicție de termeni, nu există nicio cale efectivă prin care să se asigure un astfel de regim și continuitatea sa, o succesiune neîntreruptă.

Prin urmare, anumite elemente ale democrației sunt necesare, înlocuirea în totalitate a acesteia ar fi periculoasă. Democrația le oferă oamenilor o oarecare influență în privința alegerii conducătorilor și a policilor adoptate de aceștia. Alegerile, dacă nu sunt pervertite, pot elimina conducătorii nepotriviți într-un mod pașnic. Cetățenii cărora le pasă de asemenea lucruri se pot bucura de sentimentul participării la viața publică.

Oricine crede în limitarea puterii guvernului cu scopul protejării libertăților individuale ar trebui, de asemenea, să dorească un element de guvernare nondemocratic în afara curților de justiție ce simpatizează doar propriile prerogative limitate. În timp ce unii monarhiști sunt reacționari sau profeți, alții (precum Erik von Kuehnelt-Leddihn și Sean Gabb, citați mai jos) pot fi considerați veritabili liberaliști clasici.

Neajunsurile democrației

Democrația posedă defecte evidente.[3] Așa cum numeroase paradoxuri ale votului demonstrează, nu există, în realitate, o ,,voință a poporului” coerentă. Este mai probabil ca guvernul să încerce să mulțumească orice presupusă voință generală (Constant 1814, p.179). Se pare că Winston Churchill a afirmat că: ,,Cel mai bun argument împotriva democrației îl reprezintă o discuție de cinci minute cu votantul obișnuit ”. Votantul obișnuit este conștient că votul său nu va fi decisiv și are puține motive de a-și pierde timpul și de a depune efort doar pentru a intra în rând cu lumea.

Această "ignoranță rațională”, după cum este numită în literatura ce tratează problema opțiunii populare, acordă, automat, o anumită influență celor care nu fac parte din categoria votanților obișnuiți. Se formează coaliții pentru a dobândi privilegii speciale. Legislatorii inițiază demersuri activiste și aprobă cheltuieli antologice. Politica însăși devine arma supremă într-un război de tip hobbesian, al tuturor împotriva tuturor (Gray 1993, pp.211-12). Difuzia costurilor, concomitentă cu concentrarea beneficiilor, consolidează apatia în rândul votanților obișnuiți.

Însăși politicienii se numără printre grupurile de interese. Oamenii care se implică în politică tind să aibă calificări relativ scăzute pentru alte tipuri de muncă. Ei sunt antreprenori care se bucură de avantajele oferite de funcția pe care o dețin. Aceste avantaje nu au un caracter exclusiv material, întrucât anumiți politicieni caută să dețină puterea pentru a face bine, însă în măsura în care ei percep această noțiune. Satisfăcându-și nevoia de a acționa și de a se simți importanți, cei ce dețin puterea legislativă multiplică legile pentru a gestiona probleme descoperite sau inventate, dar și anumite temeri. Datorită posibilității de a aduna sume impresionante din taxe și împrumuturi, percepția lor de putere se amplifică iar responsabilitatea morală se clatină (așa cum Constant 1814, pp.194-96, 271-72, a recunoscut deja acum aproape două secole).

Politicienii democrați sunt notorii pentru viziunile lor pe termen scurt. (Hope 2001 blamează nu doar politicienii, în particular, dar și democrația, în general, pentru politica ceasului al doisprezecelea - indiferența față de termenul lung - ce stimulează crima, viețile irosite și un declin moral și cultural generalizat). De ce să îți faci griji de vreme ce politicile publice vor cauza crize doar în momentul în care nu mai candidezi pentru un alt mandat?

Dovezile iresponsabilității fiscale din Statele Unite includ deficite bugetare cronice, evidenta datorie publică și uriașele excedente ale datoriilor viitoare în raport cu veniturile mulțumită Medicare și Asigurărilor Sociale. Cu toate acestea politicienii continuă să ofere noi beneficii. Acest tip de conflicte de interese aruncă în umbră individualitățile insignifiante a căror indignare continuă totuși să sporească.

Într-o democrație, responsabilitatea este împărțită nu numai în timp ci și între participanți. Votanții pot crede că nu fac nimic mai mult decât să-și exercite dreptul de a alege candidatul preferat, politicienii pot considera doar că răspund dorințelor alegătorilor. Legiutorul, privit ca individ, poartă doar o mică parte a responsabilității divizată între colegii săi și alți oficiali guvernamentali.

Democrația și libertatea coexistă în tensiune. În zilele noastre guvernul Statelor Unite limitează discursul politic. Scopul declarat al reformei finanțării campaniilor este limitarea puterii grupurilor de interese și a banilor în politică, însă sporirea influenței mass-media și a siguranței funcțiilor politicienilor par a fi efectele cele mai probabile.

O problemă și mai des întâlnită este aceea că majoritatea populară are posibilitatea de a da un aer de legitimitate unor măsuri extrem de neliberale. ,, Prin simpla greutate a numerelor și ubicuitate, regula celor 99 de procente este mai ermetică și mai opresivă decât regula procentului! (Kuehnelt-Leddihn 1952, p.88). Când regula majorității este considerată, de la sine înțeles, a fi bună și basmul potrivit căruia ,,noi”, cetățenii obișnuiți, suntem guvernul, atunci organele legislative și executive pot scăpa în urma unor fraude în care monarhii din trecut abia s-ar fi aventurat. Ludovic al XIV-lea, regele Franței, așa autocrat cum a fost, ar fi avut cu greu curajul să interzică băuturile alcoolice, să recruteze soldați,  să impoziteze veniturile sau, am putea adăuga, să desfășoare un război împotriva drogurilor. Nu doar limitările constituționale ale atribuțiilor regelui,reprezintă o constrângere ci și faptul că nu beneficiază de un mandat electoral.[4]

În cel mai rău caz, doctrina democrației poate chiar deschide calea către totalitarism. Istoria consemnează democrații totalitare sau dictaturi sprijinite democratic. Țările asuprite de comunism includeau în titulatura lor oficială cuvinte ca ,, democratică” sau ,,populară”. Partidele totalitare și-au ilustrat liderii ca întruchipând omul obișnuit și întreaga națiune. Socialismul Național din Germania, așa cum Kuehnelt-Leddihn ne reamintește, nu a fost o mișcare conservatoare sau reacționară, ci o sinteză a unor idei revoluționare ce se născuseră înainte de 1789 ((Kuehnelt-Leddihn 1952, pp. 131, 246–47, 268).

El sugerează că sentimentele antimonarhice din timpul Revoluției Franceze, a Republicii Spaniole din 1931 și a Republicii Weimar a Germaniei au pregătit drumul pentru Robespierre și Napoleon, pentru Negrin și Franco și pentru Hitler (p.90). Winston Churchill aprecia că în cazul în care Kaiserul ar fi rămas în funcția de șef al statului german, Hitler nu ar fi câștigat puterea, sau cel puțin nu ar fi putut să o păstreze (International Monarchist League). ,,Monarhiștii, conservatorii, clericii dar și alți ,,reacționari” nu au fost niciodată în relații tocmai bune cu naziștii”. (p.248)

Separarea puterilor

O parte nealeasă a guvernului contribuie la separarea puterilor în stat. Atribuindu-și anumite prerogative constituționale și interzicându-le altora respectivele prerogative, ea poate reprezenta un paznic împotriva abuzurilor.[5] Acesta este, poate, principalul argument al zilelor noastre pentru monarhia ereditară – de a constrânge politicienii în loc de a-i lăsa să-și urmărească propriile interese în timp ce se complac în ideea că alegerile câștigate vin să demonstreze acceptul popular.

Când fostul președinte Theodore Roosevelt l-a vizitat pe împăratul Franz Joseph în 1910 și l-a întrebat care crede că este rolul monarhiei în secolul 20, împăratul i-a replicat: ,,Să-mi protejez cetățenii de guvernanții lor” (citat în ,, Thesen pro Monarchie” și Purcell 2003). La fel, lordul Bernard Weatherhill, fostul purtător de cuvânt al Camerei Comunelor afirma că rolul monarhiei britanice nu este de a-și exercita puterea ci de a împiedica alte persoane să o facă; garantează o protecție ridicată democrației britanice (interviu cu Brian Lamb pe C-SPAN, 26 noiembrie 1999).

Istoria Angliei reflectă o limitare progresivă a puterii regale în favoarea parlamentului, dar, în opinia mea, acest trend binevenit a ajuns prea departe. Aproape întreaga putere, limitată, din fericire, doar prin tradiții ce supraviețuiesc sub forma unei constituții nescrise, a ajuns să fie concentrată nu numai în parlament, ci chiar în liderii majorității parlamentare. După părerea mea, democratizarea a ajuns puțin prea departe și în cazul monarhiilor continentale.

Continuitatea

Monarhul, nedepinzând de alegerea sau de realegerea sa, întruchipează continuitatea, asemenea dinastiei și procesului biologic.

Monarhia constituțională ne oferă… acea putere neutră atât de indispensabilă tuturor libertăților comune. Într-o țară liberă, monarhul este o entitate de sine stătătoare, superior tuturor diferențelor de opinie, neavând niciun alt interes în afara menținerii ordinii și libertății. El nu se poate întoarce niciodată la condiția de om obișnuit și este, prin urmare, ferit de toate acele pasiuni pe care respectiva condiție le generează, și de toate acele elemente produse de perspectiva reîntoarcerii la condiția obișnuită pe care le regăsim, negreșit, în rândul celora care sunt investiți cu o putere temporară.

Crearea unei puteri neutre care să elimine o parte din pericolele politice prin mijloace constituționale este o realizare cu adevărat remarcabilă (Constant 1814, pp. 186-87). Într-o monarhie stabilă – cu toate că niciunui regim nu îi este garantată existența continuă – regele nu trebuie să se preocupe cu lupta pentru putere. Într-o republică, ,, Însăși șeful statului, neavând niciun drept la funcția sa, cu excepția celui oferit de voința populară, este forțat să se certe și să negocieze asemenea celui mai umil funcționar” (Mencken 1926, p.181).

Continuitatea dinastică este similară literii legii. Monarhul simbolizează o stare de fapt în cadrul căreia schimbările politice semnificative, deși posibile, nu pot surveni fără a fi pregătite într-o perioadă amplă de timp. Regele contrastează cu legiuitorii și birocrații care au tendința de a considera, datorită naturii muncii lor, că performanța realizată cu dedicație este echivalentă cu multiplicarea legilor și reglementărilor. Continuitatea într-un regim legal și constituțional oferă un cadru stabil, favorabil planurilor indivizilor și afacerilor, investițiilor, inovațiilor științifice, tehnologiei, antreprenoriatului și culturii. Continuitatea nu reprezintă rigiditate și nici conservatorism.

Moștenitorul coroanei beneficiază, în mod obișnuit, de numeroși ani de pregătire și nu se îmbată cu propriul succes când, într-un final, devine rege. Înaintea numirii sale în funcție, dar și pe perioada domniei, el acumulează o experiență mai semnificativă și mai complexă decât o pot face vreodată politicienii care vin și trec. Chiar în situația în care regele ajunge pe tron la o vârstă foarte fragedă, sau în celălalt caz extrem, la o vârstă înaintată, având la dispoziție doar câțiva ani de domnie, beneficiază de un consiliu format din sfătuitori și membrii experimentați ai familiei. Dacă regele este foarte tânăr (Louis al XV-lea, Alfonso al XIII-lea) sau nebun (vârstnicii George al III-lea, Otto de Bavaria), o rudă apropiată va ocupa funcția de regent.[6] Regentul ar avea, în mod normal, ocazia de a desfășura anumite funcții ceremoniale și de a acumula experiență, asemenea unui moștenitor al coroanei sau a unui monarh.

Obiecții și replici

Anumite argumente folosite în sprijinul monarhiei sunt, uneori, îndoielnice. Dacă monarhul sau moștenitorul acestuia nu are voie să se căsătorească decât cu un membru al unei familii princiare (așa cum Kuehnelt-Leddhinn pare să recomande), devine foarte probabil ca el sau ea să se căsătorească cu un străin, având în vedere relațiile internaționale și modul de gândire cosmopolitan. Un alt argument dubios (folosit tot de Kuehnelt-Leddhinn) este că monarhul va avea sprijinul și chiar va fi conducătorul religiei de stat. Anumite argumente sunt de-a dreptul absurde, de exemplu: ,,Monarhia favorizează arta și cultura. Austria a fost mult mai bogată, din punct de vedere cultural, în jurul anului 1780 decât este astăzi! Gândiți-vă doar la Mozart!” (,,Thesen pro Monarchie”).

Dar nu toate argumentele, așa cum nu toate obiecțile referitoare la monarhie, sunt eronate. La fel stau lucrurile și în cazul democrației. În alegerea instituțiilor politice, ca în cazul multor decizii din viața noastră, tot ce putem face este să cântărim argumentele pro și contra fiecărei opțiuni și să selectăm ceea ce pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin dăunătoare soluție.

Anumite obiecții formulate la adresa monarhiei se aplică și democrației sau dau naștere unor opinii care, dacă nu devin refutații, consolidează pledoaria în favoarea celei dintâi. Monarhia este acuzată că ar fi o formă de guvernământ exercitată de sus în jos (Kuehnelt-Leddihn 1952, p.276). Dar toate guvernele, chiar și cele alese prin vot popular, poate cu excepția micilor democrații directe din Atena antică, sunt conduse de o minoritate (Robert Michels și alții le-au numit ,, legea de fier a oligarhiei”; Jenkin 1968, p.282). Cu toate că democrația acordă oamenilor o oarecare influență asupra guvernelor, ei nu pot și nici nu o conduc efectiv. Monarhia constituțională combină puncte forte ale democrației și monarhiei autoritare, neutralizând, parțial, defectele acestor opinii diametral opuse.

O altă obiecție consideră monarhia ca fiind un simbol al dezbinării datorită inegalităților; ea exclude ,, societatea ideală în care fiecare este egal din punct de vedere al statutului și în care toți au dreptul, dacă nu abilitatea, să ajungă în cea mai înaltă poziție” (Gabb 2002, care argumentează că încercările de a crea o asemenea societate s-au încheiat, de obicei, cu atacuri asupra celor bogați și chiar a celor care duceau un trai decent).

Michael Prowse (2001), cerând referendumuri periodice cu privire la păstrarea monarhiei britanice, evocă ceea ce el consideră a fi ideea centrală a democrației: toate persoanele merită, în mod egal, respect și compasiune și nimeni nu are dreptul de a domina pe altcineva. Familia regală și aristocrația, cu titlurile, comportamentul și continuitatea autodeclarată, violează spiritul democratic. Într-o Anglie republicană, fiecare copil ar putea aspira către orice funcție publică, inclusiv cea de șef de stat.

Folosind aceste argumente, Prowse lărgește sensul democrației de la o metodă particulară de alegere și influențare a conducătorilor, prin includerea unei filosofii sociale egalitariste. Dar monarhia nu implică obstrucționarea relațiilor între persoane cu ocupații sau statut social diferite; un egalitarism dubios are mai mari șanse de a face așa ceva. Nu există nicio societate în care toate persoanele să aibă același statut.

Un obiectiv mai realist este ca fiecare să poate avea șansa de a se remarca într-un domeniu specific important pentru el. Chiar și într-o republică, majoritatea oamenilor nu au, nici pe departe, posibilitatea reală de a aspira la cea mai înaltă funcție. Nimeni nu ar trebui să se simtă umilit sau rușinat de faptul că nu a putut accede într-o funcție care nu a fost disponibilă pentru el. O monarhie ereditară poate fi asemenea Alpilor (,,Thesen pro Monarchie”), ceva ce există pur și simplu. Probabil că este norocul regelui, probabil ghinionul său, de a fi moștenit privilegiile dar și neajunsurile funcției sale; dar orice semn de întrebare referitor la lipsa de dreptate pălește în fața avantajelor aduse țării.

Prowse se plânge în legătură cu dezavantajele divizării. Dar cum stau lucrurile în cazul alegerilor ? Aceastea produc atât perdanți cât și câștigători, votanți dezamăgiți cât și fericiți. Pe de altă parte, un rege nu poate simboliza înfrângerea pentru susținătorii altor candidați, deoarece nu există alți candidați. ,, Un monarh ce urcă pe tronul străbunilor săi urmează o cale pe care nu a ales-o de bună voie”. Spre deosebire de un uzurpator, nu este nevoit să își justifice poziția sa superioară (Constant 1814, p.88). Nu are niciun fel de oportunități sau ambiții politice cu excepția exercitării funcției sale într-un mod cât mai potrivit și păstrarea reputației dinastiei. Rămânând neutru, deasupra partidelor politice, are șanse superioare unui lider ales de a deveni simbolul țării sale, o țintă a patriotismului și chiar a afecțiunii.

Monarhul și familia sa pot își pot asuma funcții ceremoniale pe care conducătorii aleși le-ar desfășura doar când timpul le-ar permite. Separarea funcțiilor ceremoniale de campanii și politică, elimină adulația și strălucirea care ar putea apărea în cazul politicienilor și, în special, a demagogilor. Ocazional,își mai face apariția câte un Hitler care stârnește entuziasmul popular, iar oponenții săi se văd nevoiți, din prudență, să rămână discreți. Un monarh, ale cărui puteri au un carecter mai degrabă consevator decât activ (pp. 191-192), reprezintă o solție mai sigură pentru libertatea oamenilor.

Prowse nu este impresionat ci intrigat de opulența și pompa specifică reginei. Adoptarea unor obiceiuri demodate și creditarea cu importanță a lucrurilor neînsemnate, emană un miros de "rea credință colectivă” și "ipocrizie strigătoare”. Cu toate acestea, o monarhie nu se bazează, în mod necesar, pe falsitate.

Din contră, pledoaria mea pentru monarhie este una utilitară, ce nu face apel la dreptul divin sau alte basme de acest gen. Nu toate ritualurile trebuiesc însă blamate. Chiar și republicile au paradele lor de 4 iulie și alte evenimente similare. Ornamentele specifice ceremoniilor care au devenit lipsite de funcționalitate sau comice pot evolua sau pot fi reformate. Nu toate monarhiile, așa cum și Prowse recunoaște, împătășesc cu britanicii simpatia pentru fastul care îl irită atât de mult.

O pledoarie, deși nu decisivă, poate fi făcută în favoarea nobilimii (în special pentru rudele apropiate ale familiei regale) sau pentru camera superioară a unui parlament cu puteri limitate ai cărui membrii, sau cel puțin unii dintre ei, își mențin funcțiile prin moștenire sau numiri din partea regelui (e.g., Constant 1814, pp. 198-200). , Gloria unui monarh legitim este amplificată de gloria celor care-l înconjoară… Regele nu are de ce să se teamă de concurenți… Dar unde monarhul vede prieteni, uzurpatorul vede dușmani! (p. 91; despre condiția precară a unui autocrat neereditar, a se consulta Tuloock, 1987).

Atâta timp cât nobilii respectă legea, ei pot servi drept cadru de funcționare pentru monarhie. Pot reprezenta un element în plus de diversitate în structura socială. Ei reprezintă alternativa în fața bogăției sau notorietății ca obiecte ale remarcării în societate, diluând impactul vedetelor adulate specifice democrațiilor moderne. Oamenii obișnuiți nu au de ce să se simtă rușinați că nu s-au născut nobili, așa cum nu au de ce să se rușineze că nu sunt pretendenți la tron. Per total totuși, adopt o atitudine ambivalentă în ceea ce privește nobilimea.

Puterile unui monarh

Nemulțumirea lui Michael Prowse referitoare la acordarea de importanță lucrurilor neimportante reprezintă un motiv în plus pentru care rolul monarhului ar trebui să treacă dincolo de aspectul simbolic și ceremonial. Regelui nu ar trebui să i se ceară (așa cum i se cere reginei Angliei la deschiderea sesiunii parlamentare) doar să citească câteva cuvinte scrise de cabinet. Ar trebui să aibă măcar cele trei drepturi pe care Walter Bagehot le-a identificat în cazul monarhiei britanice: ,,dreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja, dreptul de a avertiza. Iar un rege cu simț de conducător și o mare perspicacitate nici nu ar avea nevoie de altceva. El ar descoperi că neavând alte drepturi, i-ar permite să le folosească pe acestea cu un efect unic” (Bagehot 1867, p. iii).

În vremea în care Bagehot scria aceste rânduri, primul ministru era obligat să o țină la curent pe regină cu toate demersurile politice ale națiunii. ,, Ea are dreptul, conform uzanțelor, să se plângă dacă nu are cunoștință de toate actele ministeriale importante, nu doar înainte ca acestea să intre în circulație, ci cât timp mai este posibil ca acestea să fie luate în considerare - cât timp este posibil ca acestea să nu fie aplicate”.

Un rege perspicace ar putea să-și avertizeze prim-ministrul, chiar cu efect semnificativ. ,, S-ar putea  să nu reușească, de fiecare dată, să-l facă să se răzgândească, dar cu siguranță, îi va pune pe gânduri mereu”. În timpul unei domnii îndelungate, el ar căpăta o experiență pe care doar câțiva miniștrii ar fi capabili să o egaleze. El ar putea să-i reamintească primului-ministru despre rezultatele negative ale unei politici adoptate în urmă cu câțiva ani, similară cu cea propusă în prezent.

Regele ar avea, într-adevăr, avantajul pe care un sub-secretar permanent l-ar avea în fața superiorului său, secretarul Parlamentului, și anume faptul că a participat la ședințele precedenților secretari ai Parlamentului… Un om infatuat aruncă, cu ușurință, la gunoi sugestiile celor aflați în subordinea sa. Dar chiar dacă un ministru se poate comporta astfel cu un subordonat de-al său, nu poate face același lucru cu regele. (Bagehot 1867, pp.111-12)

Pe scurt, un prim-ministru ar fi disciplinat deoarece ar trebui să justifice beneficiile obiective (nu doar cele politice) ale deciziilor sale unei autorități neutre.

Cele trei drepturi pe care Bagehot le-a enumerat ar trebui interpretate, după părerea mea, la scară largă sau chiar extinse. Constant (1814,p.301) recomandă dreptul de a acorda grațieri ca ultimă protecție pentru cei nevinovați. Regele ar trebui să aibă și drepturile de: a face anumite numiri, în special în rândul personalului său, care nu fac obiectul dreptului de veto al politicienilor; a se consulta cu politicienii tuturor partidelor pentru a rezolva un impas legat de cine ar trebui să obțină sprijinul majorității parlamentare; să demită și să înlocuiască temporar cabinetul sau prim-ministrul în anumite cazuri extreme. (Sprijin un sistem parlamentar, care de obicei este prezent în cadrul monarhiilor moderne; dar puterea executivă ar putea fi aleasă separat de cea legislativă, putând fi chiar înlocuită printr-un scrutin special).

Chiar dizolvarea parlamentului și organizarea unor noi alegeri, în cazuri excepționale, nu reprezintă o insultă la adresa drepturilor oamenilor. ,, Dimpotrivă, când alegerile sunt libere, reprezintă un apel făcut la adresa drepturilor acestora ce primează în fața intereselor” (p.197). Regele ar trebui să încerce să obțină sprijinul național în momentul apariției unei crize constituționale (așa cum regele Juan Carlos a intervenit pentru a contracara o încercare de lovitură de stat militară în 1981).

Regii și politicienii

Ce se întâmplă dacă monarhul ereditar este un copil sau este incompetent ? Atunci, așa cum am mai precizat, va exista o regență. Ce se întâmplă dacă familia regală, așa cum au făcut-o câțiva membrii ai casei Windsor, afișează un comportament nedemn? Ambele pericole sunt la fel de posibile și într-o republică. Politicienii au o tendință sistematică de a fi incompentenți sau chiar mai rău.[7] Pentru un politician democrat, înțelegerea economiei reprezintă un handicap.[8] El trebuie fie să adopte măsuri nepopulare (deoarece acestea sunt neînțelese), fie să vorbească și să se comporte cu ipocrizie. Politicianul ignorant din punct de vedere economic are avantajul de a fi capabil să adopte atitudini aducătoare de voturi cu o conștiință aproape curată.

În special în aceste vremuri ale televiziunii și ale fascinației față de celebrități, trăsăturile personale necesare câștigării alegerilor sunt destul de diferite în comparație cu cele ale unui om de stat interesat de binele public. Istoria consemnează mari oameni de stat în regimuri parlamentare mai puțin democratice din trecut. În zilele noastre funcționează una din legile lui Gresham: "circulația omului inferior îl scoate din circulație pe cel superior!” (Kuehnelt-Leddihn, pp. 115, 120). O guvernare democratică ideală, pur și simplu nu reprezintă o opțiune valabilă. Cea mai realistă speranță a noastră este să limităm activitățile guvernului, un obiectiv la care monarhia poate contribui.

Deși anumiți politicieni contemporani sunt oameni de onoare și alfabetizați economic, chiar și simpla onestitate poate afecta șansele electorale. H.L. Mencken scria acid și cu o exagerare caracteristică:

Niciun om educat, ce exprimă doar noțiunile elementare pe care fiecare om educat le posedă în legătură cu principiile referitoare la guvernare, nu va putea fi ales într-o funcție într-un stat democratic, cu excepția vreunui miracol… A devenit o imposibilitate psihică pentru un domn să dețină o funcție în Uniunea Federală, cu excepția unei combinații de miracole care să taxeze chiar și resursele lui Dumnezeu. Omul cu integritate nativă este fie interzis în aparatul public, fie supus unor tentații aproape irezistibile după ce pătrunde în el”. (Mencken 1926, pp. 103, 106, 110)

În cazul monarhiei, pretendentul nu trebuie să se "umilească”, "să pretindă că este un om mai rău decât în realitate”. Regele său are o anumită stimă pentru onoare. "Monarhul pretendentului… este destinat să fie el însăși un om de onoare” (Mencken 1926, p. 118, menționând că regele Prusiei a refuzat coroana Imperiului German oferită, în 1849, de un parlament popular în locul omoloagei sale, prințesa domnitoare).

Mencken acceptă că demorația are farmecul său: "Frauda democrației… este mai amuzantă decât oricare alta, chiar mai amuzantă, de departe, decât frauda religiei… (Farsa) mă delectează atât de mult. Îmi place enorm democrația. Este incomparabil de stupidă și categoric imcomparabil de amuzantă.” (pp. 209, 211).

Concluzii

Un argument adus împotriva instituțiilor cu o istorie venerabilă este reprezentat de un slogan irațional ce trădează provincialismul temporal, ca și cum ceva mai nou este neapărat și mai bun: "Nu dați timpul înapoi”. Un sfat înțelept ar fi să nu distrugem ceea ce există datorită unor noțiuni abstracte referitoare la ceea ce pare a fi mai potrivit din punct de vedere logic sau ideologic. Așa cum se spune în popor: "Dacă nu e stricat, nu-l arunca”.

A învăța din experiență înseamnă progres, chiar și acea experiență rezultată dintr-o democrație filtrată necorespunzător. În timp ce elementul monarhic funcționează într-un sistem de guvernare, povara dovezilor cade pe umerii republicanilor (cf. Gabb 2002). Kuehnelt-Leddihn nota în 1952 că "regalitatea, un aliaj nedemocratic”, a sprijinit succesul relativ a câtorva guverne reprezentative în Europa. Doar câteva republici nontotalitare, de pe bătrânul continent și de peste ocean, se pot mândri cu un record de stabilitate, mai exact Elveția, Finlanda și Statele Unite.[9]

Monarhia constituțională nu poate rezolva toate problemele guvernării, nimic nu o poate face. Dar ea poate ajuta. În afara argumentelor de importanță secundară, există două motive principale care o recomandă. În primul rând, simpla ei existență reamintește că democrația nu este genul de lucru despre care se poate spune că mai mult înseamnă în mod necesar și mai bun; poate ajuta la susținerea unei gândiri echilibrate.

În al doilea rând, contribuind la continuitate, diluând democrația, dar sprijinind, în același timp, elementele sănătoase ale acesteia și accentuând separarea puterilor în stat, monarhia ajută la protejarea libertăților individuale.

 

Acest articol este extras din lucrarea Is market a Test of Truth and Beauty ?, capitolul 21, "O pledoarie libertariană pentru Monarhie” (2011). Publicat inițial în Liberty 18 (Ianuarie 2004): pp.37-42, textul a apărut cu titlul de faţă - Monarchy: Friend of Liberty.

 

Bibliografie

Bagehot, Walter. The English Constitution. 1867, 1872. Ithaca, N.Y.: Cornell Paperbacks, 1966.

Barry, Norman. "What's So Good About Democracy?" Ideas on Liberty 53 (May 2003): pp. 448.

Campbell, Colin M. "Large Electorates and Decisive Minorities." Journal of Political Economy 107 (December 1999): pp. 1199–1217.

Constant, Benjamin. Political Writings. 1814–1815. Tradus și editat de Biancamaria Fontana. Cambridge, UK, and New York: Cambridge University Press, 1988.

Gabb, Sean. "In Defence of the Monarchy." Free Life Commentary, no. 83 (9 December 2002).

Gray, John. Post-Liberalism: Studies in Political Thought. London and New York: Routledge, 1993.

Habsburg, Otto von. "Monarchy or Republic." 1958. In The Conservative Tradition in European Thought, editat de Robert Schuettinger, pp. 258–67. New York: Putnam, 1970.

Hayek, F.A. The Political Order of a Free People. Vol. 3 of Law, Legislation and Liberty. Chicago: University of Chicago Press, 1979.

Hoppe, Hans-Hermann. Democracy: The God That Failed. New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 2001.

International Monarchist League. "The Case for Monarchy."

Jenkin, Thomas P. "Oligarchy." In International Encyclopedia of the Social Sciences, editat de David L. Sills, vol. 11: pp. 281–283. New York: Macmillan and Free Press, 1968.

Kuehnelt-Leddihn, Erik von. Liberty or Equality. Editat de John P. Hughes. London: Hollis & Carter, 1952.

Lewis, Bernard, și R. James Woolsey. "King and Country." Wall Street Journal, 29 October 2003.

Mencken, H.L. Notes on Democracy. New York: Knopf, 1926.

von Mises, Ludwig. Nation, State, and Economy. 1919. New York: New York University Press, 1983.

Paine, Thomas. The Rights of Man. Prima parte, 1791, și A doua parte, 1792. În Two Classics of the French Revolution: Edmund Burke's Reflections on the Revolution in France and Paine's The Rights of Man, pp. 267–515. New York: Doubleday, Anchor Books, 1973, 1989.

Prowse, Michael. "Why Britain Should Hold 'Royal Referendums'." Financial Times, 21–2. April 2001.

Purcell, Frank. "All Hail the House of Habsburg!" 18 August 2003.

Schumpeter, Joseph A. Capitalism, Socialism, and Democracy. 1950. 3rd ed. New York: Harper and Row, 1962.

Sowell, Thomas. Citat (fără indicarea sursei) in "Note de final." CEI UpDate 7 (July 1994): p. 8. "Thesen pro Monarchie."

Tullock, Gordon. Autocracy. Dordrecht and Boston: Kluwer, 1987.

Profesor emerit de economie al Institutului Ludwig von Mises și al Universității Auburn, Leland B. Yeager este unul dintre adepții Școlii Austrice și utililitarismului. Yeager, un specialist în probleme monetare și comerț internațional, se numără printre contestatarii teoriilor keynesiste, criticând rolul prea amplu jucat de guvern în gestionarea ofertei de bani , afirmând că organului executiv ,, ar trebuisă i se interzică orice rol în sistemul monetar cu excepția definirii unității de cont sau de numerar” ("Can Monetary Disequilibrium Be Eliminated" , Cato Journal 9, pg. 405-19).

În cei aproape 50 de ani de activitate, Yeager a publicat, în calitate de autor și coautor, peste 70 de lucrări dintre care merită menționate ,,Foreign Trade and U.S. Policy: The Case for Free International Trade” (1976); ,,International Monetary Relations: Theory, History and Policy” (1976); ,, Proposals for government credit allocation: Evaluative studies in economic policy” (1977); ,,Experiences With Stopping Inflation (1981)”; ,,The Fluttering Veil: Essays on Monetary Disequilibrium” (1997); ,,Ethics As Social Science: The Moral Philosophy of Social Cooperation” (2001).