Aflată sub guvernarea lui Putin mai bine de un deceniu, Rusia a devenit un „stat KGB-ist”[1]. Deși KGB-ul a fost abolit în 1991 după ce șeful acestuia Vladimir Kryuchkov a participat la lovitura de stat eșuată împotriva președintelui URSS Mikhail Gorbachev, mentalitatea KGB-istă continuă încă să se dezvolte. Rusia este condusă de foști oficiali KGB și oligarhi apropiați Kremlinului care controlează industria, comerțul, mass-media și sistemul bancar, desfășoară operațiuni sub acoperire în țară sau în străinătate și gestionează propriile lor închisori. Ei împart dreptatea prin telefon (le comunică judecătorilor verdictele), adună materiale compromițătoare pentru a-și intimida adversarii și, dacă nu comandă asasinări în mod direct, se asigură că cei care fac acest lucru nu vor fi prinși. Cei dinafara acestui cerc nu știu cum funcționează statul KGB-ist, dar și cei din interior pot fi confuzi uneori.

Statul KGB-ist nu tolerează opoziția politică. Acesta privează partidele oponente de drepturile cuvenite, excepție făcând comuniștii deja învechiți care constituie o opoziție nefericită dar, în același timp, convenabilă. Ei au bătut și au trimis în închisoare figuri proeminente ale opoziției încălcând astfel drepturile constituționale. De asemenea, Rusia se află de obicei printre cele mai periculoase țări pentru jurnaliști.[2]  

Conflictele de interese sunt ignorate în statul KGB-ist. Până la jumătatea anului 2011, când președintele Medvedev a scos în afara legii această practică, miniștrii și autoritățile de reglementare au putut administra, face parte din consiliul de conducere, sau primi salarii de la companiile pe care le controlau. Deși presa scrisă se mai bucură încă de puțină libertate, statul sau oligarhii apropiați Kremlinului dețin și controlează televiziunea. Știrile din fiecare seară ne aduc în prim plan un Putin (sau Medvedev) hotărât, care participă la evenimente patriotice, felicită preminațiși care pare să aibă grijă de sănătatea, siguranța și bunăstarea poporului rus.

Mafia străzilor existentă în anii de guvernământ haotic a lui Elțin a fost înlocuită, sub conducerea lui Putin,  de o „mafie a statului”. La baza acestei ierarhii mafiote, locul șantajiștilor și al profitorilor de pe străzi care existau în perioada lui Elțin a fost luat de armate de inspectori fiscali și de sănătate. Ei pot ruina orice afacere de mărime mică sau medie care nu vrea să coopereze. La un nivel mai înalt, oficialii municipali și regionali alocă contracte, primesc mită de la întreprinzătorii locali, șterg amenzi, revocă acuzații și privesc în altă parte atunci când vine vorba de nave de croazieră nesigure. Deasupra tuturor, miniștrii și viceprim-miniștrii i-au înlocuit pe oligarhii din domeniul privat în funcția de șefi ai marilor concerne energetice și petroliere. Aceștia își confruntă victimele într-un mod politicos, în hoteluri de lux și în birouri moderne, dar rezultatul este un șantaj clasic, demn de mafia din New Jersey. 

Mentalitatea KGB-istă nu s-a schimbat de când organizația predecesoare acesteia, Cheka, a fost fondată în 1918[3] . Putem parafraza spusele lui Putin „Odată KGB, întotdeauna KGB" transformându-le în „Odată KGB, întotdeauna vei gândi ca KGB-ul”. De-a lungul perioadei sovietice, KGB-ul s-a considerat „sabia scoasa din teacă”a statului, liberă să împartă „dreptate”; legile și regulile erau pentru alții. La apogeul puterii lor, în 1938, ofițerii KGB (pe atunci NKVD) declarau: „Eu sunt judecător, juriu și călău” însă, la puțin timp după, Stalin a redus mărimea KGB-ului, executându-i conducătorulși aproape jumătate din ofițeri.[4] De asemenea, KGB-iștii își închipuiau că Rusia este încercuită de inamici care trebuie învinși. O lume bazată pe cooperare în domeniul comerțului global pare să nu existe în lexiconul KGB-ist.

Rusia lui Putin este coșmarul lui Stalin: un KGB fără restricții care face „dreptate” și împarte privilegiile economice. Nu există nicio autoritate superioară care să-l stăpânească. ­Statul KGB-ist a creat o economie violentă. Directorii săi folosesc afacerile pe post de mecanisme generatoare de avuție personală; ei își subminează potențialii competitori și le preiau afacerile legitime odată ce acestea devin suficient de mari pentru a le atrage interesul. Directorii din economia KGB-istă au acumulat averi incredibile, Putin însuși fiind considerat cel mai bogat dintre ei, cu o avere 30 de miliarde de dolari[5]. În topurile Forbes există mai mulți ruși miliardari decât americani, iar aceasta se întâmplă cu toate că, în Rusia, averea din domeniul privat reprezintă doar o mică parte comparativ cu cea a Statelor Unite.

Mulți laudă capitalismul de stat existent în China și folosesc ritmurile înalte de creștere din această țară pentru a justifica existența unui singur partid și a represiunilor politice. Putem face afirmații similare și în ceea ce privește economia KGB-istă a Rusiei? Aduce acesta beneficii care să justifice într-o oarecare măsură aspectele sale negative?

Conducătorii statului KGB-ist își laudă economia considerând-o un exemplu de capitalism de stat care alimentează „campioni naționali” (termen introdus de Putin în 1997) precum Gazprom, Rosneft și Aeroflot. Ei amintesc publicului de „capitalismul sălbatic” existent în perioada lui Elțin, când pensiile nu erau plătite iar inflația devenise de nestăpânit și arată cu degetul spre criza din Statele Unite sau Grecia. Aceștia susțin că atât liderii înțelepți precum Putin și Medvedev, dar și miniștrii lor și oligarhii care dau dovadă de spirit civic protejează și promovează interesul economic al societății.

Statul KGB-ist controlează sectoarele vitale care domină activitatea economică („the commanding heights” după cum le numea Lenin) precum cel al energiei, comerțului, petrolului, mass-mediei și transportului. Afacerile de dimensiuni mici și medii își pot desfășura activitatea doar dacă își țin capul plecat și dau mită nivelelor inferioare ale mafiei de stat.

La sfârșitul erei lui Elțin, cea mai mare parte a energiei, transportului, petrolului, mass-mediei și concernelor bancare erau în mâinile oligarhilor privați. Sub conducerea lui Putin însă, sectoarele vitale ale economiei au luat amploare[6], iar campionii naționali ai Rusiei se află din nou în mâinile statului sau a oligarhilor tolerați de Kremlin. Hodorkovsky, fostul proprietar al Yukos Oil, a subestimat brutalitatea de care dă dovadă statul KGB-ist. Compania sa a fost „înhățată” de stat într-o procedură de faliment falsă, iar Hodorkovsky se află în închisoare după o a doua condamnare bazată pe acuzații inventate. Alți oligarhi din perioada lui Elțin au părăsit Rusia fugind cu o parte din activele lor intacte, iar cei care au rămas urmează ordinele primite de la Kremlin.

Întreprinderile de stat KGB-iste trebuie să facă două lucruri: să avanseze interesele statului și să furnizeze bogății uriașe pentru directorii aflați în sistem. Gazprom, întreprinderea care deține monopolul în domeniul gazului natural, amenință unele țări precum Ucraina, Belarus și Georgia de fiecare dată când acestea se apropie prea mult de vest, iar Transneft, întreprinderea care deține monopolul în domeniul conductelor de petrol, anulează transporturile pentru a pedepsi țările producătoare de petrol care nu respectă ordinele Kremlinului. Generatoarele de energie electrică furnizează energie electrică gratuită pentru a-i susține pe politicienii regionali. Atunci când interesele statului și cele private se ciocnesc, interesele statului sunt de obicei sacrificate. Putin a renunțat la obiectivul său care presupunea o capitalizare a Gazprom-ului de trilioane de dolari atunci când a transformat-o într-o armă de energie pentru că, în final, capitalizarea Gazprom-ului nu este așa importantă; există, oricum, suficiente active de care ne vom putea lipsi.

În ciuda laudelor excesive ale conducătorilor statului KGB-ist, sub acest regim economia Rusiei va stagna din trei motive.

În primul rând, drepturile de proprietate nesigure împiedică antreprenoriatul, investițiile și asumarea riscurilor. O companie privată, Eastline, a transformat aeroportul Domodedovo care până atunci era izolat și se afla într-o stare jalnică în cel mai mare și mai profitabil aeroport al Moscovei. Patronii Eastline și-au asumat riscurile investiției și au aplicat spiritul lor antreprenorial, iar Domodedovo a „preluat conducerea” în domeniul traficului aerian, surclasând aeroportul Sheremetova ce se află sub administrarea statului și este cel mai slab cotat aeroport din lume. În mai 2011, după ce Eastline a decis asupra unei oferte publice inițiale (IPO), procurorul general al Rusiei a catalogat existența conducerii offshore a companiei drept „inacceptabilă” și a amenințat cu începerea investigațiilor și punerea sub acuzare. Astfel, Eastline a trebuit să-și retragă oferta publică inițială. O persoană apropiată lui Putin și-a oferit apoi serviciile: el și partenerii săi ar putea obține anularea anchetei, dar în schimbul acestui lucru ei doresc să cumpere o mare parte din Eastline pentru un preț mult mai mic decât adevărata sa valoare[7]. Acum așteptăm rezultatul... 

În al doilea rând, împrumuturile bancare sunt acordate persoanelor apropiate, nefiind alocate către cele mai valoroase utilizări.Autoritățile de reglementare în domeniul bancar din Rusia și o bancă aflată sub controlul statului au anunțat recent o preluare ostilă a Bank of Moscow de către apropiații primarului demis al Moscovei, Iuri Lujkov.[8]

În al treilea rând, investițiile străine sunt nesigure deși sunt aprobate la cel mai înalt nivel. Shell Oil a obținut un acord din partea guvernului rus de a exploata rezervele de gaz natural aflate în zona regiunii Sahalin fără niciun alt partener străin. La finalul anului 2006, după ce Shell a investit 20 de miliarde de dolari și se afla pe punctul de a începe producția, autoritățile de mediu rusești au oprit desfășurarea proiectului, susținând că proiectul reprezenta o amenințare prea mare pentru mediul înconjurător fragil. După ce s-au exercitat luni de zile presiuni asupra companiei, Shell a acceptat Gazprom-ul ca acționar majoritar și ca operator al proiectului Sahalin, iar la scurt timp după aceea autoritățile de reglementare în domeniul mediului înconjurător au renunțat la acuzații. Shell a investit și a introdus tehnologia sa, iar Rusia a obținut profitul.

British Petroleum a încheiat un contract cu parteneri privați din Rusia pentru a exploatarezerve offshore sub managementul BP. Autoritățile rusești au anulat însă vizele directorilor executivi ai BP și i-au hărțuit pe angajați până când BP a cedat controlul managementului partenerilor săi ruși, care se întâmplă să fie apropiați ai lui Putin.

Gigantul energetic european E.ON a cumpărat active folosite la generarea și transmiterea energiei electrice în schimbul promisiunii că Rusia va liberaliza piața energiei electrice. E.ON și alte concerne energetice europene au investit miliarde în modernizarea infrastructurii de energie electrică a Rusiei. În iulie 2011 Gazprom a anunțat că va prelua controlul a 70% din piața energiei electrice și că va furniza gaze sub prețul pieței, iar E.ON și alte companii energetice europene caută acum o strategie de ieșire.

Drepturile de proprietate nesigure, alocarea capitalului după criterii politice și tratamentul necinstit aplicat investitorilor străini explică de ce economia Rusiei nu se va moderniza și nu va crește, atât timp cât va rămâne sub conducerea statului KGB-ist al lui Putin.

În primul rând, atât timp cât drepturile de proprietate sunt nesigure nu există loc pentru antreprenoriat și inovație. De ce să îți asumi riscuri și să investești dacă un apropiat al statului îți va prelua afacerea propunându-ți un acord pe care nu vei putea să-l refuzi?

În al doilea rând, capitalul Rusiei este extrem de redus; totuși acesta este alocat în baza unui sistem de prietenii și relații și nu în funcție de cele mai valoroase utilizări ale sale. Avem în față paradoxul unei țări sărace în capital, dar care risipește acest capital acordându-l apropiaților statului.

În al treilea rând, de-a lungul întregii perioade sovietice tehnologia Rusiei a rămas cu mult în urma celei din vest. În special Asia de Sud și China au crescut spectaculos profitând de pe urma acestor întârzieri ale progreselor tehnologice. Țările cu creștere rapidă din Asia au învățat că firmele occidentale le vor furniza propria lor tehnologie doar dacă li se vor oferi în schimb beneficii rezonabile, având în vedere riscul pe care și-l asumă. Experiențele nefericite ale companiilor occidentale în Rusia confirmă, aproape fără excepție, existența unui climat neospitalier pentru investiții străine.

În al patrulea rând, companiile private din Rusia cunosc care este riscul de a deveni prea mari și profitabile: în cazul în care prosperă, cineva din cadrul statului KGB-ist le va prelua. Așadar, companiile private rusești trebuie să rămână mici și invizibile. Nu va exista niciodată Microsoft, Google sau Facebook în Rusia. Succesul antreprenorial atrage un posibil dezastru.

Practicile de afaceri ale statului KGB-ist dezvăluie distanța, de multe ori scurta, dintre acțiunile legitime ale guvernului și escrocheriile directe. Ceea ce statul KGB-ist le-a făcut celor de la Shell, BP, E.ON, Eastline și multe altor companii diferă doar puțin de șantajele mafiote, iar diferența constă în faptul că gangsterii sunt statul și, deci, ei sunt chiar mai puternici decât cei din sectorul privat.

Rusia lui Putin ilustrează puterea brutală pe care statul o poate exercita asupra unei întreprinderi private. Această brutalitate este cu greu ascunsă în spatele acțiunilor arbitrare ale autorităților fiscale, ale agențiilor de protecție a mediului și ale procurorilor. În alte țări, puterea arbitrară a statului este ascunsă mult mai atent în spatele afirmațiilor de interes public și bunăstare - și deseori este mult mai limitată.

În cazul Rusiei, costurile sunt mult mai evidente: economia scade cu mult sub potențialul său, un popor care ar putea fi cât de cât bogat rămâne sărac, pierderile de eficiență cauzate de corupție duc la menținerea standardelor de trai și a calității vieții la un nivel scăzut. Prin prisma Indicelui de Dezvoltare Umană a speranței de viață, nivelului de educație și venitului, Rusia se află pe locul 65 în lume, situându-se în mod rușinos între Albania și Kazakhstan.[9]  În ceea ce privește venitul pe cap de locuitor, Rusia se află pe locul 51, între Antigua și Chile.

Nu putem spune cât de ridicate ar fi standardele de viață și bunăstarea materială într-o economie democratică, de piață, care nu ar fi trasă în jos de statul KGB-ist, dar dovezile pe care le-am adus cu privire la costurile evidente pe care le implică existența statului KGB-ist arată faptul că poporul rus a suportat - și continuă să suporte - o grea povară.

 

Acest articol a fost publicat online de Library of Economics and Liberty. Versiunea originală poate fi consultată aici.

 

Paul Gregory este doctor în economie, cercetător în cadrul Hoover Institution și profesor la Departamentul de Economie al Universității din Huston, Texas. Este autorul sau coautorul a doisprezece cărți și a numeroase articole despre istoria economiei, economie sovietică, economie comparativă și demografie economică, ultima sa carte fiind un thriller politic nonficțional intitulat „Politics, Murder, and Love in Stalin's Kremlin: The Story of Nikolai Bukharin and Anna Larina”.
 

 

---

 

[2] Committee to Protect Journalists: Europe/Russia.

[3] Numele și unele funcții ale organizației s-au schimbat de câteva ori între 1918 și 1954, când organizația a devenit KGB.

[4] Paul Gregory, Terror by Quota (New Haven: Yale University Press, 2010)

[5] Interviu cu Stanislav Belkovsky

[9] Human Development Index and its components.