Peste tot întâlnim astăzi oponenţi ai economiei de piaţă în incapacitatea formulării unor argumente plauzibile. În ultima vreme, „argumentul planificării centrale” şi-a pierdut mult din strălucirea de odinioară. Am avut parte de el prea mult timp. Dovezile ultimilor 40 de ani sunt prea elocvente. Cine poate pune la îndoială faptul că, aşa cum evidenţia profesorul Mises cu 30 de ani în urmă, orice intervenţie a unei autorităţi politice necesită o altă intervenţie care să împiedice manifestarea consecinţelor economice ale primeia? Cine va nega faptul că o economie planificată presupune un mediu inflaţionist şi cine nu cunoaşte efectele negative ale „inflaţiei controlate”? Deşi unii economişti au inventat termenul elogios de „inflaţie seculară” pentru a descrie inflaţia permanentă pe care o cunoaştem cu toţii atât de bine, este puţin probabil să mai fie păcălit cineva. Nu era necesar recentul exemplu german pentru a ne demonstra că o economie de piaţă va crea ordine dintr-un haos „controlat administrativ”, chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii. O formă de organizare economică bazată pe cooperarea voluntară şi schimbul general de cunoştinţe este în mod necesar superioară oricărei structuri ierarhice, chiar dacă în cazul celei de-a doua ar exista un test raţional al aptitudinilor celor care planifică. Cei capabili să înveţe pe baza raţiunii şi a experienţei ştiau acest lucru dinainte, iar ceilalţi nu-l pot înţelege nici măcar acum.

Aflaţi în această situaţie, opozanţii economiei de piaţă şi-au schimbat raţionamentul: acum se opun acesteia din motive „sociale”, şi nu economice. Ei acuză acum piaţa de faptul că este nedreaptă, şi nu ineficientă. Vorbesc încontinuu despre „efectele de distorsiune” ale proprietăţii asupra avuţiei şi insistă pe ideea că „plebiscitul pieţei este alterat de votul pluralist”. Ei arată că distribuirea avuţiei influenţează producţia şi distribuirea veniturilor de vreme ce proprietarii avuţiei nu numai că primesc o „parte neadecvată” din venitul social, dar influenţează de asemenea şi structura produsului social: sunt prea multe produse de lux şi prea puţine produse de bază. Mai mult decât atât,de vreme ce aceştiproprietari sunt în general cei care economisesc, tot ei sunt cei care determină rata acumulării de capital şi, deci, a progresului economic.

O parte a acestor oponenţi ai pieţei nu neagă complet faptul că distribuţia avuţiei este rezultatul acţiunii cumulate a forţelor economice, dar susţin că această acţiune se manifestă în aşa fel încât face din prezent un sclav al trecutului, ea aparţine trecutului, este un factor neutru în prezent. Distribuirea venitului astăzi este determinată de distribuirea avuţiei de astăzi, şi chiar dacă avuţia de astăzi a fost parţial acumulată ieri, acest lucru s-a întâmplat prin procese ce reflectau influenţa pe care a avut-o distribuirea avuţiei alaltăieri. În principiu, acest argument al oponenţilor economiei de piaţă se bazează pe instituţia moştenirii, conform căreia, chiar şi într-o societate progresistă, ni se spune, o mare parte a proprietarilor îşi moştenesc avuţia.

Acest argument pare să fie larg acceptat în zilele noastre, chiar de o mare parte a celor care sunt cu adevărat în favoarea libertăţii economice. Aceşti oameni au ajuns să creadă că „redistribuirea avuţiei”, de exemplu prin taxele pe moştenire, va avea efecte benefice din punct de vedere social şi nu va avea efecte negative din punct de vedere economic. Dimpotrivă, spun ei, de vreme ce astfel de măsuri sunt menite să elibereze prezentul de „mâna moartă” a trecutului, ele vor contribui, de asemenea, la alinierea veniturilor din prezent cu nevoile din prezent. Distribuirea avuţiei este un dat al pieţei, iar prin modificarea datelor putem modifica rezultatele, fără a interacţiona cu mecanismul pieţei! Rezultă că numai atunci când este însoţit de o politică menită să redistribuie încontinuu avuţia existentă, procesul pieţei duce la obţinerea unor rezultate „acceptabile din punct de vedere social”.

„Nu proprietatea, ci folosirea resurselor reprezintă sursa venitului şi a avuţiei”.

Acest punct de vedere, după cum spuneam, este susţinut de multe persoane, chiar de unii economişti care înţeleg superioritatea economiei de piaţă asupra economiei planificate şi frustrările intervenţionismului, dar nu agreează ceea ce ei privesc ca fiind consecinţele sociale ale economiei de piaţă. Ei sunt dispuşi să accepte economia de piaţă, numai atunci când funcţionarea ei este însoţită de o politică de redistribuire.

Lucrarea de faţă îşi propune să critice motivele celor care gândesc astfel.

În primul rând, întregul argument se bazează pe confuzia verbală ce reiese din sensul ambiguu al termenului „dat”. În vorbirea curentă, ca şi în majoritatea ştiinţelor, de exemplu în statistică, cuvântul „dat” înseamnă ceva ce „ni se dă” la un moment dat, nouă, în calitate de observatori ai situaţiei respective. În acest sens este desigur, evident faptul că modul de distribuire a avuţiei este un dat în orice moment, pur şi simplu în sensul banal în care există acel mod de distribuire şi nu altul. Dar, în cadrul teoriilor echilibrului care, de bine sau de rău, au ajuns să însemne atât de mult pentru gândirea economică în zilele noastre şi şi-au modelat conţinutul atât de mult, cuvântul „dat” a dobândit un al doilea sens, foarte diferit: în acest caz, un dat reprezintă o condiţie necesară a echilibrului, o variabilă independentă, iar „datele” reprezintă suma tuturor condiţiilor necesare şi suficiente, pe care, odată ce le cunoaştem în întregime, fără să mai pierdem timpul,putem determina preţul şi cantitatea de echilibru. În acest al doilea sens, distribuţia avuţiei ar fi, alături de alte date, un factor determinant, deşi nu singurul factor determinant al preţurilor şi cantităţilor diverselor produse şi servicii cumpărate şi vândute.

Principalul nostru obiectiv în această lucrare va fi să demonstrăm faptul că distribuirea avuţiei nu este un „dat” în acest al doilea sens. Departe de a fi o „variabilă independentă” de procesul pieţei, ea este, dimpotrivă, modificată încontinuu de forţele pieţei. Este inutil să mai menţionez că nu trebuie contestat faptul că aceste forţe sunt cele care stabilesc direcţia pe care o va avea procesul pieţei în viitorul apropiat, dar trebuie contestat faptul că distribuirea ca atare poate avea vreo influenţă permanantă. Deşi avuţia este întotdeauna distribuită într-un anume fel, modul în care este realizată această distribuire se schimbă mereu.

Doar dacă modul de distribuire a avuţiei rămâne acelaşi pentru o lungă perioadă, în timp ce părţi individuale de bogăţie sunt transferate prin moştenire, un astfel de mod constant poate fi considerat o forţă economică permanentă. În realitate, lucrurile nu stau aşa. Distribuirea avuţiei este determinată de forţele pieţei ca un obiect, nu ca un agent, şi indiferent care ar fi modul ei de distribuire astăzi, în curând acesta va face parte din trecut şi va fi irelevant.

Aşadar, distribuirea avuţiei nu are ce căuta printre datele echilibrului. Ceea ce într-adevăr interesează din punct de vedere economic şi social nu este modul de distribuire a avuţiei la un moment dat, ci felul în care aceasta se modifică în timp. Această modificare, vom vedea în cele ce urmează, îşi găseşte locul printre acele evenimente care influenţează acea „cale” nesigură care poate, dar rareori se întâmplă în realitate, să conducă la echilibru. Este un fenomen „dinamic”. Curios este faptul că în vremuri în care se vorbeşte atât de mult despre căutarea şi promovarea studiilor dinamice, acestea trezesc prea puţin interesul.

Proprietatea este un concept legal care se referă la obiecte materiale concrete. Avuţia este un concept economic ce se referă la resurse rare. Toate resursele valoroase sunt - ilustrează sau reprezintă - obiecte materiale, dar nu toate obiectele materiale sunt resurse: casele abandonate şi grămezile de resturi sunt exemple evidente, deoarece reprezintă obiecte la care proprietarii lor ar renunţa cu mare plăcere dacă ar găsi pe cineva dornic să le îndepărteze. Mai mult decât atât, ceea ce este astăzi o resursă poate să nu mai fie mâine, pe când ceea ce reprezintă azi un obiect fără valoare, poate să devină valoros mâine. Statutul de resursă al obiectelor materiale este aşadar mereu nesigur şi depinde într-o oarecare măsură de capacitatea de anticipare. Un obiect constituie avuţie doar dacă este o sursă a unui flux de venit. Valoarea obiectului pentru proprietarul acestuia, actual sau potenţial, reflectă în orice moment capacitatea aşteptată a acestuia de a genera un venit. Aceasta, la rândul ei, depinde de utilizările pe care le poate avea obiectul. Aşadar, simpla proprietate asupra obiectelor, nu conferă în mod obligatoriu avuţie; utilizarea lor adecvată este cea care face acest lucru. Nu proprietatea, ci folosirea resurselor este sursa venitului şi a avuţiei. O fabrică de îngheţată din New York poate crea avuţie pentru proprietarul ei. Aceeaşi fabrică în Groenlanda, cu greu ar putea fi considerată o resursă.

Într-o lume a schimbării, menţinerea avuţiei este mereu dificilă; şi pe termen lung, se poate spune că este imposibilă. Pentru a putea păstra o anumită cantitate de avuţie pe care să o transfere prin moştenire de la o generaţie la alta, o familie ar trebui să posede acele resurse care vor oferi un flux permanent de venit, adică un flux de surplus al output-ului peste costul serviciilor complementare resursei deţinute. Se pare că acest lucru ar fiposibil fie într-o lume staţionară-o lume în care ziua de azi e la fel precum cea de ieri şi ziua de mâine precum cea de azi, în care deci, zi după zi şi an după an acelaşi venit va reveni aceloraşi proprietari sau moştenitorilor lor- fie dacă toţi proprietarii resurselor anticipează corect viitorul. De vreme ce ambele situaţii sunt departe de realitate, le putem ignora fără nicio problemă. Atunci, ce se întâmplă de fapt cu avuţia într-o lume a imprevizibilului?

Toată avuţia constă în bunuri de capital care, într-o formă sau alta, reprezintă sau, cel puţin reflectă, resursele materiale ale producţiei, sursele output-ului valoros. Toate output-urile sunt obţinute cu ajutorul muncii umane, combinată cu astfel de resurse. Pentru acest scop resursele trebuie să fie folosite în anumite combinaţii; complementaritatea stă la baza utilizării resurselor. Tipurile acestor complementarităţi nu sunt în niciun caz „date” întreprinzătorilor care concep, iniţiază şi desfăşoară planuri de producţie. În realitate nu există funcţia de producţie A. Dimpotrivă, misiunea întreprinzătorului constă tocmai în a găsi, într-o lume în continuă schimbare, combinaţia de resurse care va genera, în condiţiile de astăzi, un surplus maxim de valoare a output-ului peste valoarea input-ului şi în a presupune care combinaţie va reuşi acest lucru în condiţiile probabile ale zilei de mâine, când valoarea output-ului, costul input-ului complementar şi tehnologia se vor fi schimbat.

Dacă toate bunurile de capital ar fi permanent adaptabile,sarcina întreprinzătorului s-ar rezuma la a urma schimbările condiţiilor externe prin adaptarea combinaţiilor de resurse la multitudinea de utilizări devenite profitabile în urma acestor schimbări. După cum se ştie, resursele au un grad limitat de adaptabilitate, fiecare este specifică unui anumit număr de utilizări[1]. Prin urmare, nevoia de adaptare la schimbare va implica deseori nevoia unei modificări în structura combinaţiei de resurse, nevoia „regrupării capitalului”. Dar orice modificare a tipului complementarităţii va afecta valoarea resurselor componente, dând naştere creşterilor sau pierderilor de capital. Întreprinzătorii vor depune eforturi mai mari pentru a beneficia de serviciile acelor resurse pentru care au descoperit mai multe utilizări profitabile şi vor depune mai puţine eforturi pentru acele resurse ce vor avea utilizări mai puţin profitabile. În cazurile limitate în care nicio utilizare (prezentă sau viitoare potenţială) nu este descoperită pentru o resursă (ce a făcut parte până acum dintr-o combinaţie profitabilă), aceasta îşi va pierde caracterul de resursă. Dar chiar în cazurile mai putin extreme, creşterile şi pierderile de capital obţinute pe baza activelor durabile reprezintă o consecinţă inevitabilă a unei lumi în continuă schimbare.

Aşadar, procesul pieţei pare să fie unul de uniformizare. Într-o economie de piaţă, procesul redistribuirii avuţiei are loc întotdeauna înaintea proceselor aparent similare pe care politicienii moderni obişnuiesc să le aplice, procese care cad într-un con de umbră din simplul motiv că piaţa oferă avuţie celor care o pot păstra, în timp ce politicienii oferă avuţie celor care îi reprezintă, care, ca regulă generală, nu o pot păstra.

Acest proces al redistribuirii avuţiei nu este susţinut de o succesiunea hazardelor. Cei care iau parte la acest proces nu participă la un joc de noroc, ci la unul de abilităţi. Acest proces, ca toate celelalte, reale şi dinamice, reflectă transmiterea cunoştinţelor de la o persoană la alta. Acest lucru este posibil fiindcă unii oameni au cunoştinţe pe care alţii nu le-au dobândit încă, întrucât cunoaşterea schimbărilor şi implicaţiile acesteia se răspândesc treptat şi inegal în societate.

În acest proces are succes acela care înţelege mai devreme decât oricine altcineva că o anumită resursă ce poate fi produsă azi, când este nouă, sau cumpărată, când este o resursă deja existentă, la un anumit preţ A, mâine va face parte dintr-o combinaţie productivă, în urma căreia va avea valoarea A’. Astfel de creşteri sau pierderi de capital - determinate de oportunitatea sau nevoia de a reorienta o resursă de la o utilizare către alta, superioară sau inferioară primeia, formează substanţa economică a ceea ce înseamnă avuţie într-o lume în schimbare  -  şi reprezintă principalul instrument al procesului de redistribuire.

În acest proces este foarte puţin probabil ca aceeaşi persoană să aibă dreptate mereu în ceea ce priveşte descoperirea unor noi utilizări posibile pentru resurse existente sau potenţiale, doar dacă acea persoană nu este cu adevărat superioară. Iar în acest caz, este puţin probabil ca moştenitorii săi să aibă acelaşi succes - doar dacă nu sunt şi ei superiori. Într-o lume a schimbărilor neaşteptate, pierderile de capital sunt la fel de inevitabile ca şi creşterile de capital. Competiţia între proprietarii de capital precum şi natura specifică a resurselor durabile, chiar dacă este vorba de o „specificitate multiplă” implică faptul că pierderile sunt urmate de câştiguri aşa cum şi câştigurile sunt urmate de pierderi.

Aceste fapte economice au anumite consecinţe sociale. Din moment ce oponenţii economiei de piaţă preferă acum să-şi expună părerea prin motive „sociale”, poate nu este nepotrivit să elucidăm adevăratele implicaţii sociale ale procesului pieţei. Am vorbit deja despre aceasta ca despre un proces de uniformizare.Mai aplicat,în continuare, putem descrie aceste implicaţii ca pe un exemplu a ceea ce Pareto numea „circulaţia elitelor”. Avuţia nu poate rămâne pentru mult timp în mâinile aceloraşi persoane. Ea este transferată din mână în mână pe măsură ce schimbările neanticipate oferă acum valoare unei resurse, altădată alteia, provocând creşteri sau pierderi de capital. Putem fi de acord cu Schumpeter care spunea că proprietarii avuţiei sunt asemenea clienţilor unui hotel sau călătorilor dintr-un tren: sunt mereu acolo, dar nu sunt niciodată pentru mult timp aceiaşi oameni.

Se poate obiecta faptul că argumentul nostru se aplică numai unei părţi reduse din societate si că circulaţia elitelor nu elimină nedreptatea socială. Poate exista o astfel de circulaţie printre proprietarii avuţiei, dar cum ramâne cu restul societăţii? Ce şansă au cei fără avuţie să participe, dar să mai şi câştige, în acest joc? Totuşi, această obiecţie ignoră rolul managerilor şi întreprinzătorilor în procesul pieţei, rol asupra căruia vom reveni în curând.

Într-o economie de piaţă, după cum am văzut, toată avuţia are o natură problematică. Cu cât sunt mai durabile resursele şi cu cât sunt mai specifice şi mai restrânse utilizările lor, cu atât problema este mai uşor vizibilă. Dar într-o societate cu puţin capital fix, în care cea mai mare parte a avuţiei lua forma unor stocuri de produse, mai ales agricole şi perisabile, valabile pe perioade diferite de timp, o societate în care abia dacă existau bunuri de consum durabile, exceptând poate casele şi mobila, problema nu era vizibilă aşa de uşor. Aşa era, în principiu, societatea în care au trăit economiştii clasici, şi din care au împrumutat în mod firesc numeroase caracteristici. În condiţiile acelor vremuri, economiştii clasici aveau dreptate, până la un anumit punct în a privi capitalul ca fiind realmente omogen şi perfect adaptabil, comparându-l cu pământul, singura resursă specifică şi nereproductibilă. Dar în vremurile noastre nu există nicio justificare pentru o astfel de dihotomie. Cu cât există mai mult capital fix, şi cu cât acesta este mai durabil, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceste resurse de capitalsă fie folosite înainte de a se uza, pentru alte scopuri decât cele pentru care fuseseră create iniţial. Acest lucru înseamnă de fapt că într-o economie de piaţă modernă nu poate fi vorba despre o sursă de venit permanentă. Durabilitatea şi adaptabilitatea limitată fac imposibil acest lucru.

„Într-o lume în continuă schimbare păstrarea avuţiei este întotdeauna dificilă; iar pe termen lung se poate spune că este imposibilă.”

Se poate pune întrebarea dacă nu cumva în prezentarea argumentului nostru am confundat proprietarul de capital cu întreprinzătorul, atribuind primului funcţii care îi corespund celui de-al doilea. Nu este oare decizia cu privire la utilizarea resurselor existente precum şi decizia în urma căreia se stabileşte forma concretă a noilor resurse de capital adică decizia de a investi, o atribuţie tipic antreprenorială?

Nu ne interesează în principal să stabilim funcţii pentru nimeni. Ne interesează doar efectele schimbărilor neaşteptate asupra valorii activelor şi asupra distribuţiei avuţiei. Efectele acestor schimbări se resimt asupra proprietarilor avuţiei, indiferent de unde provine schimbarea. Dacă distincţia dintre capitalist şi întreprinzător ar putea fi făcută mereu cu uşurinţă, s-ar putea spune că redistribuirea continuă a avuţiei este rezultatul acţiunii antreprenoriale, proces în care proprietarul de capital are un rol pasiv. Nu ne putem îndoi de faptul că acest proces are loc, că avuţia este redistribuită de către piaţă sau că procesul este determinat de transmiterea de informaţii de la un centru de acţiune antreprenorială la altul. Este adevărat că atunci când proprietarul de capital şi întreprinzătorul pot fi diferenţiaţi cu uşurinţă, proprietarii avuţiei nu au un rol activ în acest proces, ci trebuie să accepte rezultatele acestuia cu pasivitate.

Există însă multe situaţii în care nu se poate face o distincţie clară între cei doi. În lumea modernă, avuţia ia forma titlurilor de rentă. Proprietarul avuţiei este de obicei acţionar. Este acţionarul un întreprinzător? Profesorul Knight susţine că da, dar o mulţime de autori începând cu Walter Rathenau[2]  şi până la domnul Burnham neagă această funcţie a lui. Răspunsul depinde, bineînţeles, de felul în care definim întreprinzătorul. Dacă îl definim ca fiind persoana care suportă incertitudinea, este evident că acţionarul este un întreprinzător. Dar în ultimii ani se pare că există o tendinţă în creştere de a defini întreprinzătorul ca fiind cel care stabileşte planuri şi ia decizii. Dacă este aşa, atunci directorii şi managerii sunt întreprinzători, iar acţionarii se pare că nu.

Totuşi trebuie să fim atenţi în a desprinde concluzii. Una dintre cele mai importante sarcini ale întreprinzătorului este aceea de a stabili forma concretă a resurselor de capital, de a decide ce clădiri sunt demolate, ce stocuri sunt păstrate, etc. Dacă ne propunem să facem o diferenţă clară între capitalist şi întreprinzător, trebuie să înţelegem că un întreprinzător „pur” care nu deţine avuţie, împrumută capital sub formă de bani, adică într-o formă nespecifică de la capitaliştii „puri”[3].

Dar oare directorii şi managerii din topul scării organizaţionale chiar iau toate deciziile specifice? Nu sunt multe din aceste decizii luate „mai jos” de către lucrători, supervizori, etc? Este oare posibil să identificăm „întreprinzătorul” într-o lume în care funcţiile manageriale sunt atât de râspândite?

Pe de altă parte, decizia proprietarului de capital de a cumpăra acţiuni la compania A şi nu la compania B, este de asemenea o decizie specifică. De fapt, aceasta este principala decizie de care depind în ultimă instanţă toate celelalte decizii manageriale din cadrul firmei, de vreme ce fără capital, nu ar mai fi nicio decizie specifică de luat. Trebuie să înţelegem, se pare, că deciziile specifice ale acţionarilor, directorilor, managerilor, în final sunt toate dependente unele de altele, sunt precum zalele unui lanţ. Toate sunt decizii specifice, ce se diferenţiază doar prin gradul de exactitate, care creşte pe măsură ce coborâm pe scara organizaţională. Cumpărarea de acţiuni la compania A este o decizie care conferă capitalului o formă mai puţin concretă decât decizia unui manager de atelier cu privire la ce unelte să creeze, dar este totuşi o decizie specifică; una care oferă baza materială pentru acţiunea managerului de atelier. În acest sens, putem spune că proprietarul de capital ia deciziile cu „cel mai înalt” nivel de specificitate.

„Într-o lume în continuă schimbare, pierderile de capital sunt la fel de inevitabile ca şi creşterile.”

Deci, distincţia dintre proprietarul de capital şi întreprinzător nu poate fi mereu făcută uşor. Până la acest punct este mult exagerată distincţia dintre întreprinzătorul activ care formează şi restabileşte combinaţiile resurselor de capital, şi proprietarii de capital care stau pasivi şi aşteaptă verdictul dat de forţele pieţei referitor la succesul întreprinzătorilor „lor”. Până la urmă acţionarii nu sunt chiar fără apărare în aceste chestiuni. Dacă nu-i pot convinge pe directorii „lor” să nu adopte o anumită măsură, ei pot face un singur lucru: îşi pot vinde acţiunile!

Dar ce se întâmplă cu deţinătorii de obligaţiuni? Acţionarii pot avea creşteri şi pierderi de capital; avuţia lor este afectată în mod vizibil de forţele pieţei. Dar deţinătorii de obligaţiuni par să se afle intr-o situaţie cu totul diferită. Nu sunt ei oare proprietari ai avuţiei care pot pretinde imunitate faţă de forţele pieţei pe care le-am descris, şi deci faţă de procesul redistribuirii?

În primul rând, desigur, diferenţa dintre cei doi este una de nuanţă. Sunt cunoscute multe cazuri în care, datorită insuccesului planurilor, ineficienţei managementului sau altor evenimente externe neprevăzute, deţinătorii de obligaţiuni au fost nevoiţi să preia o companie şi deci, să devină, involuntar, acţionari. Totuşi, este adevărat faptul că majoritatea deţinătorilor de obligaţiuni sunt proprietari de avuţie care stau, să spunem, la distanţă faţă de scena pe care ne-am străduit să o descriem, faţă de cauzele evenimentelor care ameninţă să afecteze valoarea multor active, deşi acest lucru nu poate fi spus despre toţi deţinătorii de obligaţiuni. Multe din repercursiunile acestor evenimente vor fi suportate de ceilalţi, până să fie resimţite de deţinătorii de obligaţiuni. Cu cât este mai mare „viteza” capitalului unei companii, cu cât sunt mai puţin protejate capitalurile proprii, cu atât mai multe efecte vor fi resimţite de deţinătorii de obligaţiuni, şi cu atât mai mult vor fi ei afectaţi. Aşadar, este greşit să dăm ca exemplu deţinătorii de obligaţiuni pentru a arăta că există proprietari de avuţie care sunt protejaţi de forţele pieţei pe care le-am prezentat. Proprietarii de avuţie reprezintă o categorie care nu poate fi niciodată protejată, deşi unii dintre ei pot fi relativ mai afectaţi decât alţii.

Mai mult decât atât, există două tipuri de forţe economice care generează creşteri şi pierderi de capital, faţă de care deţinătorul de obligaţiuni nu se poate proteja, indiferent cât de groasă ar fi „armura de protecţie” a capitalurilor proprii: rata dobânzii şi inflaţia. O creştere a ratei dobânzii pe termen lung va reduce valoarea obligaţiunilor, dar acţionarii mai pot încă spera că îşi vor putea recupera pierderea prin obţinerea unor profituri mai mari, în timp ce o scădere a ratei dobânzii va avea efectul opus. Inflaţia transferă avuţia de la creditori la debitori, în timp ce deflaţia are efectul opus. În ambele situaţii avem, desigur, exemple ale redistribuirii avuţiei cu care am devenit deja familiari. Putem spune că, având o rată a dobânzii pe termen lung constantă şi neexistând modificări ale valorii banilor, influenţa schimbărilor neaşteptate asupra deţinătorilor de obligaţiuni va depinde de poziţia relativă a acestora faţă de acţionari, „distanţa lor economică” faţă de centrul dezordinii; în timp ce modificările ratei dobânzii şi ale valorii banilor vor schimba această poziţie relativă.

Bineînţeles, deţinătorii obligaţiunilor de stat sunt feriţi de multe dintre consecinţele schimbărilor neaşteptate, dar în niciun caz de toate. Pentru a fi siguri, ei nu au nevoie de armura protectoare a capitalurilor care să-i apere de forţele pieţei care modifică preţuri şi costuri. Dar modificările ratei dobânzii şi ale inflaţiei reprezintă o ameninţare pentru ei ca şi pentru ceilalţi deţinători de obligaţiuni. În lumea inflaţiei permanente în care trăim ar fi ridicol să privim avuţia sub forma titlurilor de stat ce nu pot fi afectate de forţele schimbării. Dar în orice caz, existenţa unei datorii guvernamentale nu este rezultatul acţiunii forţelor pieţei. Este rezultatul acţiunii politicienilor dornici să îi salveze pe alegătorii lor de la obligaţia de a plăti taxele pe care altfel ar fi trebuit să le plătească.

Principalul subiect pe care l-am analizat în această lucrare, redistribuirea avuţiei cauzată de forţele pieţei într-o lume a schimbării, este un fenomen observabil imediat. Atunci de ce este el ignorat mereu? Putem înţelege de ce politicienii aleg să îl ignore: până la urmă, marea majoritate a reprezentanţilor lor nu sunt direct afectaţi de el, şi, cum este amplu demonstrat în cazul inflaţiei, e greu de crezut că îl vor înţelege, chiar dacă ar fi afectaţi de el. Dar de ce ar alege economiştii să ignore acest fenomen? Faptul că distribuirea avuţiei este rezultatul acţiunii forţelor economice este genul de propoziţie cu care am putea spune că sunt de acord. Atunci de ce sunt atât de mulţi economişti care continuă să privească distribuţia avuţiei ca pe un „dat” în cel de-al doilea sens pe care l-am menţionat mai sus? Propunem ca motivul să fie căutat în preocuparea excesivă a acestora pentru problemele echilibrului.

„Într-o economie de piaţă modernă nu poate fi vorba despre o sursă permanentă de venit. Durabilitatea şi adaptabilitatea limitată fac imposibil acest lucru.”

Am văzut mai sus că modurile succesive de distribuire aparţin lumii în dezechilibru. Creşterile şi pierderile de capital apar, în principiu, pentru că resursele trebuie folosite în feluri care nu fuseseră stabilite iniţial şi pentru că unii oameni înţeleg mai bine şi mai devreme decât alţii ce înseamnă nevoile şi resursele într-o lume în schimbare. Echilibrul înseamnă consecvenţa planurilor, dar redistribuirea avuţiei de către piaţă este, de cele mai multe ori, rezultatul acţiunii inconsecvente. Pentru cei obişnuiţi să gândească în termeni de echilibru, probabil că este normal să privească procesele descrise de noi ca nefiind foarte „cinstite”. Pentru ei, „adevăratele” forţe economice sunt cele care tind să stabilească şi să menţină echilibrul. Aşa că forţele care acţionează în dezechilibru nu sunt văzute ca fiind foarte interesante şi, de prea multe ori, acestea sunt ignorate. Două motive pot sta la baza neglijării acestui aspect. Fără îndoială, un rol important îl are credinţa că există în realitate o tendinţă spre echilibru şi că în orice situaţie imaginabilă forţele ce tind spre echilibru vor fi mereu mai puternice decât forţele ce se opun acestuia.

Dar un motiv la fel de puternic, am putea spune, îl reprezintă incapacitatea economiştilor preocupaţi de problema echilibrului, de a face faţă forţelor dezechilibrului. Toate teoriile trebuie să folosească modele coerente. Dacă o persoană are la dispoziţie un singur astfel de model, o mare parte a fenomenelor ce nu par să se încadreze în modelul respectiv pot rămâne neanalizate. Neglijarea procesului de redistribuire este aşadar de foarte mare importanţă practică în economia politică de vreme ce ne împiedică să înţelegem anumite aspecte ale lumii în care trăim. Este de asemenea, de o importanţă metodologică crucială pentru gândirea economică.

Nu spunem, desigur, că economistul modern, educat în spiritul echilibrului, este incapabil sau nepregătit să facă faţă schimbării economice; ar fi absurd. Ceea ce spunem este faptul că el este bine pregătit pentru a se confrunta cu acele schimbări care se încadrează în modelul lui destul de rigid. În cea mai mare parte a literaturii la modă, schimbarea este prezentată ca fiind trecerea de la o situaţie de echilibru la alta, adică în termeni de statică comparativă. Există unii economişti care, deşi au înţeles complet greşit ideea lui Cassel despre o „economie uniform progresistă”, nu pot concepe un altfel de progres economic![4]  O astfel de trecere uşoară de la o situaţie de echilibru la alta (pe termen lung sau scurt) necesită nu numai o analiză a procesului care ne interesează în această lucrare, ci a tuturor proceselor economice. Această trecere uşoară va avea loc numai când noua situaţie de echilibru este general cunoscută şi anticipată înainte de a fi atinsă. Când acest lucru nu se întâmplă, va începe un proces de încercare şi eroare („tâtonnements”, după cum spunea Walras) care, în final, ar putea conduce sau nu la situaţia de echilibru. Dar chiar şi atunci când aceasta este atinsă, noul echilibru nu va fi acelaşi cu cel care ar fi putut fi obţinut imediat dacă l-ar fi anticipat toată lumea de la început, pentru că el este rezultatul cumulat al evenimentelor care au avut loc de-a lungul „traseului”care ducea la obţinerea lui. Printre aceste evenimente, un rol important îl are distribuirea avuţiei.

Profesorul Lindahl[5] a demonstrat de curând în ce măsură modelul analitic al lui Keynes este viciat de insistenţa lui de a înghesui o multitudine de forţe economice în patul procustian al analizei echilibrului pe termen scurt. Keynes, urmărind să descrie modus operandi al unor forţe dinamice, şi-a aruncat modelul în „matriţa” unui sistem de ecuaţii simultane, deşi diversele forţe analizate de el aparţineau unor perioade diferite de timp. Ceea ce trebuie să reţinem de aici este faptul că odată ce ne permitem să ignorăm date esenţiale ale pieţei cum ar fi cunoştinţele diferite, unii oameni înţelegând semnificaţia unui eveniment înaintea altora, şi, în general, modelul temporal al avenimentelor, vom fi tentaţi să identificăm efectele „imediate” în termeni de echilibru pe termen scurt. Iar, în curând, ne vom permite să uităm faptul că ceea ce prezintă interes economic nu constituie situaţiile de echilibru, chiar dacă ele ar exista, ceea ce e oricum îndoielnic, ci ceea ce se întâmplă între ele. „O improvizaţie auxiliară folosită de economişti ca o noţiune ce limitează”[6] poate duce la obţinerea unor rezultate dezastruoase atunci când este folosită incorect. 

În cele din urmă, preocuparea pentru echilibru se datorează confuziei făcute între subiect şi obiect, între mintea observatorului şi minţile celor care sunt observaţi. Bineînţeles că nu poate exista o ştiinţă sistematică fără un cadru de referinţă coerent, dar nu ne putem aştepta să găsim această coerenţă atât timp cât cadrul nostru de referinţă ne oferă de-a gata situaţiile pe care trebuie le observăm. Dimpotrivă, este sarcina noastră să le identificăm, printr-un efort analitic.

În ştiinţele sociale există multe situaţii care sunt interesante tocmai pentru că acţiunile umane din ele sunt în contradicţie unele cu altele şi în care coerenţa, dacă există, este produsă în cele din urmă de influenţa unei minţi asupra alteia. Lucrarea de faţă se ocupă cu analiza unei astfel de situaţii. Am încercat să arătăm că un fenomen social important poate fi prezentat ca un proces ce reflectă interacţiunea dintre o minte şi alta, şi nu altfel. Cei care folosesc modele, econometrice sau de alt tip, trebuie să evite astfel de teme.

Să sperăm că, pe viitor, economiştii vor fi mai puţin interesaţi să caute coerenţa falsă şi luată de-a gata şi vor manifesta un interes mai mare pentru varietatea de moduri în care mintea umană produce coerenţă dintr-o situaţie iniţial incoerentă.

 

Ludwig Lachmann (1906-1990), născut în Germania, a fost un membru al Şcolii Austriece de economie. A studiat la Şcoala Londoneză de Economie, a predat la Universitatea Wiwatersrand în Africa de Sud şi a scris lucrări remarcabile despre teoria austriacă a capitalului.

Acest articol a apărut iniţial cu titlul „Economia de piaţă şi distribuţia avuţiei” în lucrarea Despre libertate şi piaţa liberă: eseuri în onoarea lui Ludwig von Mises (1956).