Zona euro: părea o idee bună cândva

Share:

În societatea în care trăim, există două tipuri de ordine socială care se completează reciproc. Unul dintre acestea se referă la înţelegeri, contracte şi obiceiuri rezultate din interacţiunea indivizilor care se bucură de libertatea alegerilor permisă de împrejurări. Împrejurările sunt, pe de o parte, un rezultat al trecutului, pe de altă parte, rezultat al propriei creaţii. Al doilea tip de ordine este condus de autoritate. Sub forma legilor şi reglementărilor ad-hoc, aceasta determină pentru o societate sau pentru diversele sale grupuri ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Astfel apar "alegerile colective" pe care indivizii sunt obligaţi să le urmeze pe principiul supunerii, care conduce la obedienţă politica. Aceasta este justificată pentru că regula alegerii colective, a cărei bază este, spre exemplu, regula majorităţii, pretinde a fi alegerea individuală.

Alegerea colectivă, în cadrul căreia majoritatea favorabilă unei anumite hotarâri sau doar un mic grup decide pentru societate ca un întreg, are puterea de a se pronunta şi, de asemenea, de a nu ţine cont de regula bazată pe libertatea schimbului. Există motive evidente, identificabile, pentru a proceda astfel. Răspunsul la stimulente îmbracă două mari forme. Una dintre ele este redistribuirea; prin alegerea colectivă, impozitul pe venituri şi furnizarea de bunuri şi servicii publice transferă resursele de la cei care le produc spre cei care le vor consuma. Statul bunăstării este rezultatul tipic, dar un stat războinic, înarmat până în dinţi, ar putea fi, de asemenea, creat în acest mod prin alegerea colectivă.

Alegerea colectivă poate, şi de prea multe ori reuşeşte, să obţină un rezultat potenţial nociv. Friedrich A. Hayek, al cărui diagnostic sever a adus cea mai valoroasă contribuţie filozofiei politice, l-a numit Constructivism[1]. Necuviincios şi sugestiv, se poate numi de asemenea şi „Jucării pentru băieţi”.

„Băieţii” sunt oameni, bărbaţi şi femei educaţi, inteligenţi şi foarte ambiţioşi, care formează reţele în sau aproape de centrele de putere. Ei sunt supra-reprezentaţi în partidele politice, la vârful agenţiilor de reglementare şi într-o bună parte din media tipărită şi audio-vizuală. Minţile lor prolifice continuă să producă idei bune, planuri ale unor structuri noi care, dacă sunt construite în mod corespunzător, ar trebui să transforme lumea într-un loc mai bun. Pentru „Băieţi”, asemenea „Jucării” promit un avantaj dublu. Unul, constă în satisfacţia de a fi apărătorul unui lucru bun, al progresului. Celalalt, mai greu de mărturisit, este că pe măsură ce instituţiile nou-construite vin cu noi oportunităţi de angajare, perspective interesante de carieră se vor naşte pentru inventatorii şi promotorii „Jucăriilor” noi.

Un proiect mare şi ambiţios era construit cărămidă cu cărămidă de peste patru decenii, începând cu Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului, continuând cu Piaţa Comună, iar apoi Uniunea Europeană. Prin crucialul Tratat de la Maastricht din 1992, statele membre s-au angajat să respecte anumite reguli de comportament fiscal adecvat (un angajament ignorat cu dispreţ de către Germania câţiva ani, iar de Franţa aproape tot timpul), au convenit să adopte o monedă comună, euro. Zona Euro, menită, potrivit celor mai naţionalişti şi socialişti sponsori ai acesteia, „să privească fix în ochi” zona dolarului, a devenit realitate.

Recursul său nu a vizat doar euro-idealismul şi anti-americanismul, ci şi interesul economic. A fost previzionat, cu încredere, un spor al ratei de creştere a zonei între 0,5 şi 1 la sută anual, un câştig cumulat de proporţii astronomice. De asemenea, s-a promis că nu vor creşte preţurile: două mărci germane aveau să devină un euro, dar o cafea care costa două mărci germane nu ar fi trebuit să coste doi euro. (Cei care au promis asta nu au învăţat despre „iluzia banilor”). O ceaşcă cu cafea a crescut prompt la doi euro, dar aceasta avea să fie cea mai puţin importantă dintre dezamăgirile furnizate de euro). Probabil principalul efect economic al monedei comune a fost faptul că, sub „umbrela” sa - ţinută cu fermitate de către Banca Centrală Europeană care, în primii săi ani, a acţionat ca un moştenitor spiritual al conservatoarei Bundesbank - statele membre au avut libertatea de a rula deficite bugetare, fără teama efectului asupra monedelor proprii. Ţara care a mers cel mai departe în această privinţă a fost Grecia, iar zona euro a constatat cum datoria suverană copleşea cele mai multe dintre statele membre; şi, când Grecia s-a dovedit a fi aproape de un faliment iminent, datoriile sale suverane ajungând la aproximativ 160 la sută din PIB-ul său modest, concluzia a fost aceeaşi.

După două planuri de rezervă şi o durere copleşitoare, Grecia este tot mai aproape de insolvenţă şi intenţia predominantă în fosta putere reprezentată de zona euro este de a continua să cheltuiască mulţi bani pentru că Grecia trebuie „salvată” cu orice preţ, chiar dacă ea a preferat să nu se întâmple asta. În urma calculelor minuţioase cu privire la costul renunţării la euro, în curs de desfăşurare, Grecia ar pierde 40 la sută din PIB-ul său dacă ar reveni la drahmă, în timp ce Germania, dacă ar conduce un grup dizident al ţărilor cinstite din punct de vedere fiscal, format din Austria, Finlanda şi Olanda, într-o zonă monetară separată - aşa cum a propus H. O. Henkel, unul dintre cei mai prestigiosi industriaşi din Germania - ar pierde 20 la sută din PIB-ul ei în perioada imediat următoare şi încă 10 la sută în anii următori. Absurditatea acestor estimări este depăşită numai de naivitatea publicului. Cele mai sumbre estimări ale Cassandras nici măcar nu au cifre în conţinut: ei, pur şi simplu susţin faptul că, dacă Grecia „s-a dus”, Portugalia, Irlanda, Italia şi Spania, probabil şi Franţa, ar trebui, „în mod necesar”, să o urmeze, iar consecinţele ar fi „incalculabile”. Prin urmare, nici Grecia şi nicio altă ţară nu trebuie să părăsească zona euro. Q.E.D. (quod erat demonstrandum, „ceea ce trebuia demonstrat”, n.t.). Cum toată lumea este ocupată să îi sperie pe ceilalţi, acest lucru întâmplându-se într-o economie modernă, cu un sistem financiar avansat, care nu poate funcţiona fără o măsură de încredere, consecinţele pot fi, într-adevăr, „incalculabile”. Este păcat că libertatea de exprimare include totodată şi libertatea de a stârni panica prin scenarii nu foarte bine închegate si prin refuzul de a ceda şi accepta în mod cinstit că ideea bună, la urma urmei, nu a fost chiar aşa reuşită.

Este greu de crezut, dar din păcate adevărat, că a devenit o dogmă susţinută cu fermitate aserţiunea potrivit căreia dacă Grecia nu este „salvată”, zona euro se va prăbuşi în întregime asemenea unei reacţii cataclismice în lanţ. Deşi părea minunată în anul 1999, marea „Jucărie” pare fragilă şi devine o sursă de îngrijorare în anul 2011. Nimeni nu este suficient de curajos şi sceptic să întrebe de ce abaterea contabilităţii naţionale cu un minuscul trei la sută din economia zonei euro ar trebui să cauzeze „explozia” întregii zone. „Reacţie în lanţ” este răspunsul cel mai la îndemână. Dar funcţionează economia precum fizica nucleară? Răspunsul sumbru probabil este acela că dacă destui oameni consideră asta, atunci într-adevăr ar putea deveni precum fizica nucleară.

Destul de logic, „Băieţii”, refuzând să piardă controlul asupra zonei lor monetare, nutresc speranţa unei noi „Jucării”, mult mai puternice, o adevărată uniune federală, cu un buget centralizat pentru întreaga zonă - singura condiţie realistă pentru convertirea datoriilor naţionale ale statelor membre într-o datorie comună Euro, pentru care toate sunt profund responsabile şi că „speculatorii curajoşi nu ar îndrăzni să o atace”. Multe s-ar putea scrie şi, fără îndoială, se va întâmpla asta, pentru a cerceta cauzele unei asemenea uniuni bugetare şi a datoriilor, despre natiuni suverane dornice să adere la aceasta, precum şi despre Germania acceptând rolul desemnat pentru ea, anume acela de garant de ultim rang şi mătuşă bogată. Tot ceea ce poate prezice acest comentariu, în acest stadiu, este că nicio nebunie nu este prea mare şi ne putem astepta la summit-uri în viitor la fel ca zecile de asemenea întâlniri care au „luminat” trecutul.

 

Anthony de Jasay este un economist de naţionalitate anglo-maghiară, care locuieşte în prezent în Franţa. Este autorul cărţilor The State (Oxford, 1985), Social Contract, Free Ride (Oxford, 1989) şi Against Politics (Londra, 1997). Ultima sa carte, Justice and Its Surroundings, a fost publicată de către Liberty Fund, în vara anului 2002.



[1] Vezi capitolul lui Friedrich A. von Hayek “Reason and Evolution” în Law, legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy. Vol. 1 Rules and Order. (University of Chicago Press, 1973), pentru o descriere completă a acestui concept.

Share:

Publicat de