Ordine versus Organizare

Share:

Această lucrare tratează apetența omului pentru configurări şi consecințele care se ivesc de aici. „Problema livezii” poate introduce subiectul mai bine decat oricare altă afirmație abstractă. Să presupunem că avem o livadă de mere și două grupuri diferite de elevi. Primului grup, reunit în clasă, i se cere să răspundă la următoarea întrebare: „Într-o livadă dată, 100.000 de mere urmează să fie culese și adunate în grămezi. Cum ar trebui să se formeze aceste grămezi?”. Niciun copil nu va privi problema ca fiind nedeterminată; cei mai mulți vor răspunde că merele ar trebui strânse într-o sută de grămezi a câte o mie de mere fiecare. Este posibil ca vreo câțiva să dea răspunsuri diferite, dar aceste răspunsuri vor fi întodeauna un număr întreg, iar merele - repartizate în mod egal în fiecare grămadă.

Între timp, haideți să trimitem al doilea grup de elevi să adune efectiv cele 100.000 de mere. După ce își vor fi terminat sarcina, vom vedea o colecție diferită de grămezi inegale.

Așadar, aceeași problemă a dat soluții opuse: soluția A în clasă, soluția B pe teren; A - printr-un proces de gândire, B - printr-un proces de acțiune. Aceasta ne oferă prima afirmație generală: fiind dat un set de factori, nu există o concordanță absolut necesară între aranjarea lor printr-un proces de gândire (de tip A) și aranjarea lor printr-un proces de acțiune (de tip B).

După ce merele sunt strânse, un observator străbate livada. El remarcă aranjarea B, iar neregularitatea ei îl deranjează imperceptibil, în timp ce ochii săi s-ar fi bucurat la vederea unei distribuții mai regulate, asemănătoare celei de tip A. Într-adevăr, indecența repartizării B îl poate afecta îndeajuns încât să-l îndemne la acțiune – el poate, prin eforturi proprii sau cu ajutorul altora, să rearanjeze merele. Aceasta ne conduce la cea de-a doua și la cea de-a treia afirmație generală, simplu enunțate: oamenii sunt delectați de ordinea perceptibilă; ei sunt dispuși să-și investească propria munca în realizarea ei.

Sentimentul ordinii

Suntem îndrăgostiți de ordine; acestă pasiune străbate întreaga omenire, de la simpla gospodină la Einstein. Destul de adevărat, însă ce înseamnă „ordine”? O abordare atât de platonică trebuie evitată.

O direcție mai rezonabilă și modestă este să observăm că unele aranjări sugerează o plăcere și o aprobare imediată, în timp ce altele nu. O vom numi pe cea dintâi „convenabilă”, iar pe cea de-a doua „neconvenabilă”, sperând ca prin aceasta să subliniem faptul că punctul de plecare îl constituie aprecierile subiective. Prin urmare, nu trebuie să răspundem la întrebarea „ce înseamnă ordine”. Preocuparea noastră este, pur și simplu, de a detecta când sentimentul de decență este resimțit.

Teste de decență pot fi cu ușurință născocite. La biroul tău, alături de scaunul oaspetelui, pune douăsprezece creioane, șase albastre și șase roșii, aranjate în două grămezi: șase creioane roșii și unul albastru în prima grămadă și, apoi, cinci creioane albastre în cealaltă. Un oaspete va fi tentat să mute creionul albastru, „pierdut” în grămada celor roșii, pe când va rămâne netulburat dacă cele două grămezi, a câte șase creioane fiecare, vor conține trei creioane albastre și trei roșii. Or, din nou, dacă creioanele sunt aranjate după mărime, prezentând o nepotrivire, oaspetele va experimenta ceva asemănător ușurării în momentul în care vei reface continuitatea seriei.

Pe măsură ce cineva continuă cu experimente mai puțin naive, devine evident faptul că sentimentul de decență este resimțit atunci când înțelegem legea structurii în funcție de care factorii sunt înșiruiți. Dacă unui individ i se arată cinci mărgele, trei mari, una după alta, și, apoi, două mici, acesta va dori să așeze fiecare mărgea mică între două mărgele mari, dar dacă modelul cu trei mărgele mari și, apoi, două mici este frecvent repetat, periodicitatea lui îl va face acceptabil.

Un oficiu poștal are un stoc de plicuri de diferite mărimi. Aranjarea lor este pe plac atunci când sunt așezate în teanc, în funcție de mărime, într-o progresie. Să zicem că sunt două colecții pe două rafturi diferite, fiecare conținând plicuri de mărimi diferite.

O nouă secretară își va propune cu siguranță să adune toate plicurile de aceeași mărime, înlocuind seria cu altele două. Cu toate acestea, ea se va abține de la această aranjare atunci când va vedea că plicurile de pe primul raft au o adresă întipărită pe spate, în timp ce cele de pe al doilea nu au. Criteriul de clasificare i-a devenit clar și acum ea privește ca și ordonată o aranjare care nu părea astfel la început.

Ne dorim ca factorii să „respecte” un oarecare principiu justificabil, conform căruia fiecare deţine și se încadrează într-un „loc al său”. Justificarea poate fi artistică sau intelectuală. Fiecare privitor se bucură de formele cochiliilor, dar numai câțiva ar putea spune că aceste forme sunt generate de o spirală echiunghiulară. Așadar, ochiul poate trage concluzii pripite, în timp ce mintea poate recunoaște drept un principiu de organizare ceea ce ochiului nu-i sare în evidență, ca și în exemplul anterior cu plicurile. Deci, există două moduri de înțelegere; aprecierea decenței implică una sau cealaltă formă a recunoșterii unui principiu de organizare.

Dorința noastră de a găsi lucruri „care să se supună” unui anumit principiu este motorul cercetării intelectuale. Căutăm principii „ascunse”de organizare, a căror descoperire relevă ordinea unor fenomene ce ni se par dezordonate. 

Realizările noastre în rânduirea fenomenelor sunt conectate cu progresul matematicii și depind de acesta. Matematica se compune îndeosebi din elaborarea unor configurări mai complexe. Când o „funcție” sau o „serie” adițională este studiată, încă o „formă” se adaugă prin aceasta depozitului nostru intelectual de „configurări ordonate”.

Hai să analizăm un exemplu extrem de simplificat. Să presupunem că nu am reușit să ne facem vreo idee despre o curbă închisă, alta decât un cerc. Ni se spune apoi că pământul se învârte în jurul soarelui. Dar, prin anumite mijloace, aflăm că pământul nu descrie de fapt un cerc în jurul soarelui[1]. Așadar, mișcarea sa nu se conformează nici unui model de ordine pe care îl avem în minte, deci o declarăm dezordonată. Aceasta are menirea de a scoate în relief faptul că probabilitatea ordinii noastre bazate pe experiență este o funcție a depozitului de configurări deliberate în mintea noastră. O distribuție log-normală [2]  poate părea ordonată numai și numai unui matematician [3].

Ajustarea și ordonarea

Un om de știință poate fi privit ca având acces la un impresionant depozit de modele pe care le cercetează amănunțit pentru a găsi unul care va corespunde cu faptele pe care încearcă să le integreze într-o teorie. Este posibil ca un astfel de model să nu-i fie disponibil, caz în care trebuie să recunoască eșecul. Căci, pentru el, faptele sunt mai presus de toate; teoria trebuie să li se potrivească. Se poate ca succesul să vină mai târziu în acest domeniu deoarece un matematician, probabil destul de ignorant în preocuparea sa, a elaborat un model [4]  care se va potrivi de acum fenomenelor.

Relația inversă este adevărată în cazul acelor numeroase și diverse activități umane pe care le putem acoperi sub termenul de „organizare”. Să privim exemplu banal al gospodinei care are în mintea sa un model dat de aranjare potrivit căruia obiectele „organizării” sunt făcute să se conformeze.

În termenii livezii noastre, de exemplu, progresul științei depinde de abilitatea minții de a se îndepărta de cea mai simplă aranjare de tip A pentru a ajunge la conceperea unor forme mai elaborate. Una dintre aceste forme va avea o mare asemănare cu aranjarea B, care chiar survine în realitate. Aceasta este o realizare a științei. Pe de altă parte, activitățile de organizare constau în a muta obiecte din configurările B, care tocmai se întâmplă, în aranjările A, care sunt recunoscute ca și ordonate și, prin urmare, dezirabile.

Acum putem reformula cea de-a doua și cea de-a treia afirmație generală: oamenii prezintă o preferință de organizare pentru aranjările a căror lege structurală o înțeleg și o predispoziție de organizare pentru redistribuirea aranjărilor în concordanță cu modelele pe care le au în minte.

Sensurile contrastante ale raționalității

Rădăcina cuvântului „raționalitate” este „ratio”, adică proporție. Fiind dată o aranjare de factori, o putem numi „rațională” atunci când proporțiile între părți sunt realizate astfel încât ori să sară imediat în ochi, ori să fie imediat (sau cu ușurință) înțelese de minte [5]. Plăcerea noastră este legată de înțelegerea pe care o dăm proporțiilor existente. Dar o aranjare poate fi „rațională” într-un sens destul de diferit: dacă proporțiile dintre factori sunt potrivite pentru a produce rezultatul pe care aranjarea îl vizează. Astfel, descoperim două sensuri distincte ale „raționalității”: plăcerea subiectivă a proporțiilor și o suficiență obiectivă a acestora în raport cu scopul aranjării.

Pentru a fi mai preciși, în primul caz aranjarea este considerată ca fiind „din ochi”; în al doilea caz, ca fiind „o organizare cu scop”.[6] În limbajul curent, oamenii au tendința de a numi aranjările „raționale”, „rezonabile” și „ordonate” dacă principiul lor este îndeajuns de simplu pentru a fi imediat înțeles; dimpotrivă, ei obișnuiesc să le numească „iraționale”, „nesăbuite” și „dezordonate” dacă principiul nu le este clar. Așadar, ordinea și rațiunea tind să fie identificate mai degrabă cu decența decât cu operativitatea.

Cazul bibliotecii

De-a lungul vieții, un autor și-a creat o bibliotecă privată în armonie cu nevoile sale. Volumele pe care le folosește cel mai rar sunt așezate pe cel mai înalt și mai puțin accesibil raft, în timp ce lucrările de referință sunt la îndemână. În ciuda statutului scriitorului și a tematicii, acele lucrări față de a căror semnificație el are o anumită afinitate și care pot fi folosite simultan, sunt așezate la un loc. Proprietarul nu ar putea să explice cu ușurință distribuția obiectelor lui (care, într-adevăr, se schimbă în timp), dar aceasta îi servește scopului său[7].

În timp ce este plecat în vacanță, o fiică cu bune intenții decide să ordoneze și să alinieze volumele după format și ordine alfabetică. Devastând-o, ea consideră că „biblioteca arată mai bine acum”; și chiar arată, dar o aranjare funcțională a fost distrusă în numele decenței. Fără îndoială, aranjarea anterioară era imperfectă și putea fi îmbunătățită pentru a servi chiar mai bine scopului autorului. Dar o astfel de ameliorare s-ar fi bazat pe un raționament al însuși operatorului, după analizarea procesului, sau al altcuiva, capabil să vadă problema dintr-un unghi operativ – un „raționament de operator”. Îmbunătățirea realizată de fiică nu s-a „bazat pe operator”, dacă se poate spune așa.

Gândind în termeni generali, să luăm în considerare o aranjare de factori care servește unui anumit scop și este instrumentală unui anumit proces. Haideți să o numim o aranjare operațională.

O minte preocupată în acest scop, și care conștientizează procesul, se tot gândește la aranjarea operațională și consideră că ar fi putut să fie înfăptuită într-o manieră mai eficientă prin anumite alternări. Vom numi un raționament realizat din acest unghi un raționament O, pentru a arăta că aranjarea este evaluată dintr-o perspectivă operațională. Raționamentele O sunt principiul tuturor progreselor tehnice ale omenirii. Destul de diferit în felul său este raționamentul asupra aceleiași aranjări de factori realizat de către o minte care nu o privește cu un deosebit interes sau conștiință a procesului. Un astfel de raționament este apoi înfăptuit ca și când ar fi dintr-o perspectivă externă, extra-procesivă. Îl vom numi raționament T (T de la turist).

Geneza absurdității

Oricând mi se pare că o aranjare de factori este instrument al unei operații, nu pot numi această aranjare irațională (acesta ar zice dintr-o suflare că are sau nu are legătură cu aceeași operație). Dar, fiind preocupat ex hypothesi de această operație, pot foarte bine să numesc aranjarea mai mult sau mai puțin rațională. În acest caz, compar de fapt o metodă curentă sau o cale pe care am explorat-o cu o altă metodă sau cale pe care am descoperit-o. Acesta este un raționament O.

Adresându-mă aceleiași aranjări, pot omite să o identific ca și procesivă și instrumentală unei operații, sau pot omite să mă interesez de această operație, sau pot omite să examinez suficient procesul și aranjarea pentru a recunoaște legătura lor complexă.

Dacă emit, cu toate acestea, judecăți asupra a ceea ce pricep din configurare, acestea trebuie să constituie un raționament T, al cărui principiu îl reprezintă o comparație spontană și involuntară a formei percepute cu modele simple ale decenței. Dacă aceasta este atitudinea mea, cu cât procesul asupra căruia mi-am refuzat atenția este mai complex și cu cât e mai complexă configurarea așteptată, cu atât mai necuviincioasă o voi găsi pe aceasta din urmă și cu atât mai neprielnic trebuie să fie raționamentul T formulat de mine. Voi numi apoi aranjarea dezordonată și irațională.

Un raționament O este costisitor, în termenii atenției și ai timpului. Nu se poate forma imediat și fără efort; așadar, numărul unor astfel de raționamente pe care le pot alcătui este limitat.

Dar, în timp ce îmi concentrez intens atenția asupra procesului și aranjării în discuție, un număr mare de alte forme plutesc în câmpul atenției mele și, privindu-le fugar, emit imediat raționamente T, necostisitoare. Cu cît câmpul peste care pot hoinări fără efort este mai extins, cu atât numărul raționamentelor T formulate de mine este mai mare.

Prin urmare, depozitul meu de raționamente va tinde să fie alcătuit dintr-o minoritate de raționamente O și o majoritate covârșitoare de raționamente T. Dar, în timp ce raționamentele mele O au tendința de a îmbunătăți aranjări a căror procesivitate am înțeles-o și pe care încerc să le fac mai raționale (și deci, eficiente), raționamentele T formulate de mine tind să compromită aranjările pentru care am luat în considerare doar decența lor și pe care le numesc, așadar, iraționale.

Prin urmare, cu cât numărul aranjărilor asupra cărora îmi permit să emit o judecată este mai mare, cu atât proporția aranjărilor examinate pe care le voi numi necuviincioase este mai însemnată și cu atât mai mult lumea mi se va părea construită din aranjări „rele” și „greșite”.

Dar, în același timp, raționamentele O se găsesc în inferioritate în oricare altă minte. În plus, minți diferite nu emit raționamente O în legătură cu același subiect. Rezultă că o însumare de raționamente individuale, ajungând să fie independente în cadrul unei societăți, ar arătă că există, în mod necesar, o majoritate covârșitoare de raționamente T în raport cu raționamentele O. Și, în al doilea rând, în fiecare aranjare, raționamentele T sunt cu siguranță majoritare față de raționamentele O.

Raționamentele T impun, în linii mari, o apreciere a indecenței, dezordinii și iraționalității; de aceea, o însumare a tuturor raționamentelor trebuie să rezulte dintr-o apreciere generală a indecenței, dezordinii și iraționalității. Trebuie să rezulte dintr-o condamnare a „absurdității universului” și, mai exact, a tuturor aranjărilor sociale.

Considerăm, de fapt, că o astfel de filosofie a apărut în zilele nostre probabil datorită prelungirii excesive a câmpului raționamentlor individuale.

Cazul judecătorului

Bineînțeles, ideea că ar trebui să emit judecăți asupra unui număr mare de aranjări este contrară principiului diviziunii muncii. Să privim o simplă comparație. Ca și judecător, trebuie să deliberez un anumit număr de cazuri pe an. Niciodată nu ne-am gândit că fiecare litigiu din țară ar trebui trimis fiecărui judecător. Dacă s-ar întâmpla așa, un număr însemnat de minți ar fi recrutate pentru fiecare caz, dar nu i s-ar putea da deloc atenție fiecăruia. O astfel de procedură ar părea fără sens, fără a mai lua în considerare câte „cazuri” sunt aduse la curtea noastră privată prin ziare, ademenindu-ne să ne pronunțăm asupra lor.

Nu e nevoie de o perspicacitate psihologică nemaipomenită pentru a observa că oamenilor le place să emită judecăți asupra unor subiecte despre care cunosc foarte puține lucruri. Aceasta are legătură cu apetența noastră pentru configurări. Problemele cărora le-am consacrat în mod foarte conștiincios o cercetare amănunțită și aranjamentele pe care le-am studiat în profunzime nu oferă niciun obiectiv pentru aplicarea modelelor simple pe care, din fire, le preferăm.

Este o ușurare să ne întoarcem la probleme față de care suntem ignoranți și asupra cărora am putea, prin urmare, să ne aplicăm modelele. Dar s-a observat că oamenii de ştiinţă cei mai importanţi, care stăpânesc complexități impresionante, sunt capabili să vină cu cele mai naive păreri asupra unor chestiuni sociale, de exemplu. Mințile lor își iau concediu, revenind la raționamentul lipsit de efort și invalid al decenței.

Putem presupune că cei care conștientizează cel mai bine dificultățile înțelegerii unui proces în cadrul propriului domeniu de activitate, ar trebui să fie în mare parte prudenți în emiterea unor raționamente T cu privire la alte subiecte; dar aceasta se opune realității. Slăbiciunea noastră pentru modele simple este atât de elementară naturii umane, încât, pe măsură ce trebuie să cedăm mai mult unor complexități efective ale orânduirilor pe care le-am înțeles, cu atât mai mult ne dorim să găsim simplitatea în alte orânduiri.

Atracția figurilor simple

Tot ceea ce se cunoaște despre trecutul oamenilor constituie dovada faptului că ei au asociat dintotdeauna ideea de perfecțiune cu figurile simple, pe care le-au folosit, așadar, pentru a reprezenta Divinitatea. Primar oricărui ritual este cercul în care ochiul nu găsește niciun cusur și care redă astfel (sau, într-adevăr, sugerează) conceptul de Integritate. Coroana circulară pare să fi fost inventată de fiecare societate umană în parte, autonom; practicile magice implicau peste tot trasarea unor figuri într-un cerc [8]. Se spune că locurile primitive de rugăciune și întrunirile enoriașilor erau circulare [9]. Mișcarea sub forma unor figuri geometrice simple era un fel de omagiu adus Divinității. Totodată, din aceasta se trag și paradele militare, precum și „teoria” lumii, care în limbaj de cazarmă încă mai însemna destul de recent „antrenament mărșăluind geometric”.

Fixarea unor valori afective pe cele mai simple figuri geometrice este uimitor exemplificată în istoria războiului. Macedonienii erau atât de îndrăgostiți de forma pătrată a falangei lor încât încercau inconștient să o integreze în logica bătăliei, chiar și atunci când circumstanțele o făceau să fie de nerecomandat. Victoriile lui Frederick cel Mare și ale lui Napoleon au datorat enorm sensului estetic al oponenților care și-au înșiruit trupele cu scopul de fi simetrice. Frederick și Napoleon și-au oferit avantajul unei aranjări operative în locul uneia decente.

Amenințarea ordinii

Acest șir al gândirii ne determină să privim preferința pentru simplitate și predispoziția pentru ordine a minții umane ca și potențial distructive. Astfel de tendințe contravin diversității și complexității structurilor operative. Practic, toți oamenii se bucură de ordinea unei parade militare, dar sunt în mod periculos predispuși să confunde această bucurie cu recunoașterea unei forme supreme de organizare. De fapt, persoanele reunite pe teren nu realizează nici o operație, în afară de a oferi o priveliște.

Ideea de organizare pretutindeni este frecvent aliniată cu o imagine de regularitate perceptibilă în mișcările umane, așa cum o regăsim într-o paradă. Dar aceasta este exact opusul organizării.

O paradă este costisitoare; la fel de costisitor este și spiritul paradei, cu care abordăm acțiunile oamenilor în general. Avem tendința de a crede că societatea dă ce e mai bun din ea atunci când funcționarea ei oferă minților noastre un model clar, distinct și simplu. Dar, în cazul acesta, singurul lucru maximizat este plăcerea noastră intelectuală.

Suntem predispuși să confundăm încercările noastre de ne a maximiza plăcerea intelectuală cu spiritul de reformă. Dar nu suntem îndreptățiți să credem că o simplificare a modelului, care să fie pe placul minților noastre, ar constitui o îmbunătățire a societății, decât dacă definim îmbunătățirea drept potrivire tot mai mare a aranjărilor cu figuri pe care le avem în minte – o extremă a mândriei intelectuale.

Să ne imaginăm acum un grup de operatori, fiecare angajat într-un proces și, prin urmare, predispus să aranjeze factorii pe care îi are la îndemână într-o manieră adecvată procesului său. Să ne imaginăm că ei se întâlnesc la intervale regulate de timp pentru a concepe o structură generală. Acum, dacă toți realizează aceleași operații, individual și resposabil, putem presupune că deciziile lor generale cu privire la structura de ansamblu vor lua în considerare nevoile operaționale ale tuturor participanților.

Totuși, aceasta nu se mai poate întâmpla în cazul în care participanții sunt angajați în procese foarte diferite și dacă numai o mică parte dintre ei este, în realitate, responsabilă pentru realizarea operațiilor. Astfel, punctele comune ale participanților vor fi asigurate prin acele forme și figuri generale care sălășluiesc în mințile noastre și dintre care cele mai simple sunt și cele mai comune tuturor.

În cea mai mare parte, se ajunge ușor la un acord prin aranjări ordonate ostile aranjărilor operaționale proporțional cu complexitatea acestora din urmă. Regula ordinii și implusul operațional se vor afla de aici înainte în conflict. Bineînțeles, acesta este în sine un model al simplității amăgitoare. Dar poate fi util în explicarea unor tensiuni ale societății contemporane[10].

 

Bertrand de Jouvenel des Ursins este filosof, economist și futurolog francez. Dintre cele 37 de cărți ale sale, Du pouvoir (Despre putere) (1945) rămâne lucrarea sa de referință.

Acest articol a fost extras din lucrarea On Freedom and Free Enterprise: Essays in Honor of Ludwing von Mises (1956)



[1] Deși, în realitate, nu am avea probabil nici un mijloc de a stabili aceasta dacă pregătirea noastră geometrică ar fi atât de restictivă. 

[2] A se vedea remarcabila lucrare cu privire la distribuțiile log-normale a profesorului J. H. Gaddum (Nature, 20 Oct. 1954), asupra căreia ne-a atras atenția profesorul Allais.

[3] Un ansamblu de fenomene devine ordonat pentru mine dacă și atunci când pot formula concis legea structurii după care fiecare obiect este atribuit poziției căreia îi aparține.

[4] A se considera că numărul proceselor care urmează a fi recunoscute ca și ordonate atunci când fie sunt corelate cu curba logistică a lui Verhulst-Pearl, sau, mai bine, cu modelul mai elastic al lui Gaston Backman. Pentru un elogiu inspirat al acestor modele, a se vedea D’Arcy Thompson: On Growth and Form, ediția nouă, Cambridge, 1942.

[5] Trebuie să reamintim că ochiul unui om ignorant poate aprecia armonia proporțiilor unei aranjări a cărei legi structurale nu reușește să o formuleze; dimpotrivă, un matematician poate formula o lege a unei aranjări ce nu poate fi transpusă într-o formă vizibilă.

[6] Un al treilea sens al raționalității nu trebuie să ne preocupe aici; orice configurare, indiferent, bine înțeles, de rezultatul cauzelor sale, poate fi numită așadar „rațională”. În acest sens, orice este real, este și rațional, însă astfel termenul ajunge atât de atotcuprinzător încât devine inutil.  

[7] Pentru o tratare uimitoare a problemei generale a aranjării uneltelor în cazul unui artizan, a se vedea Gerald K. Zipf, Human Behavior and the Principle of Least Effort, Addison-Wesley Press, Cambridge, Mass., 1949.  

[8] A se vedea, de exemplu, Robert Ambelin, La Kabbale Pratique, Paris, 1951.

[9] A se vedea, între multe alte surse, Louis Hautecoeur, Mystique et Architecture; Symbolisme du Cercle et de la Coupole, Paris, 1954.

[10] Cu privire la acest subiect s-ar putea spune mult mai multe. De exemplu, ar putea fi folositor să insistăm asupra tendinței noastre naturale de a reforma sau a îmbunătăți un mecanism sau un proces, , atunci când îl judecăm după ureche, distrugând orice reacție cu care este înzestrat. Dar oricare folos, dacă există vreunul, se poate trage din părerile expuse aici trebuie abandonat unor raționamente mai bune.

 

Share:

Publicat de