Există două deficite care sunt intens dezbătute: deficitul guvernului și cel al balanței de plăți. Cele două sunt conectate, dar sunt foarte diferite în ceea ce privește efectele lor. Deficitul guvernamental este văzut de către keynesiști mai mult ca un beneficiu și de către austrieci, mai mult ca o povară, însă din același motiv: înseamnă cheltuieli guvernamentale mai mari. Deficitul în balanța de plăți a SUA este privit de aproape toți economiștii ca un câştig pentru americani și creditorii lor. Altfel, schimburile nu ar mai avea loc.

La un moment dat, deficitele gemene vor deveni nesustenabile. Atunci, debitorii vor avea de ales: fie  intră în faliment, fie adoptă o inversare sistematică a politicilor: rambursarea datoriei. Acest lucru înseamnă un excedent al bugetului federal și un excedent în balanța de plăți. Bugetele echilibrate nu vor fi de ajuns. Va fi nevoie de excedente.

Ziua aceea se apropie. Va fi „ziua judecății”- ziua încheierii socotelilor. Cei implicați nu oferă niciun indiciu cum că ar crede apropierea acelei zile. Nici politicienii din Grecia nu au făcut asta la începutul anului 2010.

Deficitele federale

Dezacordul dintre keynesiști și austrieci este ușor de explicat. Fiecare tabără oferă o interpretare unică problemei. Le-am rezumat pe fiecare la patru cuvinte:

Keynesiștii : deficitele federale înving recesiunile.

Austriecii: reducerile taxelor măresc libertatea.

Dacă vă gândiți la asta, ambele poziții pot explica deficitele federale pe termen scurt. Deficitul federal există pentru că veniturile din taxe nu acoperă cheltuielile. Austriecii sunt în favoarea taxelor mici, cu orice preț. Deci, austriecii sunt preocupați de deficit pentru că reducerile de cheltuieli nu sunt egale - sau, mai bine spus, nu depășesc - reducerile de taxe. Guvernul continuă să își extindă acțiunile. Țelul austriecilor este să se reducă intervenția statului. Asta înseamnă reduceri de cheltuieli.

Ipoteza austriecilor este următoarea: guvernul nu este pregătit - nu va fi niciodată pregătit - să reducă cheltuielile înaintea unei crize care să îl forțeze să facă acest lucru. Ei recunosc că numai o criză financiară va împiedica guvernul să mai cheltuiască. Așa că, între timp, cel mai bine este să reducem taxele cât de mult putem. Acest lucru mărește deficitul. Dar, spun austriecii, există două căi prin care poate apărea un deficit:

1. cu taxe mai mari, sau

2. cu taxe mai mici

Congresul intenționează să cheltuiască. Care dintre cele două căi este mai bună pentru a avea libertate ? Austriecii, de obicei, concluzionează: calea taxelor mai mici sau a deficitului mai mare.

Dar asta nu înseamnă că, în cele din urmă, va fi un mare faliment? Ba da. Dar va fi un mare faliment în ambele cazuri: cu taxe mari sau cu taxe mici. Deci, să păstrăm azi mai mult din banii noștri după impozitare și să ne pregătim pentru acel faliment. Congresul va cheltui fiecare bănuț care ajunge la el, apoi se va împrumuta în baza veniturilor viitoare. Nimic nu va schimba acest lucru, cu excepția unei crize financiare, când creditorii nu vor mai oferi împrumuturi la rate reduse. Numiți aceasta „situația Greciei”.

Keynesiștii susțin deficitul din alt motiv. Ei privesc cheltuielile guvernamentale mari ca pe un beneficiu enorm pentru economie. Împrumuturile federale ajută guvernul să crească cheltuielile pe termen scurt fără creșteri de taxe. Așadar, nu există nicio opoziție a votanților față de impozite. Prin urmare, guvernul poate cheltui mai mult.

Austriecii vor cheltuieli guvernamentale mai mici. Keynesiștii vor cheltuieli guvernamentale mai mari. Ambele tabere sunt de acord cu un deficit în creștere. Keynesiștii consideră că deficitul le oferă consumatorilor șansa de a-și mări cheltuielile, chiar dacă acest lucru înseamnă acumularea unei datorii personale mai mari. De asemenea, ei cred că nu va exista niciodată un mare faliment. Ei au încredere în deficite și în inflația băncii centrale care să amâne mereu marele faliment.

Austriecii cred că deficitul le acordă timp oamenilor orientați spre viitor pentru a se pregăti pentru marele faliment, care este inevitabil într-o lume dominată de economia keynesistă.

Deficitele comerciale

O pereche similară de atitudini separă keynesiștii și austriecii pe termen lung, dar îi unește temporar.

Ambele curente de gândire sunt în favoarea comerțului liber, înțelegând prin acesta lipsa taxelor vamale pentru bunurile importate și lipsa cotelor de import. Ambele tabere văd acest lucru ca pe un avantaj pentru consumatorii din ambele părți ale frontierei, așa cum văd beneficii pentru oamenii care fac comerț pe stradă sau cu vecinii. Ambele tabere favorizează autoritatea consumatorului. Diferența este aceasta: keynesiștii cred că planificatorii economici, mai ales birocrații federali, stiu cel mai bine ce e potrivit pentru consumatori. Austriecii cred că consumatorii sunt cei care stiu cel mai bine ce e mai potrivit pentru ei. Keynesiștii vor să folosească coerciția statului în beneficiul anumitor grupuri și în defavoarea altora. Austriecii nu vor acest lucru.

Deci, ambele tabere privesc deficitul comercial, care este un subcapitol al balanței de plăți, și concluzionează: „nicio problemă”. Dacă unii consumatori vor să cumpere mai mult decât vând - adică, dacă vor să se împrumute - este problema lor.

Ambele categorii de economiști știu că există limite ale acestui proces. Un dezechilibru în balanța de plăți poate exista numai atâta vreme cât creditorii sunt de acord să-i împrumute pe debitori la ratele la care aceștia vor și pot să plătească. În cele din urmă, împrumuturile trebuie rambursate.

Dar acest lucru nu este oare adevărat și în cazul datoriei federale? Keynesiștii recunosc că, teoretic, guvernul SUA ar trebui să înregistreze excedente în perioade de avânt economic, pentru a reduce datoria. Dar, în practică, keynesiștii nu spun niciodată „Congresul ar trebui să înregistreze un excedent în anul fiscal viitor”. Nu-mi amintesc de vreun keynesist  în ultimii 50 de ani care să fi recomandat acest lucru în public. Ei pot recunoaște, în teorie, că ar trebui să existe ani cu excedente, în care principalul să fie redus, dar acest lucru este valabil doar la nivel de teorie, nu este niciodată o politică efectivă.

Austriecii, înțelegând Congresul și înțelegându-i pe keynesiști, admit faptul că excedentele federale nu pot să dureze mult timp. Deci, datoria va crește. Scopul atunci, este să le permitem contribuabililor să păstreze mai mult din avuția lor. Înregistrați deficite. Lăsați contribuabilii să păstreze mai mult din avuția lor. Învinșii vor fi creditorii imprudenți care i-au permis guvernului SUA să se împrumute la rate extrem de scăzute.

Economiștii au aceeași opinie în ceea ce privește deficitul comercial. Consumatorii sunt cei care trebuie să decidă cum își cheltuie banii. Dacă vor să cumpere bunuri importate, este decizia lor. Dacă exportatorii vor să vândă pe credit, este decizia lor. În asta constă autoritatea consumatorului și a vânzătorului.

Dar nu este oare mai bine să fii o țară exportatoare? Acest aspect este irelevant pentru teoria economică, spun austriecii. Relevantă este autoritatea individuală, nu cea politică. Este recomandabil ca guvernul să se retragă.

Ce părere aveți de subvențiile acordate de guvernele țărilor exportatoare? Austriecii susțin că ele sunt o idee proastă. Guvernul ar trebui să se retragă. Dar aceste subvenții există. Austriecii spun „Și ce-i cu asta?” Oare acestea nu-i fac pe consumatorii americani dependenți de subvențiile guvernelor străine? Austriecii răspund:  „Televizoarele cu ecran plat nu sunt heroină. Dacă subvențiile acordate de guvernele țărilor exportatoare s-ar termina, americanii vor cumpăra mai puține bunuri importate. Nu vor fi simptome de sevraj pe scară largă. Este o prostie să ne gândim la bugetele familiilor ca la un program de dezintoxicare”. Din nou, acest lucru reiese din perspectiva austriacă asupra responsabilității individuale. Oamenii ar trebui să fie responsabili de ceea ce fac cu proprietatea lor. Guvernele ar trebui să se retragă. 

Arătați-mi un susținător al taxelor vamale ca instrument de planificare socială și eu vă voi arăta o persoană cu un planificator central în interiorul său, încercând să iasă la iveală. „Taxele vamale trebuie să îi protejeze pe consumatori de ei înșiși”. Deci, susținătorul taxelor vamale vrea ca guvernul să trimită polițiști (oameni cu insigne) cu arme care să le spună cetățenilor că nu le este permis să cumpere bunuri importate la prețuri „necinstit” de mici. „Eu reprezint guvernul și sunt aici pentru a te ajuta”. La care un cumpărător influențat de gândirea austriacă întreabă : „Atunci de ce îndrepți arma aceea spre mine?” 

Criticul deficitelor comerciale spune: „Situația aceasta nu poate dura la nesfârșit”. Austriacul spune: „Atunci va înceta”. Criticul spune: „Cred că guvernul ar trebui să folosească forța pentru a-i pune capăt acum”. Austriacul spune: „De ce este Congresul în măsură să decidă?” 

Congresul este problema 

Motivul pentru care există deficit comercial/bugetar este următorul: băncile centrale străine cumpără datoria Statelor Unite. Ele creează propriile lor monede naționale pe care le folosesc pentru a cumpăra dolari americani. Apoi, folosesc acești dolari pentru a cumpăra datoria guvernului american. 

De ce fac ele acest lucru? Pentru că astfel subvenționează exporturile. Monedele lor naționale nu se apreciază. Străinii pot cumpăra mai multe bunuri importate. 

Fiecare administrație vrea ca situația aceasta să continue, vrea cumpărători ai datoriei (IOU-urilor) guvernului. Fiecare administrație crede că nu va veni niciodată timpul să plătească această datorie. „Datoria federală există pentru totdeauna. Datoria federală va crește mereu”. Deci, certificatele de trezorerie achiziționate de băncile centrale străine la rate ale dobânzii de 0,01% reprezintă bani gratuiți pentru administrație. 

Politicienilor le plac banii gratuiți chiar mai mult decât cumpărătorilor. Există un motiv pentru aceasta: poziția de tip „totul sau nimic” în care se află majoritatea membrilor Congresului. Congresul vrea subvențiile țărilor exportatoare, care mențin scăzute ratele dobânzilor aferente datoriei Trezoreriei. Spre deosebire de Congres, un consumator își poate reduce cheltuielile și poate continua să supraviețuiască. El renunță la satisfacerea celor mai puțin importante nevoi. Politicienii nu-și pot reduce cheltuielile fără să fie amenințați de o pierdere a viitoarelor alegeri. Pentru membrii Congresului este „totul sau nimic”. Nu este la fel și pentru un importator.  

Dacă un susținător al taxelor vamale vrea să adopte o poziție în favoarea pieței libere, ar trebui să solicite o interdicție privind vânzarea datoriei guvernamentale către străini. În asta constă principala subvenție la export. Guvernul ar trebui să emită o lege: „Începând din [data] guvernul Statelor Unite nu va mai plăti dobânzi pentru datoria sa niciunui deținător al acestei datorii care nu este cetățean american. De asemenea, nu-și va mai răscumpăra datoria deținută de cetățenii străini. ”Străinii ar începe să-și vândă datoria SUA deținută în ziua în care vreun congressman ar începe să transmită proiectul de lege altor membri ai Camerei Reprezentanților. Ratele dobânzilor vor exploda. Va începe depresiunea. Apoi va urma marele faliment, fie în mod direct, fie prin hiperinflația Rezervei Federale. 

Legături între deficite 

Din acest motiv deficitele gemene sunt conectate. Guvernul Statelor Unite înregistrează deficite masive. Băncile centrale străine cumpără datoria guvernului SUA. Aceasta este principala formă a subvențiilor la exporturile lor: mențin scăzut prețul monedelor lor în raport cu dolarul american. 

Mai există și alte legături. Principala cauză a deficitului comercial este costul petrolului importat. Guvernul SUA oferă protecție militară pentru Arabia Saudită. El le permite saudiților să cumpere avioane și arme americane. Armata saudită este dependentă de aceste exporturi din Statele Unite. Așa că guvernul acceptă dolari în schimbul petrolului. Obligă OPEC să facă același lucru. 

Din nou, legăturile se stabilesc la cel mai înalt nivel: între guverne.

Această situație este benefică pentru consumatorii de energie americani. Menține redus prețul petrolului. Este o subvenție din partea OPEC. 

Economistul austriac spune: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Consumă petrol ieftin cât timp mai este ieftin. Dacă birocrații saudiți doresc să ne vândă nouă singura lor resursă valoroasă în schimbul unor promisiuni de plată ale guvernului, cu atât mai bine pentru consumatorii americani. ” 

Este adevărat că americanii ar putea risipi acest petrol ieftin. S-ar putea ca ei să nu-și folosească rezervele pentru a economisi bani așa cum ar face oamenii cu adevărat orientați spre viitor. Americanii ar rămâne probabil orientați spre prezent. Ei nu vor renunța la consumul prezent pentru un consum viitor mai mare. Dar nu mă aștept de la Congres să echilibreze bugetul federal reducând cheltuielile. Nu mă aștept ca el să devină prea curând un model de orientare spre viitor. 

Orientarea spre viitor 

Ludwig von Mises numea aceasta preferința de timp. Unii oameni sunt foarte orientați spre viitor. Ei sunt dispuși să renunțe la consumul prezent pentru un consum mai mare în viitor. Mises spunea că ei au o preferință de timp scăzută. Alți oameni procedează invers. Deci, pentru orice rată a dobânzii dată, unii oameni vor economisi mai mult decât alții. 

Mises nu și-a exprimat opinia față de motivațiile oamenilor. El și-a exprimat opinia față de politicile guvernamentale care folosesc coerciția pentru a împiedica oamenii să-și urmărească interesele în mod pașnic, așa cum consideră ei de cuviință. 

În Deuteronom este un capitol important despre economie, în care se recomandă cumpătarea. Este vorba despre capitolul 28. Aici, putem citi despre sancțiuni pozitive și negative referitoare la creditare/datorie. 

„Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună, cerul, ca să trimită ţării tale ploaie la vreme şi ca să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale: vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut. ” (v. 12).

„Străinul care va fi în mijlocul tău se va ridica tot mai sus peste tine, iar tu vei coborî tot mai jos; el îţi va da cu împrumut, şi tu nu-i vei da cu împrumut; el va fi fruntea, şi tu vei fi coada. ” (vv. 43-44). 

Aceste fragmente indică faptul că este mai bine să fii un creditor decât un debitor. Dar acesta este un alt mod de a spune că e mai bine să fii orientat spre viitor decât spre prezent. O preferință de timp scăzută este mai bună decât o preferință de timp ridicată. Să fii conducător e mai bine decât să fii condus. „Cel bogat domnește asupra celui sărac, iar cel care se împrumută este un slujitor al celui care dă cu împrumut. ”(Proverbe 22:7). 

Acestea sunt probleme etice. Nu sunt probleme tehnice. Există dezbateri intense asupra faptului dacă o anume datorie este o idee bună sau nu. Problema este 1) obiectivul și 2) orientarea spre viitor. Ce se urmărește prin acest obiectiv? Dacă se urmărește acumularea de active, atunci se pune întrebarea: acumulare pentru ce? 

Persoana orientată spre viitor preferă mai mult capital în viitor decât în prezent. S-ar putea ca el să fie un avar. Sau ar putea fi un filantrop cu o viziune. În oricare din situații, preferința lui pentru o mai mare avuție în viitor este reflectată în preferința lui de timp scăzută. El va economisi la o rată de rentabilitate mai mică decât o va face o persoană cu o preferință de timp ridicată. 

Când punctul lui de vedere este împărtășit în societate, acest lucru se va vedea printr-o îndatorare redusă și o creditare mărită.

O veche glumă evreiască sună astfel:

Întrebare: De ce există ne-evrei?

Răspuns: Cineva trebuie să plătească pentru tot.

(Aceasta este confirmată de o observație făcută de colegul meu de cameră evreu cu privire la Fresno, California, în anii 1940: „Când s-au mutat armenii, evreii au plecat”). Dar gluma are un corolar: „Cineva trebuie să se împrumute”. Ca să vinzi mai mult, trebuie să împrumuți mai mult. Oamenii cu o preferință de timp scăzută îi împrumută pe cei cu o preferință de timp ridicată. Este o situație de tipul win-win, dată fiind perspectiva față de timp a ambelor grupuri. Dar ar putea fi win-lose dacă una din părți se înșeală cu privire la ce va oferi viitorul. 

Dacă o țară are puterea de a inflaționa moneda sa, persoana cu o preferință de timp ridicată ar putea fi învingătoare. Persoana cu o preferință de timp scăzută oferă un împrumut într-o monedă care valorează mult. După inflație, persoana cu o preferință de timp ridicată plătește împrumutul vânzând un ou. Asta s-a întâmplat în cazul inflației din Germania din anii 1922-1923. Fermierii au câștigat. Locuitorii din mediul urban au pierdut. 

Este consumatorul american vinovat de cumpărarea importurilor ieftine subvenționate de inflația unor bănci centrale asiatice și de disponibilitatea acestora de a cumpăra obligațiuni ale guvernului SUA? Nu neapărat. Când Fed-ul inflaționează, ceea ce se va întâmpla, băncile centrale asiatice vor descoperi ce nechibzuite au fost politicile lor monetare. Vor descoperi că mercantilismul dă greș. 

Concluzie 

Deficitele gemene - comercial și federal - sunt conectate. Ele sunt conectate prin:

1) politica mercantilistă a băncilor centrale care își inflaționează monedele pentru a achiziționa IOU-urile guvernului american și

2) politica keynesistă a SUA de creștere a cheltuielilor guvernamentale prin împrumuturi. 

Avem două guverne ale banilor fiat care s-au specializat fiecare în ceea ce face cel mai bine. Asiaticii sunt specializați în împrumutarea banilor fiat pentru cumpărarea de promisiuni fiat. Congresul profită de imprudența asiaticilor. Ambele părți spun: „Să petrecem!”. Câștigătorii sunt consumatorii americani - atâta vreme cât petrecerea continuă. 

 

Gary North este autorul lucrării Mises on Money. El este, de asemenea, autorul unei serii de 20 de volume intitulată An Economic Commentary on the Bible.