Nu cu mult timp în urmă, a reapărut în spaţiul public o iniţiativă fiscală referitoare la impozitarea cu 1% a marilor averi. Este vorba despre taxarea acelor averi care depăşesc 450.000 de euro. Ca orice iniţiativă „benefică” a devenit rapid asimilată de guvernanţii actuali. Unui guvern nou îi stă bine afişând iniţiative noi, moderne, „progresiste”. Merită analizată această propunere măcar din solidaritate cu ideea dezbaterii. Nu mai adaug aici că taxa în sine este una care, ni se spune, ar trebui să incite la „solidaritate”. Se face referire, desigur, la solidaritatea impusă de manifestarea crizei. Altfel spus, oamenii foarte înstăriţi trebuie să fie solidari cu semenii lor nevoiaşi, cei mai afectaţi de criza economică profundă prin care trecem cu toţii.

Oamenilor de bună credinţă, dar mai puţini familiarizaţi cu gândirea economică sănătoasă, li s-ar putea părea o iniţiativă bună. Argumentele ar varia din zona celor ale solidarităţii („să contribuie şi ei că au de unde”) până la cele din zona relaţiilor politico-economice („oricum contribuie din averile obţinute prin afaceri cu statul”). Mulţi alţii (economişti, politicieni) acreditează ideea acestei taxe din altă perspectivă, pretins economică. Argumentul este acela că fiecare leu sau euro colectat la bugetul statului înseamnă mai puţin pentru cel de la care a fost luat decât pentru cel la care va merge. Adică, marii bogătaşi pierd mai puţin decât câştigă marea masă a nevoiaşilor. De aici, unii politicieni au dedus concluzia că taxa nu şi-ar atinge scopul pentru că este... prea mică. Prin urmare, iniţiativa amintită ar fi una „benefică” dacă taxa ar fi mai mare. Concluzia este fondată pe baze complet eronate. De fapt, nimeni în afara deţinătorului averii nu poate spune cât reprezintă renunţarea la o parte din aceasta. Alegerea folosirii unui leu din acea avere sub o formă sau alta, lasă nefructificate o multitudine de alternative. Valoarea celei mai bune alternative reprezintă expresia renunţării apărute în urma alegerii. Situaţia aceasta descrie ceea ce studenţii cunosc deja ca fiind costul de oportunitate. Faptul că acesta are valoare subiectivă se explică tocmai prin incapacitatea altcuiva, în afara decidentului, de a stabili mărimea lui. Prin urmare, orice iniţiativă în zona realizării unor comparaţii interpersonale privind valoarea subiectivă a alegerii sau renunţării este hazardată, complet inutilă şi generatoare de confuzii.

Pledoariile în favoarea taxei pe marile averi sunt alimentate cu exemple de „bună practică” de peste hotare. Ţări precum Franţa, Germania, Italia, Norvegia au o asemenea taxă iar procentele sunt în unele cazuri mai mari decât cel propus de guvernanţii noştri. Mai mult, se apreciază că succesul acestei taxe în ţările amintite se datorează sistemului progresiv de impozitare şi eficienţei fiscului. Aşadar, pentru ca măsura să fie una de succes, trebuie asortată cu fiscalitate în creştere, birocratizare şi reglementare pe măsură. Warren Buffett în SUA dar şi câţiva afacerişti multimilionari francezi cereau încă de anul trecut să fie taxaţi suplimentar pe motiv că plătesc prea puţin statului. Iniţiativa pare cel puţin ciudată atât timp cât nimeni nu-i împiedică să îşi folosească averile tocmai pentru a fi solidari cu semenii. Alţi miliardari sunt dispuşi să îşi doneze averile în scopuri caritabile. Bill Gates este un exemplu în acest sens. În cazul său, dar şi al altora, nu a fost nevoie de constrângere pentru a manifesta spirit de solidaritate. Iar unde nu este cazul de „voluntariat” apar variante alternative. Soluţia propusă de candidatul socialist la preşedinţia Franţei, Francois Hollande, este un bun exemplu. Acesta doreşte taxarea cu 70% a veniturilor mari pe motivul că „nu este posibil să existe un asemenea nivel al salariilor”.

Aşa cum se întâmplă de obicei, preluarea de către stat a unor „sarcini” din mâna privaţilor conduce la contradicţie în termeni şi ineficienţă în furnizarea serviciilor publice. Ideea de solidaritate ţine totalmente de voluntariat, de dorinţa oamenilor de a fi alături semenilor. Mai mult, această dorinţă se concretizează sub o formă sau alta (sprijin material, bănesc, moral). Ceea ce ne propun guvernanţii este să acceptăm că solidaritatea, atunci când „interesul naţional” o cere, trebuie impusă cu forţa. Bunăstarea personală trebuie sacrificată în favoarea bunăstării generale. Este de remarcat cum, doar prin utilizarea unor concepte antagonice, percepţia se schimbă, este alterată. Nu contează dacă termenii au relevanţă logică sau economică. Printr-o manevră dibace, solidaritatea privită ca manifestare a compasiunii între semeni, bazată pe voluntariat se transformă în ceva impus prin lege denumit, ciudat, „solidaritate”.

Dacă deturnarea s-ar produce doar în sensul semnificaţiei termenului, nu ar fi decât, cel mult, o problemă de semantică. Serviciile finanţate „solidar” de stat ar avea o calitate cel puţin la fel de bună precum cele oferite pe piaţă şi nimeni nu ar da atenţie unor amănunte. Din păcate nu se întâmplă aşa. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de acceptat: statul, ca furnizor de servicii este în incompatibilitate cu ideea de calitate. Măsura calităţii o dă relaţia directă cu beneficiarul serviciilor, adică publicul larg. O asemenea interacţiune, specifică pieţei libere, scapă relaţiilor dintre stat şi contribuabili. În cazul acestora interacţiunea are la bază constrângerea, impunerea, prin voinţa majorităţii, a unei măsuri sau a alteia despre care se crede că va servi „interesului general”.

Paradoxal, impunerea solidarităţii ucide solidaritatea. Deşi guvernanţii îşi propun să dezvolte spiritul de solidaritate, vor ajunge să îl ucidă. Odată cu el ar putea dispărea şi dorinţa celor taxaţi (dacă exista cumva) de a-şi ajuta semenii. În condiţiile taxei de solidaritate, oricum fac asta. Un exemplu concret l-am putut remarca în perioada aceasta dominată de zăpezile abundente. Autorităţile nu contenesc să constate cum populaţia asistă nepăsătoare la eforturile lor de a deszăpezi drumurile şi gospodăriile. Se remarcă o schimbare în discurs. Brusc, oamenii obişnuiţi nu mai sunt consideraţi contribuabili. Termenul dispare din vocabularul reprezentanţilor statului atunci când trebuie să acopere ineficienţa inerentă aruncând vina în curtea (înzăpezită) a contribuabililor. Întrebarea firească este: ce s-ar fi întâmplat dacă autoritatea publică nu ar fi preluat sarcina asistenţei sociale de orice fel din mâna privaţilor? Dacă nu s-ar fi angajat ca, în schimbul taxelor percepute şi colectate cu forţa constrângerii, să furnizeze inclusiv acest gen de servicii, cum ar fi funcţionat stimulentele/constrângerile apărute în aceste condiţii? Ar fi găsit „privaţii” soluţii sau ar fi aşteptat înfriguraţi ca autorităţile, „plătite” în avans, să îşi facă datoria? Solidaritatea nu se alimentează din sentimentul nedreptăţii sistematic insuflată prin sistemul de impozitare. Cu atât mai mult atunci când se constată lipsa lor, în ciuda promisiunilor avansate. În schimb, tot nedreptatea, cea autentică apărută prin forţa împrejurărilor (furia naturii, spre exemplu) este cea care face ca solidaritatea semenilor să iasă la iveală. Aceasta îşi arată rezultatele benefice atunci când oamenii simt că trebuie să îşi ajute semenii şi nu sunt constrânşi prin taxare să facă acest lucru. Serviciile oferite de asociaţii caritabile (finanţate exclusiv privat) sunt, în general, incomparabile calitativ faţă de cele oferite organizaţiile statului.

O altă problemă care ar putea apărea este aceea că şi spiritul antreprenorial are de suferit pe lângă cel caritabil. Marii bogătaşi vor plăti taxa renunţând la a mai finanţa o parte din afacerile pe care le au deja sau îşi vor transfera afacerile în alte state cu fiscalitate mai permisivă. Numărul locurilor de muncă oferite scade sau, mai mult, sunt concediate persoanele deja angajate. O nouă contradicţie îşi face apariţia: deşi guvernanţii susţin că vor să mărească numărul locurilor de muncă, sfârşesc prin a încuraja concedierile. Aceeaşi guvernanţi afirmă că prioritatea o reprezintă creşterea investiţiilor. Este curios de aflat cum s-ar putea realiza acest obiectiv dacă însuşi scopul oricărei investiţii (creşterea averii) este taxat prin această iniţiativă. Desigur, referirea de mai sus îi vizează pe marii afacerişti ale căror averi se formează în mediul privat şi nu în urma interacţiunii cu agenţiile publice. În acest caz, afacerile astfel finanţate vor rezista probabil mai bine datorită accesului la sursa suplimentară de finanţare pe care o reprezintă bugetul de stat.

În economia de piaţă, veniturile se formează în urma relaţiilor afaceriştilor cu clienţii lor. Pentru că aceste relaţii se concretizează în schimburi ale drepturilor de proprietate, interacţiunile de acest sunt cunoscute generic sub numele de „piaţă”. Aceasta este expresia în realitate a sintagmei de mai sus. Din păcate, pentru cei mai mulţi dintre politicieni şi economişti, „economia de piaţă” este doar o sintagmă utilă doar atunci când discursul o impune. Orice intervenţie în mecansimul relaţiilor de piaţă îl distorsionează iar finalitatea se vede în redistribuirea avuţiei. Cea mai directă formă de realocare apare în urma impozitării. Efectele sunt invariabil aceleaşi, diferită fiind doar intensitatea lor. O parte dintre ele au fost surprinse mai sus. Nu întâmplător, tot mai multe studii care analizează calitatea mediului de afaceri, cauzele lipsei competitivităţii insistă asupra fiscalităţii ca principală cauză a deteriorării relaţiilor de piaţă. Acesteia i se adaugă consecinţe inerente sub forma creşterii birocraţiei şi gradului de reglementare. Pe acest fond, antreprenoriatul autentic suferă mutaţii. Întreprinzătorii au de ales între a dispărea prin faliment sau a evolua la forme „agresive” în relaţia cu clienţii. Nu pot face asta înainte de a se elibera de relaţia simbiotică pe care o au cu aceştia. Soluţia: transformarea lor în „clienţi” ai favorurilor agenţiei guvernamentale. Acum nu mai caută profitul în relaţia cu consumatorii lor, ci rentele pe care le pot câştiga din relaţia cu bugetul public. Distribuirea avuţiei este reconfigurată într-o manieră brutală. Dacă în urma relaţiilor exclusive cu mediul privat, întreprinzătorii câştigau atât cât „doreau” consumatorii, mai nou vor câştiga atât cât vor reprezentanţii statului. În cadrul relaţiilor de piaţă consumatorii câştigau la rândul lor, acum câştigurile clienţilor politici se obţin în detrimentul lor.    

Modalitatea prin care societatea poate prospera ţine de încurajarea creşterii avuţiei legitim obţinută. Politicile redistributive ale guvernelor creează inechitate în alocarea veniturilor şi contribuie la „umflarea” averilor clienţilor politici. Exemplele îmbogăţiţilor peste noapte în urma relaţiilor cu statul sunt cea mai bună dovadă în acest sens. Graţie „solidarităţii” cu reprezentanţii puterii, dar în detrimentul cetăţenilor obişnuiţi, aceştia au acumulat averi uriaşe. Taxa pe marile averi descurajează iniţiativele autentice de câştig exclusiv din mediul privat, dar le încurajează pe cele bazate pe relaţiile cu statul. Potentaţii ştiu că aceste sume le vor fi returnate sub forma „investiţiilor publice”. Adevărata solidaritate ar trebui să vizeze tăierea stimulentelor atât de atractive pentru clienţii politici: finanţările din bani publici. Abia atunci bogaţii, abonaţi la fonduri publice, vor deveni solidari cu semenii lor care îşi câştigă averile din mediul privat. Tot astfel vor contribui la bunăstarea cetăţenilor fără a fi nevoie de „solidarizări” forţate.

 

Aceasta este varianta actualizată a articolului publicat în ediţia online a ziarului Adevărul din data de 23 februarie 2012.