Principala contribuție a Lordului Keynes nu a constat în dezvoltarea unor idei noi, ci „în renunțarea la cele vechi”, după cum chiar el declara în finalul Prefaței lucrării sale „Teoria generală”. Keynesiștii susțin că realizarea sa, care va rămâne pentru totdeauna în istoria gândirii economice, o reprezintă respingerea totală a ceea ce a ajuns sa fie cunoscută drept „Legea piețelor a lui Say”. Ei consideră că infirmarea acestei legi constituie esența tuturor învățăturilor keynesiste, întrucât toate celelalte teze ale doctrinei sale pot fi deduse într-o manieră logică din acest raționament fundamental și se destramă în cazul în care atacul său asupra Legii lui Say se dovedește a fi unul nefondat.[1]

Totuși, este important să realizăm faptul că Legea lui Say a fost în primul rând concepută ca o respingere a doctrinelor populare susținute în anii premergători dezvoltării economiei ca ramură a cunoașterii umane. Aceasta nu a reprezentat o parte integrală a noii științe economice, așa cum ne învață economiștii clasici, ci mai degrabă una introductivă – se urmărea expunerea și îndepărtarea ideilor deformate și nefondate care încețoșau mințile oamenilor și constituiau obstacole serioase în calea unei analize riguroase a situației generale existente.

I

De fiecare dată când afacerea sa era una neprofitabilă, negustorul obișnuit avea la îndemână două explicații: răul fusese cauzat de lipsa banilor și de o supraproducție generalizată. Într-un faimos pasaj din „Avuția națiunilor”, Adam Smith a destrămat însă primul dintre aceste mituri, în timp ce Say s-a dedicat, în special, respingerii totale a celui de-al doilea.

Atât timp cât un anumit lucru este un bun economic și nu un „bun liber”, oferta sa nu va fi, desigur, una absolut abundentă: vor exista în continuare nevoi nesatisfăcute pe care o ofertă mai mare le-ar putea satisface și oameni care ar dori să obțină mai mult din acel bun decât obțin în prezent. Așadar, în ceea ce privește bunurile economice, nu vom putea vorbi niciodată despre o supraproducție absolută (iar economia tratează doar bunurile economice nu și bunurile libere, precum aerul, care nu constituie obiectul acțiunilor umane îndreptate către un anumit scop, nu sunt produse, și referitor la care nu putem folosi termeni precum subproducție sau supraproducție).

În ceea ce privește bunurile economice, putem vorbi doar despre o supraproducție relativă. În timp ce consumatorii își manifestă cererea pentru anumite cantități de cămăși și pantofi, producătorii fabrică, să presupunem, o cantitate mai mare de pantofi și una mai mică de cămăși. Nu putem spune că acesta este un caz de supraproducție a tuturor mărfurilor, întrucât supraproducției de pantofi îi corespunde o subproducție de cămăși. Așadar, rezultatul nu poate fi o recesiune a tuturor ramurilor de afaceri, ci o modificare a raportului de schimb dintre pantofi și cămăși. Dacă, de exemplu, o pereche de pantofi era înainte echivalentul a patru cămăși, acum valorează doar trei cămăși și, în timp ce afacerea va fi neprofitabilă pentru producătorii de pantofi, ea devine profitabilă pentru producătorii de cămăși. Prin urmare, încercarea de a explica o recesiune generală a comerțului făcând referire doar la o pretinsă supraproducție generalizată devine una eronată.

Mărfurile sunt plătite în ultimă instanță prin alte mărfuri, spune Say. Banii sunt doar mijlocul de schimb cel mai des folosit; ei joacă numai un rol intermediar. Ceea ce vânzătorul vrea în final să obțină, în schimbul mărfurilor pe care le oferă, sunt alte mărfuri.

Prin urmare, fiecare marfă produsă constituie un preț pentru un alt tip de marfă, iar situația producătorului oricărei mărfi este îmbunătățită prin orice creștere a producției altor mărfuri. Ceea ce ar putea însă afecta interesul unui producător este eșecul său în anticiparea corectă a pieței: el a supraapreciat cererea publicului pentru marfa sa și a subapreciat cererea acestuia pentru alte mărfuri. Consumatorii nu au nevoie de un întreprinzător incompetent; ei îi vor achiziționa marfa doar la prețuri care îl vor face pe acesta să înregistreze pierderi și îl vor forța să iasă de pe piață dacă nu își va corecta la timp erorile. Pe de altă parte, acei întreprinzători care au reușit să anticipeze mai bine cererea publicului vor acumula profit și vor putea să își extindă afacerea. În opinia lui Say, acesta este adevărul din spatele afirmațiilor eronate ale oamenilor de afaceri care consideră că principala dificultate nu o constituie producția ci vânzarea mărfurilor. Ar fi însă mai corect ca aceștia să afirme că principala problemă a unei afaceri este de a produce, în cel mai bun și mai ieftin mod, acele mărfuri care vor satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor.

Așadar, Smith și Say au distrus cea mai veche și cea mai naivă explicație a ciclului comercial, așa cum era aceasta oferită de către efuziunile populare ale comercianților ineficienți. Într-adevăr însă, realizarea lor a fost doar una negativă. Ei au destrămat convingerea că recurența perioadelor în care afacerea este una neprofitabilă ar fi cauzată de o lipsă a banilor și de o supraproducție generalizată, dar nu au oferit o teorie elaborată a ciclului comercial, prima explicație a acestui fenomen fiind elaborată mult mai târziu de către British Currency School.

Însă contribuţiile importante ale lui Smith și Say nu au fost în întregime noi și originale. Anumite puncte esențiale ale raționamentelor lor se regăsesc, de-a lungul istoriei gândirii economice, și la alți autori mai vechi, dar acest lucru nu diminuează în niciun fel meritele lui Smith și Say. Ei au fost primii care au tratat acest aspect într-o manieră sistematică și care au aplicat ideile lor problemei recesiunii economice și, prin urmare, tot ei au fost cei împotriva cărora susținătorii doctrinei populare eronate și-au îndreptat criticile violente. Sismondi și Malthus l-au ales pe Say drept ținta atacurilor directe atunci când au încercat – în zadar – să salveze prejudiciile populare deja discreditate.

II

Say a ieșit victorios din polemicile sale cu Malthus și Sismondi. El a demonstrat veridicitatea afirmațiilor sale, în timp ce adversarii săi nu au putut dovedi același lucru. Din acel moment, pe toata perioada secolului al XIX-lea, recunoașterea adevărului cuprins în Legea lui Say a constituit semnul distinctiv al unui economist. Acei autori și politicieni care au considerat pretinsa lipsă de bani ca fiind cauza tuturor relelor și care au privit inflația drept un panaceu nu mai erau considerați economiști, ci doar indivizi care cred în inflația fără limite și în expansiunea creditului.

Lupta dintre adepții monedei stabile și inflaționiști a continuat timp de multe decenii, însă aceasta nu mai era considerată o controversă între diferite școli de economie, ci un conflict purtat între economiști și anti-economiști, între persoane rezonabile și fanatici ignoranți. Atunci când toate țările civilizate au adoptat standardul aur sau etalonul aur-schimb, cauza inflației părea a fi pierdută pentru totdeauna.

Economia nu s-a mulțumit însă cu ceea ce Smith si Say ne-au învățat referitor la aceste probleme. Astfel s-a dezvoltat un întreg sistem de teoreme care au demonstrat, într-o manieră convingătoare, absurditatea sofismelor inflaționiste și au descris în detaliu consecințele inevitabile ale creșterii cantității de bani aflați în circulație și ale expansiunii creditelor. De asemenea, a fost elaborată teoria monetară a ciclului economic ce a explicat modul în care încercările repetate de a „stimula” afacerile prin expansiunea creditelor cauzează recurența recesiunilor la nivelul comerțului. Așadar, s-a demonstrat într-o manieră conclusivă faptul că acea criză pe care inflaționiștii o puneau pe seama unei insuficiente oferte de bani este, din contra, rezultatul unor încercări de a elimina această pretinsă lipsă de bani prin expansiunea creditelor.

Economiștii nu au contestat faptul că expansiunea creditelor duce, în stadiul inițial, la dezvoltarea afacerilor, ci au încercat să evidențieze modul în care o astfel de dezvoltare artificială se va prăbuși inevitabil după o anumită perioadă, producând o recesiune generală. Această ipoteză ar putea face apel la oamenii de stat determinați să promoveze bunăstarea de durată a națiunii lor, dar ar putea să nu îi influențeze pe acei demagogi care urmăresc doar succesul în campania electorală, fără a fi îngrijorați de ce se va întâmpla după aceea. Din păcate însă, cei din urmă sunt cei care dețin supremația în viața politică a acestei epoci a războaielor și revoluțiilor și, contrar tuturor învățăturilor oferite de către economiști, inflația și expansiunea creditelor au fost ridicate la rangul de principiu primordial al politicilor economice. Aproape toate guvernele sunt astăzi adepte ale cheltuielilor nechibzuite, finanțându-și deficitele prin tipărirea unor cantități adiționale de bancnote nerambursabile și prin expansiunea fără limite a creditelor.

Marii economiști au fost prevestitorii noilor idei, dar politicile economice recomandate de către aceștia au fost în contradicție cu cele practicate de guvernele contemporane și partidele politice. A fost necesar să treacă mulți ani, decenii întregi chiar, până ce opinia publică a acceptat noile idei așa cum au fost ele promovate de către economiști și până când în politicile economice au fost realizate schimbările necesare.

În ceea ce privește însă „noua economie” a Lordului Keynes, lucrurile au stat altfel. Politicile susținute de acesta au fost exact aceleași pe care aproape toate guvernele, inclusiv cel britanic, le adoptaseră deja cu mulți ani înaine ca „Teoria generală” a sa să fie publicată. Keynes nu a fost un inovator al noilor metode de soluționare a problemelor de ordin economic. Contribuția sa a constat mai degrabă în oferirea unor aparente justificări pentru politicile economice populare celor aflați deja la putere, în ciuda faptului că acestea erau considerate dezastruoase de către toți economiștii; el a găsit doar argumente în favoarea politicilor deja practicate. Keynes nu a fost un „revoluționar”, după cum l-au numit unii dintre adepții săi, întrucât „revoluția keynesistă” s-a desfășurat cu mult timp înainte ca Keynes să o aprobe și să găsească o explicație pseudo-științifică pentru aceasta. Ceea ce el a făcut cu adevărat a fost să găsească o scuză pentru politicile predominante ale guvernelor.

Aceasta explică succesul rapid al cărții sale, care a fost primită cu entuziasm atât de guverne cât și de partidele politice aflate la conducere și care a fermecat în mod special un nou tip de intelectuali, „economiștii guvernamentali”. Aceștia aveau mustrări de conștiință, fiind conștienți de faptul că duc la îndeplinire politici pe care toți economiștii le condamnă, considerându-le dezastruoase și opuse scopului. Acum însă ei se simțeau ușurați întrucât „noua economie” le restabilise echilibrul moral. Astăzi ei nu se mai simt rușinați de faptul că sunt susținătorii unor politici greșite, ci își elogiază activitatea, considerându-se „profeții noului crez”.

III

Epitetele exuberante pe care acești admiratori le folosesc pentru a descrie munca lui Keynes nu pot eclipsa faptul că acesta nu a combătut legea lui Say. Deși a respins-o din punct de vedere emoțional, el nu a adus niciun argument solid care să invalideze expunerea rațională a acestei legi.

De asemenea, Keynes nu a încercat nici să respingă prin argumente raționale învățăturile economiei moderne. El a ales doar să le ignore. Keynes nu a formulat nicio propoziție critică împotriva teoriei care susținea că o creștere a cantității de bani nu poate duce decât, pe de o parte, la avantajarea unor grupuri în detrimentul altora și, pe de altă parte, la favorizarea investițiilor incorecte și a pierderilor de capital. El a fost incapabil sa aduca vreun argument prin care sa demonstreze invaliditatea teoriei monetare a ciclului comercial, iar tot ce a făcut a fost să reînvie dogmele sale auto-contradictorii ale variatelor secțiuni ale inflaționismului. Keynes nu a adăugat nimic prezumpțiilor goale făcute de predecesorii săi, începând cu vechea „Birmingham School of Little Shilling Men”și până la Silvio Gesell, ci a tradus doar sofismele acestora – de sute de ori respinse – în limbajul problematic al economiei matematice. El nu a avut nicio replică la obiecțiile pe care persoane precum Jevons, Walras și Wicksell – numind doar câțiva – le-au adus împotriva efuziunilor inflaționiștilor.

Se întâmplă la fel și cu discipolii săi. Aceștia consideră că a-i numi „proști” sau „fanatici cu viziuni limitate”[2] pe cei care „nu reușesc să fie impresionați până acolo încât să admire geniul Keynesist” reprezintă un substituent al unui raționament economic convingător. Ei cred că au reușit să demonstreze că au dreptate catalogându-și adversarii drept „ortodocși” sau „neoclasici”, însă dau dovadă de o extraordinară ignoranță considerând că doctrina lor este corectă doar pentru că este nouă.

De fapt, inflaționismul este cea mai veche dintre toate erorile. Acesta a fost foarte popular cu mult înaintea perioadei lui Smith, Say și Ricardo, împotriva învățăturilor cărora keynesiștii nu pot avansa nicio altă obiecție în afara faptului că sunt învechite.

IV

Succesul fără precedent al keynesismului se datorează faptului că acesta oferă o aparentă justificare pentru politicile de „cheltuieli deficitare” susținute de către guvernele contemporane. Aceasta este pseudo-filozofia celor care nu se gândesc decât la risipirea capitalului acumulat de generațiile anterioare.

Cu toate acestea, efuziunile niciunui autor, oricât de genial și sofisticat, nu pot schimba legile perene ale economiei. Ele există, funcționează și se susțin reciproc. În ciuda tuturor criticilor puternice și pasionale aduse de purtătorii de cuvânt ai guvernelor, consecințele inevitabile ale inflaționismului și ale expansionismului, așa cum sunt ele descrise de către economiștii „ortodocși”, vor trece imediat. Abia apoi, foarte târziu într-adevăr, chiar și oamenii simpli vor descoperi că Keynes nu ne-a învățat cum putem săvârși „miracolul ... de a transforma piatra în pâine,” [3] ci, din contra, tehnica deloc maiestuoasă de a consuma ceea ce este menit pentru a fi investit.