Decizia statului român de a amenda producătorul auto Ford pentru neatingerea țintei de producție asumată prin contractul de privatizare a uzinei de la Craiova reprezintă semnul unei reîntoarceri pe scenă a unui actor binecunoscut: planificarea industrială. Deși reîntoarcerea se face după huiduieli și nu după ovaționări, impresia neclintită a acestui actor cum că ar avea talent nu poate fi ștearsă. Că va urma o prestație mediocră, nimeni nu are nici o îndoială. Din păcate, spectatorii care au mai rămas sunt ținuți în sală cu forța.
Principala filozofie din spatele procesului de tranziție post-comunistă în Europa de Est ar fi trebuit să fie – și în unele locuri chiar a fost – privatizarea deplină a facilităților industriale. Este o filozofie pe care, personal, aș îndrăzni să spun că nici un guvern post-decembrist din România nu și-a asumat-o în mod onest și decisiv. Impresia privatizării industriei românești au fost ca regulă generală făcută ad hoc, accidental, pentru a salva bugetul într-un anumit an, sub presiuni externe, direcționate, suspectată de interese speciale, ș.a.m.d. Mai mult, România s-a individualizat în mod sistematic în toată această perioadă prin clauzele suplimentare post-privatizare impuse firmelor achizitoare cu privire la utilizarea activelor dobândite.
Impunerea unor restricții cu privire la utilizarea acestor active după momentul privatizării reprezintă o limitare a libertății economice a firmei achizitoare. Astfel, privatizarea rămâne doar parțială atât timp cât statul poate penaliza firma și uneori chiar anula contractul de privatizare datorită performanței post-privatizare a acesteia. Este, evident, meteahna veche a unei birocrații industriale care se crede atotștiutoare. În mod practic, orice asemenea clauză nu poate duce decât la o scădere a prețului obținut din privatizare căci toate aceste condiționări reprezintă costuri din partea firmei în cauză. În cazul în care firma oricum și-ar fi propus așa ceva, impunerea unor asemenea restricționări este inutilă.
Se poate aprecia că România este astăzi încă săracă și ocolită de către multe firme străine și tocmai datorită acestor metehne care dau impresia că autoritățile publice știu mai bine decât firmele în cauză ce ar trebui să se întâmple cu activele în cauză. Iar un exemplu în acest sens este tocmai cazul Ford. Cifra de 250.000 de unități produse inclusă în contractul de privatizare are o aureolă mistică. De unde a apărut ea? Cine ar fi putut anticipa în 2007 că, în momentul privatizării, adică în anul de grație 2012, acest producător ar fi trebuit să producă un anumit număr de automobile? Nici măcar Ford Corporation. Probabil că autoritățile s-au luat după niște indicatori tehnologici de producție. Probabil că s-au gândit și la o anumită dimensiune a forței de muncă posibil a fi angajate pentru a acoperi acest nivel de producție și a reduce șomajul. Dar privatizările nu sunt o modalitate de reducere a șomajului ci o modalitate de rentabilizare, de punere a structurii de producție dintr-o economie pe baze sănătoase, orientate către creștere și competitivitate economică. Nemaivorbind de logica intrinsecă a economiei de piață, respectiv libertatea economică.
Ca orice planificare, chiar și în cazul bunelor intenții, acest proces nu va funcționa. Ca în orice economie planificată, planurile de astăzi nu se potrivesc cu cele de peste 5 ani. Între timp, a trecut o criză, piața auto a scăzut iar riscul de a demara noi proiecte de producție este și astăzi extrem de ridicat.
Clauzele post-vânzare din contractele de privatizare sunt semnul unei neîncrederi structurale a statului român în intențiile firmelor care dobândesc controlul activelor în cauză. Premizele implicite sunt că aceste firme sunt neserioase, dorind să păcălească statul român pentru a cumpăra uzinele de automobile și a le transforma peste noapte în mall-uri. Dacă nici Ford Corporation nu poate beneficia de prezumția de dorință de expandare a producției și creștere, șansa unei economii de piață în România este nulă. Mulți regretă sinceritatea socialismului. Unde, probabil, directorul întreprinderii ar fi făcut orice pentru a o produce, chiar dacă automobilele zăceau în curtea fabricii. Și unde, indiferent de producția efectivă, s-ar fi raportat glorios atingerea planurilor cincinale.
După două decenii de tranziție, autoritățile publice din România nu au înțeles încă un principiu de bază al economiei politice non-marxiste. Cum că singurii care își pot da cu părerea cu privire la cât și ce să producă – inclusiv la ce preț să vândă – nu sunt funcționarii publici, ci întreprinzătorii privați. Iar acești funcționari publici, ca și o mare parte dintre noi, opinia publică, nu au înțeles încă faptul că prosperitatea economiei românești nu se datorează reglementărilor, taxelor și planurilor industriale.
Unii comentatori ar spune că ajutoarele de stat și facilitățile promise firmei în cauză au trebuit compensate cumva prin angajamente suplimentare în ceea ce privește activitatea sa. Problema este că logica este eronată. Nici ajutoarele de stat nu legitimează condiționările suplimentare post-privatizare și nici condiționările suplimentare nu legitimează ajutoarele de stat.
Imaginea cea mai oportună a statului modern este cea a unui jocheu. Iar calul pe care îl călărește este economia privată națională. Performanțele sale ca jocheu sunt date în primul rând de sănătatea și performanțele calului, nu de numărul de cravașe pe care le aplică. Căci, până la urmă, a te juca cu un căluț de nuiele nu îți conferă nici o șansă în cursa globală pentru creștere economică și bunăstare națională.
Articolul de faţă a fost publicat iniţial în revista Economistul, aprilie 2012.