Cui îi este frică de datoriile publice?

Share:

Economia Europei pare să se fi împotmolit până la genunchi în datorii, având deficitele publice și cele ale asigurărilor sociale obligatorii de peste 12% în Marea Britanie, peste 8% în Franța și peste 7% în Germania în 2009, iar 2010 pare să promită, în mare, cam același lucru. Majoritatea comentatorilor sunt speriați de această perspectivă, nu atât de mult din cauza statisticilor din 2009 și 2010, ci din cauza anticipațiilor lor legate de anii de normalitate care trebuie să urmeze emergenței excepţionale din care tocmai ieșim. Alții, o minoritate sfidătoare, numesc acest lucru „isteria deficitelor”. Sir Samuel Brittan, redactorul senior al Financial Times, spune că dacă economia își va reveni, aceasta va absorbi deficitul și va reduce datoriile; dacă această revenire nu se va întâmpla în curând, nici ameliorarea nu se va vedea și nici nu ar trebui să se vadă. Nici Keynes, probabil, nu ar fi zis-o altfel.

Majoritatea laudelor aduse lui Keynes în ultimele decenii au fost reacții la adulațiile în centrul cărora era o imagine mai degrabă deformată și naivă a lui Keynes în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Fără a intra în subtilități legate de ce dorea de fapt Keynes și cum a fost interpretat el greșit, ar fi folositor să separăm economia keynesiană de mecanica keynesiană. Ultima are măcar meritul de a nu fi subiect de dispută, pentru că se bazează pe faptul că, la fel ca orice alt cont, conturile naționale trebuie mereu să fie în echilibru. Acestea pot să fie în echilibru la niveluri mici sau mari ale venitului total. Unei schimbări făcute într-un item al unui cont îi corespunde o schimbare de semn opus în alți itemi; sau, schimbările trebuie asociate unui nivel mai mic (sau, dacă există constrângeri fizice, unui nivel mai mare) al venitului total la care aceste schimbări sunt revizuite și ajustate reciproc.

Cineva ar putea să-și închipuie, de dragul discuției, că oamenii din economia de tip anglo-american care au avut datorii din ce în ce mai mari în ultimii zece ani, decid să se îndrepte și să își restructureze bugetele, astfel încât economisirea privată netă anticipată a gospodăriilor se mută din jurul lui 0 la 5-7 procente din venitul disponibil. O creștere simultană a dezeconomisirii guvernamentale (adică a deficitului bugetar) de încă aproximativ 4% ar balansa acest lucru. Presupunând că nimic altceva nu se schimbă, o scădere a deficitului privat ar fi pur și simplu balansată de o creștere corespunzătoare a deficitului public. Bineînțeles, economisirile sau dezeconomisirile nete ale corporațiile și exporturile nete ar putea să se schimbe în același timp, iar în 2008-2009 suma tuturor acestor schimbări a determinat reducerea produsului național brut cu 2,5%. Niciunul dintre aceste lucruri nu indică direcția relației de cauzalitate sau politica ce, adoptată timpuriu, ar fi putut schimba cursul acestor variabile. Tot ceea ce se intenționează a se formula este că o creștere a datoriilor naționale ar putea fi balansată mecanic de o scădere a datoriilor private. O altă modalitate de a descrie acest lucru este că emiterea obligațiunilor guvernamentale este absorbită de economisirile agenților privați. Înseamnă oare acest lucru că nu sunt prea multe nereguli de fapt, pentru că, așa cum se spune, „nouă ne datorăm, de fapt, deficitul național”?

Pașii mici zilnici mai degrabă decât emoțiile sunt necesare în abordarea acestei probleme. În primul rând, datoriile sunt în parte creditate de noi, iar în parte de către instituții și indivizi din China, Japonia și din Golful Arab ale căror economii acoperă acea parte a dezeconomisilor guvernamentale care nu este balansată de economisirea privată. În conturi, acest lucru apare ca exporturi nete negative sau ca importuri de capital. Avuția noastră netă descrește și o parte din valoarea brută ajunge să fie deținută de agenții străini care economisesc. Într-o eră a globalizării, acest lucru nu este o catastrofă. Acest lucru înseamnă, totuși, că balanțele noastre de plăți viitoare vor fi împovărate întotdeauna cu aceste datorii și dacă exporturile nete continuă să fie negative, această sarcină în plus va continua să fie din ce în ce mai mare an după an. Trebuie să se renunțe la ea sau va fi adăugată la datoria existentă și, deci, va mări povara anuală la care trebuie să se renunțe. Până la urmă, acest lucru trebuie să supună competitivitatea economiei unui test din ce în ce mai sever.

Acest lucru nu este un motiv de disperare, deoarece competitivitatea unei economii poate să suporte multe schimbări în doar un deceniu sau două. Statele Unite ale Americii au fost foarte competitive în anii 1950 și 1960, iar Europa ofta după dolari, însă nu mai târziu de 1971, președintele Nixon s-a simțit obligat să abandoneze etalonul aur și să introducă „taxa egalizatoare de dobândă” pentru a proteja contul de capital străin al SUA. Oricum ar fi acest lucru, semințele unei probleme sunt semănate în Europa și nu ar trebui să fim surprinși dacă acestea cresc și devin buruieni mari și urâte.

Totuși, chiar dacă „ne-o datorăm nouă sau nu”, lucrul important este că o datorăm. Dacă datoriile naționale sunt un procent constant din venitul național, povara acestui serviciu este de asemenea constantă și fie că aceste servicii revin agenților autohtoni sau străini care economisesc, economia se va ajusta la momentul potrivit la această situaţie și va rămâne în echilibru. Dar, dacă datoriile calculate ca procent din PIB devin din ce în ce mai mari, acestea vor fi, până la urmă prea mari pentru a fi suportate și va trebui să li se pună punct într-un fel sau altul.

Marea Britanie avea, în anul 2000, o datorie națională de 30% din PIB. Noii Laburiști, aleși după 12 ani de domnie Conservatoare, în 1997, erau atunci în plină forță și creșteau cheltuielile guvernamentale. Au „compensat” aceste cheltuieli cu prudența fiscală numind banii care rămâneau din Serviciul Național de Sănătate, educație și poliție „investiții” a căror finanţare prin împrumut nu ar fi iresponsabilă. Până în 2007, datoriile naționale au urcat de la 30 de procente la 60 de procente din PIB. Acest procentaj era totuși încă mai mic decât cel al Franţei, de 65%, sau decât cel al Germaniei (puţin peste 60%), ca să nu mai vorbim de datoria Italiei reprezentând 110% din PIB. Nivelul datoriei era, deci, perfect tolerabil, însă rata sa de creștere, nu. Apoi a venit așa-numita „criză”, un accident financiar de talie medie care a început cu ipotecile americane pe locuințe și a căpătat proporții de panică în principal din cauza profețiilor autoîndeplinite ale oficialilor și ale Cassandrelor din media. Un sistem bancar mondial care prin însăși natura lui depinde de încredere a fost declarat sus și tare ca fiind aflat la marginea prăpastiei. În consecinţă, era gata-gata să alunece și să se prăbuşească și a fost salvat prin injecții urgente de capital și asigurări ale guvernelor americane și ale tuturor guvernelor mari europene.

Măsurile de urgență lasă semne după ce urgența a trecut. Deficitul britanic prezent de 12,4% din PIB nu va scădea automat la 0. Ultimul scenariu al Trezoreriei prevede o reducere graduală la 5,5% în 2013-2014, ceea ce crește rata de îndatorare din PIB la 76%, numai cu puțin peste media Europei Occidentale. Nu se specifică modul în care reducerea deficitului va putea fi realizată – reducerea cheltuielilor este o posibilitate ținută sub tăcere, bineînțeles - cu excepția faptului că rata de creștere a economiei se presupune a sări la o cifră spectaculoasă de 3,25% începând cu 2011. Dacă rata medie a dobânzii ar fi menținută la 5%, costul dobânzii celor 76 de procente din PIB ar reprezenta 3,8% din PIB, cu un punct procentual mai mare decât cel din prezent. Pentru a contrabalansa această situaţie și a obține totuși o reducere a deficitului la 5,5%, cheltuielile care nu au legătură cu dobânda ar trebui reduse la 7,9% din PIB. Cei care cred că se va întâmpla astfel, nu au înțeles niciodată democrația.

În discursul său amplu de dinaintea alegerilor, probabil viitorul Cancelar al Marii Britanii a promis sânge, sudoare și lacrimi churchilliene Parlamentului pe următorii cinci ani. A anunțat anumite reduceri de cheltuieli care sună foarte neplăcut pentru toți, mai puţin pentru persoanele cu venitul cel mai mic. Chiar și așa, toate aceste măsuri vor reuși să producă o economie de doar 0,6% din PIB, ceea ce nu acoperă nici pe departe costul politic.

Rezultatele unui calcul rapid sunt amare. Atâta vreme cât deficitul bugetar (și să lăsăm la o parte „deficitul primar”) ca procentaj din PIB depășește rata de creștere a acestuia, proporția sa din PIB trebuie să continue creşterea. Într-un foarte scurt studiu condus de un fost oficial al Trezoreriei, procentajul datoriilor din PIB ar trebui să crească la 120% până în anul 2017. Dacă luăm în calcul și cheltuielile cu dobânda, chiar dacă datoria „ne-o datorăm nouă”, acest lucru ar necesita reduceri cărora niciun guvern nu le-ar supraviețui. Pentru că proporția datoriilor ar crește, reducerile costurilor ar trebui să crească și ele ca într-un cerc vicios.

Există întotdeauna o soluție pentru fiecare dilemă, deși de multe ori este o soluție proastă. Dacă într-o societate democratică problema datoriilor generează un cerc vicios care nu are nicio soluție în contextul stabilității prețurilor, aceasta din urmă va fi dată la o parte. După al Doilea Război Mondial, datoria națională în Marea Britanie ajungea în jurul valorii de 150% într-un mediu cu inflație crescătoare. În anii ’70, ajutați de șocul prețului petrolului din 1973, inflația s-a accelerat. Odată cu agonia guvernului laburist de dinainte de alegerea din 1979 a lui Margaret Thatcher, inflația a atins vârful de 25%. Cercul vicios a fost rupt de o reducere brutală a datoriilor naționale în termeni reali. De la un nivel mult mai mic al inflației, alte reduceri au devenit fezabile în perioada guvernării Thatcher. Înainte ca guvernul neo-laburist să înceapă să „investească” în servicii publice la sfârșitul secolului, proporția datoriilor părea în siguranță la 30%. Dublați acest nivel, înlăturaţi siguranța și o urgență poate să îl împingă peste un prag de unde circul vicios poate să îl preia și să îl aducă la un nivel foarte mare.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că inflația nu este un lucru rău din toate punctele de vedere. Totuși, date fiind cifrele și realitățile politice ale voinței colective, ar trebui să avem în vedere o declanșare foarte probabilă a unei inflații ridicate începând cu anul 2011.

Share:

Publicat de