Ţării cât mai puţin lapte!

Share:

Reţeta de aur a comunismului – planificarea centralizată – nu a murit! Este purtată pe noi culmi de glorie şi mândrie în politica agricolă comună a Uniunii Europene. Aceeaşi Uniune, care, prin alte politici, încearcă să se asigure că nu se încalcă principiile liberei concurenţe în diferite domenii, pentru a face economia zonei cât mai competitivă. O abordare schizoidă, pe care autorităţile europene promit de mulţi ani să o atenueze reformând politica agricolă comună. Până acum nu au reuşit, agricultura rămânând încorsetată de un control administrativ centralizat şi de restricţii care ar fi făcut să crape de invidie orice planificator din perioada comunistă. În domeniul producerii şi procesării laptelui, spre exemplu, termenul de “piaţă” folosit de autorităţi are aproape tot atât de a face cu libera întreprindere sau cu calculul economic care mişcă investiţiile, cât avea şi  înainte de 1989. Sigur, întreprinderile socialiste de stat au dispărut ca formă de deţinere a capitalului, dar jucătorii privaţi din prezent sunt obligaţi să acţioneze în limitele stabilite de planificatorii centrali.

Cota de lapte, termen familiar tuturor gospodăriilor şi CAP-urilor comuniste a căpătat în UE noi valenţe. Nu se mai referă doar la cantitatea minimă de lapte pe care fiecare trebuia să o asigure anual în trecut, ci introduce şi limite maxime pentru cantităţile pe care fiecare producător şi fiecare ţară are dreptul să le scoată pe piaţă. Pentru ca nu care cumva, doamne fereşte, cineva să facă exces de eficienţă şi să producă mai mult şi mai ieftin decât competitorii, ameninţând “stabilitatea preţurilor”. În esenţă, planificatorii centrali europeni controlează oferta de lapte, astfel încât aceasta să nu depăşească cererea, estimată în birourile de la Bruxelles, împiedicând astfel o scădere a preţurilor care i-ar deranja pe producători, deşi ar fi în avantajul consumatorilor. "Ţării cât mai puţin lapte!" este îndemnul patriotic care ar putea înlocui, în logica economiei politice actuale din UE, răsuflatul slogan comunist "Ţării cât mai mult cărbune!"

Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a însemnat o reducere impusă a producţiei de lapte, de la 5 milioane de tone de lapte pe an, cât producea înainte, la maximum trei milioane de tone de lapte pe an. Din această cantitate, două milioane de tone au fost alocate pentru vânzare directă, iar un milion de tone pentru livrări către fabricile de procesare. Dacă depăşim aceste cantităţi, plătim penalizări de 278,3 euro pentru fiecare tonă de lapte realizată în plus. În schimb, dacă producem mai puţin decât ne-am angajat, vacile vor trebui să se abţină în următorii ani să dea la fel de mult lapte, pentru că UE ne va tăia cota.

Pentru ca planificarea centralizată în acest fel să funcţioneze, sistemul cotelor a fost coborât până la nivelul celor mai mici producători. Fiecare cere statului să îi repartizeze cota de lapte pe care are dreptul să o producă şi este sancţionat dacă o depăşeşte sau dacă produce mai puţin.
Planificatorii europeni au inventat şi mama tuturor birocraţiilor pentru a verifica felul în care supuşii privaţi se conformează. Au obligat producătorii, dar şi cumpărătorii de lapte să declare periodic livrările sau vânzările realizate şi să ţină la coada vacii registre speciale, esenţiale pentru verificarea realizării planului. Cine nu se descurcă în timpul reglementat cu hârţogăraia, ştie că poate începe să îşi verse singur găleţile de lapte. 

Zilele acestea este freamăt mare pe piaţa laptelui pentru că a început depunerea declaraţiilor anuale privind livrările şi vânzările realizate în anul de cotă încheiat la 31 martie. Trebuie să le completeze toţi producătorii care deţin cotă pentru vânzări directe şi toţi cumpărătorii care iau lapte de la producători. Pentru crescătorii de vaci, de mare ajutor la munca de birou le este Caietul fermierului (Tip A sau B, în funcţie de cota alocată), pe care au fost obligaţi să îl completeze pe parcursul anului. Scapă de penalizări doar cei care reuşesc să trimită hârtiile până la jumătatea lunii viitoare. Ce păţesc cei care sabotează munca planificatorilor, trimiţând cu întârziere informaţiile? Pe lângă penalizări în bani, retragerea cotelor de lapte, care pentru cumpărători înseamnă pierderea dreptului de a mai achitziţiona lapte de la deţinătorii de cotă. Adică închiderea afacerii.

Restricţiile pentru producătorii de lapte sunt mult mai extinse, aceştia primind în schimb diverse ajutoare din banii contribuabililor europeni. Dependenţi mai mult de stat decât de piaţă, aceştia arată, într-un fel pe bună dreptate, cu degetul spre politicieni atunci când au probleme şi declară cu orice ocazie că şansele de dezvoltare ale industriei stau în bunăvoinţa gestionarilor de fonduri publice.

Politica agricolă comună omoară micro-fermele tradiţionale care nu reuşesc să facă faţă draconicelor “standarde europene”, croite pe măsura producătorilor mari şi medii, şi distruge treptat competitivitatea întregului domeniu, aşa cum a reuşit şi planificarea centralizată comunistă. Politicienii europeni au început să înţeleagă că problemele se vor agrava şi au decis să ia măsuri “de liberalizare”, dar într-o accepţiune a termenului năucitoare. Astfel, reforma din 2003 a început liberalizarea sectorului laptelui prin reducerea susţinerii preţurilor, dar creând ajutoare directe la venituri pentru producători. Câţiva ani mai târziu, reglementările comunitare au fost “simplificate”, dar nu eliminând restricţiile speciale din domeniul laptelui, ci integrându-le într-o viziune unică, care să acopere toate producţiile agricole reglementate. Cu alte cuvinte, o liberalizare cu jumătate de pas înainte şi trei înapoi.

Acest articol a apărut iniţial în ediţia online a revistei Capital din data de 3 aprilie 2012.

Share:

Publicat de