Tranziţia şi grupurile de interese

Share:

După căderea comunismului, autorităţile “emanate” din revoluţie au ezitat să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând mult timp cu “a treia cale”, “modelul suedez”, “economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie “graduală” a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice. Reformele au devenit ceva mai susţinute după ce Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis includerea României (şi a Bulgariei) pe lista ţărilor candidate şi începerea negocierilor de aderare (februarie 2000). În perioada următoare, evaluările periodice ale Comisiei Europene au relevat că România înregistrează o serie de progrese în pregătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că aceasta are o economie de piaţă funcţională.

La 1 ianuarie 2007, după 50 de ani de comunism şi 16 ani de tranziţie confuză, Romania a aderat la UE. Cu toate acestea, marele decalaj care există între gradul de dezvoltare economică al României şi cel al “vechii” Europe nu a dispărut. România a “intrat în Europa” cu un nivel de dezvoltare economică puţin peste o treime din media europeană şi cu circa 30% din populaţie angajată în agricultura de subzistenţă. Aproape trei milioane de români au emigrat în vechea Europă în căutarea unui venit mai mare, în timp ce în ţară există 6 milioane de pensionari şi doar 4,5 milioane de angajaţi (1,3 milioane în sectorul bugetar). Aşteptările că intrarea în Europa va vindeca miraculos toate tarele înapoierii istorice şi ale ingineriei sociale impuse cu forţa în perioada comunistă sunt încă neîmplinite.

După aderare, din motive pe care urmează să le analizăm în continuare, reformele au încetat iarăşi aproape complet. Ca urmare, în contextul izbucnirii crizei mondiale, începând cu anul 2008, majoritatea indicatorilor economici ai României s-a înrăutăţit, iar situaţia financiară a statului român s-a deteriorat considerabil. Creşterea puternică a deficitului bugetar a reflectat atât efectele reducerii activităţii economice, cât şi costurile politicilor imprudente duse de autorităţi.

În primăvara anului 2009, România a obţinut un ajutor vital din partea FMI şi UE pentru a surmonta criza economică. Guvernul a evitat încetarea plăţilor, însă nu a profitat de răgazul acordat de marile puteri democratice, cu care, pentru prima oară în istoria sa, România este aliată, pentru a continua transformarea economiei şi a reforma statul.

O analiză lucidă, informată şi echilibrată a cauzelor acestor evoluţii contradictorii ale economiei şi societăţii româneşti este oferită de T. Gallagher, într-o lucrare recentă, intitulată: Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000 (Gallagher 2010). Conform amplei şi documentatei demonstraţii a autorului, încetinirea sau chiar oprirea reformelor economice, administrative, legislative şi politice, după intrarea în UE, este consecinţa acţiunii elitei româneşti foarte versate în privinţa simulării schimbării. Această elită a adoptat o mare parte a aquis-ului comunitar şi a vocabularului european, însă, aceste achiziţii nu sunt decât artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că România a iniţiat un proces de însuşire a normelor şi valorilor europene. Din comoditate sau incompetenţă, principalele organisme ale UE au acceptat treptat, în bună măsură, comportamentul şi explicaţiile elitei autohtone. Rezultatul a fost că în loc să se producă un proces de europenizare, a avut loc un proces de eurobalcanizare (Gallagher 2010, 3). Astfel, România a asimilat legile şi valorile UE la nivel superficial sau declarativ, iar, în realitate, unele dintre trăsăturile clasice ale politicii balcanice, în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, nu numai că au fost perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE (Gallagher 2010, 3-4).

Strălucita analiză pe care T. Gallagher o face modului paradoxal în care România se integrează în UE constituie o bună ilustrare a teoriei economice a grupurilor de interese (căutării de rente, rent-seeking). Această teorie a fost elaborată de G. Tullock (1967, 224-232), care a identificat fenomenul în cazul monopolurilor, iar apoi a fost dezvoltată, printre alţii, de A. Krueger (1974, 291-303), care a inventat sintagma.

Conform acestei teorii, fenomenul căutării de rentă constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. Termenul “rentă” are aici un alt sens decât cel din analiza economică tradiţională. Renta însuşită de grupurile de interese nu este una naturală, în sensul că nu este exterioară acţiunii umane, cum ar fi renta funciară, analizată de A. Smith şi de D. Ricardo.[1] Dimpotrivă, câştigul este un produs al legislaţiei, iar, ca urmare, este creat de stat. De aceea, există o deosebire între încercarea de a obţine profit şi căutarea de rentă. Prima urmăreşte obţinerea unui câştig din faptul că beneficiul marginal al unei activităţi este mai mare decât costul marginal privat; încercarea de a obţine profit dă naştere unei externalităţi de care beneficiază întreaga societate. A doua, dimpotivă, creează un beneficiu privat mai mare decât beneficiul social marginal. După cum arată J. Bhagwati (1982, 988-1002), în acest caz, capitalul este folosit într-o activitate care nu produce nimic (activităţi de căutare de profit direct improductive, Directly Unproductive Profits seeking activities).

Ne propunem să examinăm această explicaţie: încetinirea sau oprirea reformelor este rezultatul acţiunii grupurilor de interese în căutare de rente, care obţin câştiguri substanţiale din blocarea reformelor la jumătatea drumului între vechea economie cu planificare centrală şi economia de piaţă eficace, concurenţială şi deschisă spre exterior.

1. Capturarea statului de către căutătorii de rentă

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, membrii elitei comuniste, “nomenclatura” (activişti de partid de rang înalt, cadre de conducere, birocraţi etc.), s-au speriat şi au crezut, probabil, că îşi vor pierde privilegiile şi poate chiar libertatea sau viaţa. Şi, într-adevăr, în alte ţări comuniste, care au decis să se lanseze în programe radicale de transformare a economiei planificate ineficiente în economie de piaţă şi în care reformele economice au progresat rapid, rolul statului în economie s-a diminuat. Ca urmare, puterea şi influenţa exercitate de elita comunistă s-au redus efectiv – în anumite cazuri, inclusiv la nivel politic – sau cel puţin au fost slăbite de noua disciplină concurenţială impusă de piaţă. În România, unde reformele au fost foarte lente şi ezitante, singura schimbare majoră a fost apariţia unor ocazii de îmbogăţire, care, în timpul comunismului, lipseau chiar şi pentru înalta nomenclatură, ai cărei membri erau expuşi şi ei la pericolele inerente vieţii de zi cu zi într-un stat totalitar: urmărirea de către securitate, destituirea din funcţii (rotirea cadrelor), căderea în dizgraţie din motive personale etc.[2] Printre indivizii care au sezizat şi au valorificat aceste oportunităţi s-au aflat şi numeroşi membri ai vechii elite, care şi-au folosit relaţiile şi vechea lor poziţie în “nomenclatură” pentru a se “converti” în oameni de afaceri[3]. Astfel, menţinerea subvenţiilor în unele sectoare considerate de “importanţă strategică” (energetic, minier, transporturi etc.) a creat o sursă de rente considerabile persoanelor care au putut obţine autorizaţii de export, pe baza cărora au cumpărat la preţuri reduse produsele fabricate de întreprinderile de stat din ramurile respective, vânzându-le apoi la preţurile internaţionale mai mari. Aceasta, uneori, în mod absolut ilegal, ca în cazul traficului cu benzină şi motorină din perioada embargoului impus de NATO asupra fostei Yugoslavii, despre care presa de la vremea respectivă a relatat cu lux de amănunte, dar, adeseori, în mod cât se poate de legal. Revendicările populiste în favoarea subvenţionării industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., motivate de necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori, au dus la hiperinflaţie şi la o dobândă reală negativă. Intreprinderile de stat, cărora guvernul le-a acordat subvenţii explicite sau mascate, iar băncile de stat, credite în condiţii avantajoase (de multe ori, fără ca aceste credite, acordate într-o monedă aflată într-un puternic proces de depreciere, să mai fie vreodată rambursate), au obţinut, în modul acesta, fonduri, pe care le-au putut însuşi, prin contracte avantajoase, noile intreprinderi private “căpuşe” – dintre care unele au fost pur şi simplu căutători de rente în sensul descris mai sus.

În literatură, se arată că în ţările în curs de dezvoltare căutarea de rente este mai profitabilă decât activităţile productive (Krueger 1974). Acest fenomen s-a manifestat şi se manifestă încă destul de puternic în economia românească, “băieţii deştepţi” fiind prezenţi în toate domeniile vieţii economce: de la sectorul energetic la construcţia şi reparea drumurilor şi salubritatea oraşelor. Mulţi români au înţeles că pot realiza profituri mult mai mari prin obţinerea unor privilegii într-un sistem marcat puternic de perpetuarea intervenţiei statului, decât prin iniţierea unor proiecte riscante de restructurare a vechilor întreprinderi ineficiente sau de înfiinţare a unor întreprinderi noi. Apartenţa la vechea elită nu a fost esenţială în acest proces, însă, cu siguranţă, l-a facilitat: ea a permis accesul rapid la informaţii confidenţiale şi recompensarea, în deplină impunitate, a prietenilor din organismele de decizie politică şi administrativă. În aceste condiţii, o caracteristică esenţială a acestei noi societăţi, bazate pe căutarea de rente (Rent-Seeking Society), a devenit corupţia endemică[4].

Efectele fenomenului căutării de rente asupra reformelor economice pot fi analizate la nivelul principalelor componente ale procesului de tranziţie. În literatura consacrată acestui subiect, există un larg consens că procesul de tranziţie trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: stabilizarea financiară; privatizarea întreprinderilor de stat; liberalizarea pieţelor; instituţionalizarea practicilor favorabile instaurării unei economii de piaţă (Kornai 1990).

1.1. Stabilizarea financiară

Stabilizarea financiară este necesară pentru limitarea efectelor nefaste ale inflaţiei. În prima parte a anilor '90, noile grupuri de interese s-au folosit de atmosfera generală de populism şi demagogie, specifică perioadei post-revoluţionare, pentru a obţine subvenţii, scutiri de impozite, credite cu dobânzi preferenţiale, reeşalonări şi ştergeri de datorii către buget şi către bănci etc., care toate au constituit factori de destabilizare a economiei. După iniţierea, în 1991, a reformei bancare, care a separat sectorul de deservire din BNR şi a transformat acest sector şi, respectiv băncile specializate (BAIA, BI, BRCE), în bănci comerciale, grupurile de interese cele mai puternice au preluat controlul asupra acestor mari bănci de stat, ori au înfinţat noi bănci – de stat şi private –, presând puternic în direcţia relaxării politicii monetare. Această relaxare, impusă adesea prin legi şi hotărâri de guvern, a permis realizarea unor beneficii enorme prin obţinerea de împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, acordate într-o monedă (leul) care se deprecia rapid şi care nu vor mai fi rambursate niciodată. Ca urmare, în pofida prevederilor acordurilor cu FMI, a avut loc creşterea deficitului bugetar, a deficitului balanţei de plăţi şi a masei monetare, amplificarea inflaţiei şi accelerarea deprecierii leului. Astfel, rata inflaţiei a ajuns în România la 172,2% – în 1991, 210% – în 1992, 256,1% – în 1993 şi 151,4% – în 1997. Se învederează astfel dificultăţile cu care se confruntă politica monetară orientată spre stabilitatea preţurilor într-o ţară fostă comunistă cu o economie extrem de distorsionată, cu multiple şi profunde probleme structurale şi în care forţele politice sunt ostile reformelor (Isărescu 2006, 24).

Ulterior, unii dintre noi capitalişti au început să înţeleagă că stabilitatea preţurilor este preferabilă pentru activitatea economică şi că o economie stabilă şi dinamică oferă mai multe posibilităţi de câştig. În consecinţă, ei au sprijinit, într-o anumită măsură, reorientarea politicii monetare şi fiscale, impusă, de altfel, de acordurile cu FMI şi de perspectiva aderării la UE. În aceste condiţii, BNR a putut reduce rata inflaţiei fără a prejudicia creşterea economică, ceea ce constituie un fapt cu adevărat remarcabil.

1.2. Privatizarea

În economiile postcomuniste, privatizarea întreprinderilor de stat este necesară pentru a le face mai eficiente şi mai sensibile la semnalele date de piaţă. În România, procesul de privatizare a început târziu şi s-a desfăşurat foarte lent, nefiind încheiat nici în prezent.

Strategiile alese au fost metoda MEBO (Management Employee Buyouts) şi distribuirea de cupoane. Restituirea terenurilor agricole şi cu destinaţie forestieră a fost legiferată abia în 1998, iar restituirea proprietăţilor (case, terenuri ori altfel de construcţii) confiscate de regimul comunist, în 2001.

Participaţiile statului la societăţile comerciale au fost transferate, în proporţie de 30%, către cinci fonduri regionale ale proprietăţii private (SIF-uri), restul de 70% rămânând în proprietatea statului şi trecând în gestiunea “Fondului Proprietăţii de Stat” (redenumit, în 2004, “Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”, AVAS). Aceste “Fonduri” nu aveau însă capitalurile necesare pentru a investi în firmele pe care le deţineau şi a le dezvolta. De altfel, ele au fost strâns legate de marile bănci comerciale, al căror capital aparţinea în cea mai mare parte sau în totalitate statului. În aceste condiţii, calitatea managementului întreprinderilor a continuat să fie slabă, iar restructurarea lor nu a progresat. În pofida declaraţiilor în favoarea economiei de piaţă, constrângerile bugetare au rămas slabe, ceea ce a perturbat serios funcţionarea economiei de piaţă şi a împiedicat îmbunătăţirea performanţelor economice.

În ceea ce priveşte cele două “cuponiade” (1992, 1995), înainte ca oamenii de rând să aibă posibilitatea să le valorifice, cupoanele au fost erodate de inflaţie sau cumpărate la preţ de nimic de “băieţii deştepţi”.

Modul în care a avut loc privatizarea în România postcomunistă constituie un exemplu eclatant de eşec al strategiei de reforme graduale. Spre deosebire de Polonia şi Ungaria, însă, la fel ca în Rusia şi în alte ţări din CSI, împărţirea activelor statului comunist s-a făcut în favoarea conducătorilor politici şi a “aparatnicilor” (Kornai 2000, 13). În acest context, s-a derulat un proces de “reformă a proprietăţii” comparabil ca amploare şi ca impact social-politic cu naţionalizarea mijloacelor de producţie efectuată de regimul comunist în 1948, însă acest proces nu a dat naştere unei clase de mijloc, ci unei “oligarhii” care şi-a însuşit o mare parte din bunurile de valoare ale statului – în special resursele naturale. De aceea, nu este surprinzător că procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupţie la toate nivelurile, iar modul în care s-a făcut privatizarea unor societăţi a ridicat şi continuă să ridice semne de întrebare[5].

În prezent, constrângerile bugetare slabe şi efectele lor nefaste subzistă în toate domeniile vieţii economice şi politice a societăţii româneşti. Întreprinderile, mai ales din sectorul energetic şi al transporturilor, nu-şi plătesc furnizorii; consumatorii nu plătesc energia furnizată sau serviciile prestate de întreprinderile respective; debitorii nu-şi achită datoriile faţă de bănci; ş.a.m.d. Mai mult, statul însuşi nu-şi achită furnizorii, nu restituie la termen TVA, plăteşte funcţionarilor publici salarii drastic diminuate etc. De aceea, o direcţie importantă de continuare a reformelor, prevăzută, de altfel, şi în actualul acord cu FMI, este privatizarea întreprinderilor de stat din sectorul energetic şi al transporturilor (România – Scrisoare de Intenţie şi Memorandum Tehnic de Înţelegere, 22 decembrie 2010).

1.3. Liberalizarea pieţelor şi instituţionalizarea practicilor favorabile instaurării unei economii de piaţă

Liberalizarea pieţelor şi instituţionalizarea practicilor favorabile instaurării unei economii de piaţă, cum ar fi, domnia legii şi garantarea proprietăţii, sunt necesare pentru a favoriza intrarea pe piaţă şi concurenţa şi, în general, buna funcţionare a mecanismelor pieţei.

Într-adevăr, după cum arată F. Hayek (1998, 238-239), existenţa statului de drept constituie o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru funcţionarea satisfăcătoare a unei economii libere: "O economie de piaţă funcţională presupune anumite activităţi din partea statului; există altele, care pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe acţiuni ale statului, cu condiţia să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă, acţiuni contrare principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze."

Cu alte cuvinte, statul de drept oferă criteriul care ne permite să facem distincţia între măsurile ce sunt şi cele ce nu sunt compatibile cu un sistem al libertăţii. Astfel, o economie de piaţă funcţională are nevoie de organe administrative şi judiciare capabile să stabilească şi să impună “regulile jocului”. De asemenea, este necesar ca administraţia de stat să realizeze anumite obiective sociale, să mobilizeze resursele necesare pentru finanţarea activităţii sectorului public, să cheltuiască fondurile respective în concordanţă cu interesul public, să impună respectarea contractelor, să protejeze proprietatea şi să producă bunuri publice. Toate aceste forme de acţiune statală constituie modalităţi de a oferi un cadru favorabil pentru deciziile individuale; mai precis, ele furnizează mijloace pe care indivizii le pot folosi pentru propriile scopuri.

Economia de piaţă are nevoie, de asemenea, de legi clare şi simple, care nu lasă loc unor interpretări diferite sau abuzive.

În fine, pentru a se achita de sarcinile lor, guvernele din ţările cu economie de piaţă au nevoie de instituţii publice eficiente, conduse de persoane competente şi ghidate de stimulente adecvate. Obiectivele conducătorilor nu trebuie să se îndepărteze de cele ale instituţiilor, care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu interesul general.

În absenţa legilor şi instituţiilor caracteristice statului de drept, sau, adesea, chiar şi dacă aceste legi şi instituţii există, stimulentele acordate conducătorilor au efecte perverse, transformând statul într-o piedică în calea activităţii economice. Căci, dacă nu domneşte legea, unii indivizi capturează statul şi îl subordonează propriilor lor interese. Acest fenomen are loc, de obicei, într-o societate coruptă, în care anumite componente ale administraţiei publice sunt privatizate în folosul unor indivizi sau grupuri de interese (oligarhie). Un asemenea sistem face dificilă realizarea obiectivelor sociale, iar statul poate juca rolul unui prădător, de exemplu, prin faptul că agenţii săi primesc mită pentru acordarea unor licenţe şi autorizaţii.

Reformele menite să liberalizeze pieţele şi să instituţionalizeze practicile favorabile instaurării unei economii de piaţă sunt în dezavantajul căutătorilor de rente, iar, ca urmare, aceştia încearcă să le împiedice. Astfel, liberalizarea pieţelor, pentru a favoriza o veritabilă concurenţă şi a facilita accesul micilor întreprinzători (inclusiv a investitorilor străini), subminează poziţia monopolistică a unor grupuri de interese. Liberalizarea deplină a preţurilor diminuează posibilităţile de a obţine rente pe care le creează fixarea administrativă a acestora. În general, capitaliştii încearcă să-şi maximizeze profitul, nu concurenţa, iar slăbirea unei poziţii de monopol le diminuează profitul. Astfel, în toate ţările în tranziţie, se constată o concentrare monopolistică rapidă a proprietăţii, care a sporit influenţa exercitată de noile grupuri de interese, inclusiv o oligarhie foarte bogată (Havrylyshyn şi Odling-Smee 2000, 8). De aceea, liberalizarea pieţelor, adoptarea unui cadru reglementativ transparent şi echitabil şi protecţia drepturilor de proprietate se lovesc de opoziţia grupurilor de interese, deoarece aceste reforme reduc valoarea economică a poziţiilor privilegiate ale anumitor grupuri (adesea de tip mafiot) constituite din oameni de afaceri, birocraţi şi politicieni.

Rezultă că grupurile de interese sunt motivate să accepte doar o tranziţie parţială, un echilibru “îngheţat” (chiar dacă este temporar) al unei economii care conţine un element de proprietate privată, însă este lipsită de condiţiile concurenţiale care asigură egalitatea de şanse a întreprinzătorilor. Într-un asemenea climat, pot fi finalizate doar acele reforme care nu afectează direct interesele economice ale grupurilor de presiune. De exemplu, poate fi acceptată întărirea rolului băncii centrale în conceperea şi aplicarea politicii monetare, reformă care este impusă, de altfel, de intrarea acesteia în structura “Sistemului European de Bănci Centrale”. De asemenea, poate fi realizată modernizarea trezoreriei statului, inclusiv prin informatizare, reorganizarea generală a administraţiei de stat, revizuirea statutului funcţionarului public etc. Alte reforme, cum ar fi cea a regimului fiscal, întărirea autonomiei locale etc., se lovesc însă de opoziţia grupurilor de interese. Căci, ele ştiu că chiar dacă fiscalitatea este ridicată şi primitivă, guvernele, indiferent de culoarea lor politică, sunt adesea dispuse să acorde clientelei lor politice scutiri de impozite şi taxe, să-i anuleze datoriile şi chiar să-i tolereze fraudele fiscale.

În concluzie, încercările de finalizare a reformelor sunt subminate de activităţile unor puternice grupuri de interese. Această obstrucţie este provocată, într-o anumită măsură, de elita conducătoare a vechiului regim: aceasta, paradoxal, nu pentru că membri săi sunt principalii perdanţi, cum au crezut unii, eventual, în 1989, ci pentru că aceştia sunt principalii beneficiari ai unei reforme parţiale. Cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de reforme vine din partea unor grupuri, care, având o poziţie dominantă, îşi utilizează puterea economică pentru a determina autorităţile politice să blocheze reformele care le periclitează dominaţia.

2. Căi de contracarare a grupurilor de interese

După cum arată experienţa altor ţări foste comuniste, opoziţia grupurilor de interese faţă de reformele economice veritabile, de natură să instaureze economia de piaţă, poate fi contracarată. Schimbările pot veni fie din interiorul, fie din exteriorul acestor grupuri.

2.1.  Schimbări determinate de grupurile de interese

Grupurile de interese pot fi dispuse să accepte anumite reforme din două motive. În primul rând, ele pot ajunge la concluzia că interesele lor sunt mai bine satisfăcute, pe termen lung, într-o societate în care avutul este apărat şi în care domneşte statul de drept. Istoria oferă numeroase exemple de asemenea transformări ale “elitelor de pradă”[6] în elite conservatoare. Astfel, rechinii capitalismului din SUA, de la sfârşitul secolului XIX, nu au fost pur şi simplu învinşi de legislaţia antitrust şi de agenţiile federale însărcinate cu aplicarea acesteia, ci au devenit treptat conştienţi că noua legislaţie îi ajută să-şi protejeze mai bine averile. De altfel, persoanele ajunse într-o anumită stare de prosperitate materială sunt adesea doritoare să-şi creeze o anumită reputaţie – de exemplu, prin înfinţarea unor fundaţii de caritate, sponzorizări, acte de binefacere etc. –, să contribuie la îmbunătăţirea imaginii ţării lor în străinătate, să sprijine unele cauze naţionale ş.a.m.d.

De asemenea, grupurile de interese îşi pot schimba comportamentul din raţiuni pur economice. Se pare că unii indivizi înţeleg relativ repede că este mai bine să renunţe la anumite câştiguri pe termen scurt (obţinute, de exemplu, prin furt, înşelăciune, mită, şantaj etc.) şi să acţioneze pentru crearea unor condiţii propice dezvoltării economiei şi creşterii propriei lor averi. Aşa se explică, probabil, declinul plăţilor în numerar, care, în primii ani de după 1989, au avut o pondere ridicată în economia românească. Deoarece câştigurile obţinute în perioada de început a epocii postcomuniste tind să se dovedească a fi doar temporare (fiind erodate de inflaţia ridicată, care favorizează debitorii, de risipirea averilor dobândite printr-o privatizare dominată de iniţiaţi, de dispariţia posibilităţilor de subevaluare a materiilor prime etc.), grupurile de interese au în mod natural tendinţa de a se baza din ce în ce mai mult pe exploatarea noilor lor investiţii şi pe activităţile lor de producţie desfăşurate la lumina zilei. Ei sfârşesc, astfel, prin a-şi da seama că deţinătorii de capital pot realiza beneficii mai mari într-o economie mai solidă şi într-o societate mai stabilă.

2.2. Schimbări venite din exterior

Schimbările provenite din exteriorul grupurilor de interese pot avea mai multe forme. În primul rând, se poate întâmpla ca un lider carismatic să se hotărască pur şi simplu să ţină piept acestor grupuri de interese pentru a favoriza reformele economice şi concurenţa internă şi externă. În România, un asemenea lider nu a apărut, deşi unele încercări de a accede la putere printr-un discurs justiţiar au existat.

În al doilea rând, este posibil ca o clasă medie din ce în ce mai importantă să utilizeze procesul politic pentru a întări treptat statul de drept şi a reduce astfel privilegiile grupurilor de interese. Acestea din urmă se opun, evident, eforturilor respective prin controlul financiar pe care îl au asupra vieţii politice. Cu toate acestea, în cazul în care raporturile de forţe sunt echilibrate sau atunci când membrii grupurilor de interese realizează că opoziţia lor constantă la reformele menite să promoveze întreprinderile mici şi mijlocii le provoacă, pe termen lung, pierderi economice şi politice, eforturile amintite pot da rezultate. Cu alte cuvinte, o clasă medie relativ importantă şi puternică din punct de vedere politic se poate naşte înainte ca grupurile de interese să se fi mobilizat împotriva sa. Perspectivele cele mai promiţătoare din acest punct de vedere rezidă în economia subterană, în care operează un mare număr de mici întreprinzători români, precum şi în munca în străinătate, la care recurg foarte mulţi cetăţeni. În împrejurări favorabile, aceste categorii sociale pot spori rândurile clasei medii şi pot adopta şi impune comportamentele şi valorile caracteristice acesteia.

În al treilea rând, presiunile asupra grupurilor de interese pot veni din exteriorul ţării, în principal din partea concurenţilor străini. Într-adevăr, în România, poziţia grupurilor de interese autohtone s-a clătinat cel mai tare în ajunul şi în perioada imediat următoare aderării la UE, când, în condiţiile abudenţei de capitaluri de pe pieţele internaţionale, investiţiile străine directe au crescut foarte mult; opunându-se deschis investiţiilor străine, aceste grupuri împiedicau creşterea economică şi răspândirea prosperităţii, iar, ca urmare, şi-au pierdut popularitatea de care s-au bucurat în perioada anterioară. Alte presiuni pot proveni de la instituţiile financiare internaţionale şi de la organismele de decizie ale UE, care utilizează condiţionalităţile aferente creditelor pe care le acordă pentru a promova reformele esenţiale, în pofida rezistenţei grupurilor de interese. După cum arată experienţa românească de după 1989, aceste presiuni pot avea un efect determinant asupra relansării reformelor efectuate de autorităţile naţionale fără tragere de inimă şi doar pe jumătate.

Desigur, instituţiile financiare internaţionale şi forurile europene nu sunt pe deplin eficace decât dacă autorităţile române acceptă condiţionalităţile şi se angajează să continue reformele. După căderea comunismului, România a încheiat opt acorduri cu FMI, pe care, în general, le-a finalizat. Totuşi, acordul semnat în iulie 2004 a fost suspendat în 2005, deoarece, în perspectiva intrării iminente a României în structurile euro-atlantice, intrările de capital privat au crescut foarte mult, ceea ce a permis autorităţilor române să nu mai accepte criteriile de performanţă şi căile de acţiune macroeconomică prescrise de FMI. Iar aceasta, desigur, deoarece măsurile respective ameninţau poziţiile unor grupuri de interese care sprijineau guvernul existent la acea dată. Tot aşa, după intrarea în UE, reformele s-au oprit, deoarece autorităţile române au înţeles că UE nu mai dispune de pârghii de presiune eficace asupra lor. Amânarea primirii României (şi Bulgariei) în spaţiul Schengen arată totuşi că lucrurile nu stau chiar aşa.

Concluzii

La începutul tranziţiei, majoritatea analiştilor postcomunismului au considerat că reformele necesare au câştigători şi perdanţi şi că aceştia din urmă se vor opune. La fel au crezut şi autorităţile române “emanate” din revoluţie, care s-au temut să declanşeze aceste reforme şi au întârziat cât au putut derularea lor; ele au presupus că printre perdanţi se vor afla nu numai salariaţii din ramurile industriale ineficiente, ci şi membri “nomenclaturii” şi ai birocraţiei comuniste din eşaloanele doi şi trei, care au constituiau baza lor de susţinere politică.

Privind lucrurile retrospectiv, se constatată că această previziune nu s-a confirmat decât parţial: vechii membri ai “nomenclaturii” şi ai birocraţiei comuniste sunt principalii adversari ai continuării reformelor axate pe piaţă, însă, aceasta, paradoxal, nu pentru că sunt perdanţii procesului respectiv, ci pentru că deţin controlul asupra lui şi îl derulează într-un mod şi într-un ritm care le convine. Datorită vechilor lor relaţii personale, lobbying-ului şi posibilităţilor de câştig considerabile, provenite din privilegiile acordate de noile autorităţi, unele persoane – membri vechii clase conducătoare şi oameni de afaceri noi – s-au îmbogăţit, au dobândit putere şi au format o nouă elită capitalistă, care şi-a păstrat multe din moravurile balcanice[7]. Această “schimbare la faţă a României”, complet diferită de cea de care a vorbit E. Cioran (1990), constituie, după părerea noastră, esenţa procesului de eurobalcanizare descris magistral de T. Gallagher.

Este greu de spus dacă, în următorii ani, factorii analizaţi mai sus vor slăbi puterea sau voinţa grupurilor de interese care încearcă să blocheze reformele economice, în pofida aderării României la UE. Totuşi, adepţii reformelor trebuie să se străduiască să creeze condiţiile favorabile unui asemenea proces. Oricum, ei ar trebui să depună toate eforturile pentru a dezvolta cunoaşterea modului de funcţionare a economiei de piaţă (de exemplu, prin cursuri de economie şi managment), chiar dacă acest proces de învăţare societală este foarte lent. De asemenea, este necesară îmbunătăţirea activităţii instituţiilor de care depinde buna funcţionare a economiei de piaţă (organismele de reglementare, legislaţia comercială şi contractuală, structurile judiciare şi administrative conexe etc.). În modul acesta, se poate spera că influenţa grupurilor de interese va fi neutralizată şi că se va consolida o economie de piaţă funcţională, deschisă şi concurenţială. De asemenea, trebuie folosite toate mijloacele de luptă politică pentru a neutraliza grupurile de interese, a promova liberalizarea pieţelor, inclusiv a pieţei muncii, a permite o mai mare concurenţă şi a desfinţa diverse privilegii, cum ar fi exonerările fiscale sau reglementările protecţioniste, care întreţin fenomenul căutării de rente.

 

Referinţe bibliografice

Bhagwati, J. 1982. Directly Unproductive, Profit-seeking (DUP) Activities. Journal of Political Economy Octobre. Chicago.

Cioran, E. 1990. Schimbarea la faţă a României. Bucureşti: Humanitas.

Florescu, G. 2010. Confesiunile unui cafengiu. Bucureşti: Humanitas.

Gallagher, T. 2004. Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace. Bucureşti: Humanitas.

Gallagher, T. 2010. Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000. Bucureşti: All.

Havrylyshyn, O. şi J. Odling-Smee. 2000. Political Economy of Stalled Reforms. Finance and Development 37(3), September.

Hayek, F. 1998. Constituţia libertăţii. Iaşi: Institutul European.

FMI, http://www.fmi.ro/img/File/LOI%20SI%20TMU%20a%20sasea%20evaluare%2022%2012.pdf.

Isărescu, M. 2006. Reflecţii economice. Vol.II. Bucureşti: Expert.

Kornai, J. 2000. Making the Transition to Private Ownership. Finance and Development 37(3), September.

Kornai, J. 1990. The Road to a Free Economy. Shifting from a Socialist System: The Example of Hungary. New York: W. W. Norton and Budapest: HVG Kiadó.

Krueger, A. 1974. The Political Economy of the Rent-Seeking Society. American Economic Review 64 (3).

Moore, B. J. 1978. Injustice: The Social Bases of Obedience and Revolt. White Plains: M.E. Sharpe.

Mungiu-Pippidi, A. şi G. Athabe. 2002. Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român. Iaşi: Polirom.

Oprea, M. 2004. Moştenitorii securităţii. Bucureşti: Humanitas.

Oprea, M., N. Videnie, A. Năstase, S. Stejărel-Olaru şi I. Cirstocea. 2002. Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică. Iaşi: Polirom.

Pasti, V. 1995. România în tranziţie. Căderea în viitor. Bucureşti: Nemira.

Tullock, G. 1967. The Welfare Costs of Tariffs, Monopolies and Theft. Western Economic Journal 5(3).

*** România – Scrisoare de Intenţie şi Memorandum Tehnic de Înţelegere, 22 dec. 2010,

 

 

[1] În analiza economică clasică, renta funciară, percepută de proprietarii funciari, este o parte din profit vărsată de proprietarii de capitaluri – în acest caz, fermierii – proprietarilor de pământ. Proprietarii funciari pot să obţină vărsarea acestei rente pentru că ei sunt într-o situaţie de monopol din cauza cantităţii limitate de pământ.

[2] Pentru analiza modului de supraveghere şi a controlului exercitat în interiorul partidului, a se vedea Oprea ş.a. (2002). Dedesubturile economiei şi comerţului, aflate în România comunistă în mâinile securităţii, precum şi arta supravieţuirii într-un asemenea sistem sunt descrise cu talent de povestitor în cartea lui G. Florescu (2008).

[3] Pentru detalii, a se vedea Pasti (1995), Gallagher (2004), Oprea (2004).

[4] Această afirmaţie este fundamentată prin numeroase lucrări în care se analizează corupţia din ţările foste comuniste. Astfel, într-un studiu comparativ, realizat sub egida Comisiei Europene în şapte ţări membre şi candidate UE, între 1 ianuarie 2006 şi 30 iunie 2009, de către 35 de cercetători de la universităţile din Konstanz şi Tubingen (Germania), se arată: “În ţări precum România şi Bulgaria, corupţia este percepută ca fiind larg răspândită în toate palierele societăţii şi acceptată ca atare.[...] România este un exemplu special, pentru că în acest caz se poate vorbi de o cultură generalizată a corupţiei. Cetăţenii consideră corupţia ca mod normal de a rezolva lucrurile. Acest mod de a gândi şi de a acţiona este adânc înrădăcinat în atitudinile morale, conceptuale şi practice ale vieţii de zi cu zi.[…] Pentru politicienii români, România este o ţară coruptă fără oameni corupţi, deoarece există prea puţine condamnări serioase pentru acte de corupţie”. http://www.uni-konstanz.de/crimeandculture/reports.htm.

[5] Şi, cu toate acestea, până în prezent nu există cazuri importante în care să se fi dovedit fraude comise de funcţionarii statului însărcinaţi cu privatizarea.

[6] “Elitele de pradă” sunt acele categorii de indivizi “care fac puţine servicii populaţiei subordonate şi extrag pentru propriile scopuri un surplus destul de mare pentru a crea sărăcie pe o scară masivă şi care nu ar exista dacă populaţia de sub ea ar fi lăsată în voia soartei” (Moore 1978, 445-446; apud. Mungiu-Pippidi şi Athabe 2002, 108-109).

[7] Pentru o prezentare a portretelor unor milionari/miliardari români, a se vedea filmulCapitalism – reţeta noastră secretă, realizat de A. Solomon. (http://videos.arte.tv/fr/videos#/tv/coverflow///1/100/).

 

Acest articol a apărut in revista Oeconomica nr.2/2011

Share:

Publicat de