"Asigurarea" medicală de stat

Share:

Una dintre cele mai remarcabile contribuţii ale lui Ludwig von Mises a fost în privinţa tendinţei de extindere a intervenţiei guvernamentale. Guvernul, în înţelepciunea lui, identifică o problemă (Dumnezeu ştie, întotdeauna există probleme!). Apoi, el intervine pentru a „rezolva” acea problemă. Dar, ce să vezi! - în loc să rezolve problema iniţială, intervenţia mai creează încă două sau trei probleme, pe care guvernul simte că trebuie să intervină pentru a le remedia, şi tot aşa, către socialism. Nicio industrie nu oferă o imagine mai dramatică a acestui proces malign decât asistenţa medicală. Ne aflăm aproape de pragul critic al medicinei complet socializate, sau ceea ce se numeşte în mod eufemistic „asigurare socială de sănătate”. Sumele plătite medicilor şi spitalelor sunt mari şi mereu în creştere rapidă, cu mult înaintea inflaţiei. Ca o consecinţă, persoanele neasigurate abia dacă îşi permit să plătească, aşa că cei care nu se califică pentru caritate sau Medicaid sunt daţi deoparte. Prin urmare, apare nevoia pentru asigurarea socială de sănătate.

Dar de ce sunt preţurile mari şi în creştere rapidă ? Răspunsul constă în însăşi existenţa asigurării de sănătate, care a fost creată, subvenţionată sau promovată de către guvern pentru a contribui la diminuarea  poverii deja existente a asistenţei medicale. Medicare, Crucea Albastră (Blue Cross, n.t.) sunt, de asemenea, forme specifice de „asigurare”.

În cazul în care casa ta ia foc şi ai o asigurare împotriva incendiului, primeşti (dacă poţi obţine banii de la compania ta de asigurări binevoitoare) un beneficiu monetar fix drept compensaţie. Pentru acest privilegiu, plăteşti înainte o primă anuală fixă. Numai în sistemul nostru de asigurare medicală plăteşte guvernul sau Crucea Albastră, nu o sumă fixă, ci oricât decide doctorul sau spitalul să perceapă.

În termeni economici, aceasta înseamnă faptul că, curba cererii pentru doctori şi spitale poate creşte fără limite. Pe scurt, într-o formă grotescă şi diferită de legea lui Say, ofertanţii chiar îşi pot crea propria cerere, cu ajutorul plăţilor nelimitate efectuate de către terţi, care îşi asumă răspunderea. Dacă curba cererii creşte practic fără limite, la fel se întâmplă şi cu preţul serviciilor medicale.

Pentru a restrânge fluxul de impozite sau subvenţii, în ultimii ani, guvernul şi alţi terţi asigurători s-au simţit obligaţi să restricţioneze oarecum fluxul de servicii prin creşterea deducerilor sau prin impunerea unor plafoane privind plăţile Medicare. Toate aceste măsuri au fost întâmpinate cu ţipete de nemulţumire din partea beneficiarilor serviciilor medicale - care ajunseseră să considere plăţile nelimitate efectuate de terţi un fel de drept divin - şi din partea medicilor şi spitalelor care acuză guvernul de “controale ale preţurilor de tip socialist”- pentru încercarea de a pune capăt generozităţii faţă de industria asistenţei medicale !

În plus faţă de creşterea artificială a curbei cererii, mai există o fisură serioasă în conceptul de „asigurare medicală”. Furtul e furt şi focul e foc, aşa că asigurarea împotriva incendiului sau furtului este clară şi evidentă - singura problemă fiind „hazardul moral” reprezentat de asiguraţii care cedează tentaţiei de a-şi incendia propriul magazin neprofitabil sau propria casă sau de a-şi înscena un jaf pentru a încasa asigurarea.

„Asistenţa medicală” însă, este un concept vag şi alunecos. Nu există nicio modalitate în care aceasta poate fi măsurată, cuantificată sau chiar definită. O „vizită la doctor” poate varia de la o analiză sau discuţie lungă şi amănunţită, o consiliere atentă până la o trecere în revistă de două minute în care doctorul nu face nimic altceva decât să recomande două aspirine şi să roage asistenta să scrie factura.

Mai mult decât atât, nu poate fi prevenit hazardul moral în creştere, de vreme ce clienţii - facturile lor medicale fiind reduse la aproape zero - aleg să meargă la doctor în fiecare săptămână pentru a-şi măsura tensiunea sau pentru a-şi lua temperatura. Prin urmare, este imposibil, în cazul asigurării plătite de o terţă parte, să fie prevenită scăderea masivă a calităţii asistenţei medicale împreună cu un deficit sever de ofertă pentru astfel de asistenţă, în raport cu cererea crescândă.

Orice persoană suficient de în vârstă încât să-şi amintească de vremurile bune, vechi în care medicii de familie dădeau telefoane acasă, petreceau o mare parte din timp cu pacientul, pentru a-l cunoaşte pe acesta, percepeau taxe reduse - este profund şi pe bună dreptate nemulţumită de modul în care se prezintă asistenţa medicală în prezent. Dar mult prea puţini înţeleg rolul mult-iubitei asigurări medicale în a genera această scădere lamentabilă a calităţii, precum şi creşterea astronomică a preţurilor.

Dar rădăcinile crizei medicale actuale au apărut cu mult înaintea anilor 1950 şi a asigurării medicale. Intervenţia guvernamentală în sectorul medical a început mult mai devreme, existând un punct de cotitură în 1910, când mult-elogiatul raport Flexner a schimbat radical medicina americană.

Abraham Flexner, un şomer, fost proprietar al unei şcoli pregătitoare în Kentucky, ce nu deţinea nici studii medicale, nici orice alt fel de studii superioare, a fost însărcinat de către Fundaţia Carnegie să realizeze un studiu despre educaţia medicală americană. Singura calificare a lui Flexner pentru a îndeplini această sarcină a fost faptul că era fratele influentului doctor Simon Flexner, medic şi conducător al Institutului pentru Cercetare Medicală Rockfeller. Raportul lui Flexner fusese practic scris înainte de către înalţii oficiali ai Asociaţiei Medicale Americane (AMA), iar propunerile acestuia au fost urmate rapid de către fiecare stat al Uniunii.

Rezultatul a fost acesta: toate şcolile medicale şi toate spitalele au fost supuse licenţierii de către stat, ceea ce a permis înfiinţarea unor autorităţi de licenţiere de către AMA. Statul trebuia, şi chiar asta a făcut, să scoată din funcţiune toate şcolile medicale private şi aducătoare de profituri, care primeau negri şi femei şi care nu se specializau în medicina ortodoxă, „alopată”: în special homeopaţi, care atunci reprezentau o mare parte din lumea medicală şi o alternativă respectabilă pentru alopatia ortodoxă.

Aşadar, cu ajutorul Raportului Flexner, AMA a reuşit să folosească guvernul pentru a carteliza profesia medicală, a reuşit să împingă în mod drastic curba ofertei către stânga (practic, jumătate din şcolile medicale din ţară au fost închise de către guvernele post – Flexner) şi prin urmare, să crească preţurile medicamentelor şi spitalizărilor precum şi veniturile medicilor.

În toate tipurile de carteluri, producătorii înlocuiesc cumpărătorii în ceea ce priveşte deţinerea controlului şi, în consecinţă, medicina avea acum posibilitatea de a elimina terapiile concurente (de exemplu, homeopatia), de a elimina grupuri neagreate din oferta de medici (negri, femei, evrei) şi de a înlocui şcolile medicale private finanţate din taxele studenţilor cu şcoli medicale în cadrul universităţilor, aflate sub conducerea profesorilor şi subvenţionate de fundaţii şi donatori bogaţi.

Atunci când manageri, cum ar fi administratorii, preiau atribuţiile proprietarilor finanţaţi de clienţi (studenţi sau pacienţi), managerii devin mai degrabă ghidaţi de avantajele pe care le pot obţine decât de satisfacerea consumatorilor. Prin urmare, are loc o „deplasare” a întregii profesii medicale dinspre îngrijirea pacienţilor către înalta tehnologie, către investiţiile intensive în capital pentru tratarea bolilor rare şi renumite, ce ţin mult mai mult de prestigiul spitalului şi de personalul  medical decât de utilitatea lor  pentru pacienţii-consumatori.

 

Şi astfel, criza noastră medicală a fost, de fapt, produsul intervenţiei guvernamentale masive, statală şi federală, de-a lungul secolului; mai exact, o creştere artificială a cererii coroborată cu o reducere artificială a ofertei. Rezultatul a fost reprezentat de o creştere rapidă a preţurilor şi o deteriorare a asistenţei acordate pacienţilor. Şi, în curând, medicina socializată ne-ar putea duce cu uşurinţă în situaţia preamărită a medicinei din Uniunea Sovietică: toată lumea are dreptul la asistenţă medicală gratuită, dar de fapt, nu există nici medicină, nici asistenţă.

 

Acest articol a aparut in misesdaily.org la data de 28 iunie 2012

Share:

Publicat de