În doar un deceniu de existenţă fizică, euro a parcurs întregul drum, de la extaz, în momentul apariţiei, la agonie, astăzi – în plină criză a datoriilor. Acum, moneda unică se chinuie să caute o cale de întoarcere. Eliminarea riscurilor asociate schimburilor valutare, reducerea costurilor tranzacţiilor, un plus de certitudini în comerţul şi investiţiile transfrontaliere, stimularea concurenţei şi creşterea nivelului bunăstării şi productivităţii prin realizarea de economii de scară. Aşa s-ar putea rezuma în cât mai puţine cuvinte ideea ce a stat la baza construcţiei monedei unice europene. Obiectivele generoase şi măreţe ale procesului început încă din 1992 (când au fost fãcute oficiale, prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune) au creat mult entuziasm şi optimism. Astfel că, atunci când euro a fost lansat efectiv în circulaţie, la data de 1 ianuarie 2012, puţini s-au gândit şi la potenţialele efecte adverse.

Acum, la zece ani distanţă, dezavantajele (generate de transferul ascuns şi injust de bunăstare dinspre statele cumpătate către cele cheltuitoare, şi de stimularea comportamentelor iresponsabile ale băncilor şi guvernelor) s-au transformat în costuri ce pun sub semnul întrebării oportunitatea menţinerii în viaţă  a monedei unice, şi mai ales sustenabilitatea unui astfel demers.

DE LA DORINŢĂ LA REALITĂŢI. Intrată în circuitul financiar la data de 1 ianuarie 1999, euro a fost folosit într-o primă fază doar ca monedă de cont, ajungând efectiv în mâinile populaţiei trei ani mai târziu. Moneda unică europeană urma să fie grefată pe un cadru politic şi macroeconomic căruia ar fi trebuit să-i dea un plus de stabilitate politică, socială şi evident, economică. Euro trebuia să încurajeze concurenţa, ceea ce (odată cu eliminarea instrumentului devalorizării monedei naţionale ca mijloc de reglare a derapajelor macroeconomice) ar fi forţat statele să facă reforme structurale. Iar asta, ar fi trebuit să aibă ca efect creşterea productivităţii şi competitivităţii economiei europene în ansamblu. Iar ieftinirea capitalului ar fi trebuit să susţină acest proces. Într-un final, toate aceste elemente, ar fi trebuit să sporească influenţa Uniunii Europene în plan economic global.

SUCCES! APARENT SAU PARŢIAL? Un obiectiv care, la o analiză sumară, pare să fi fost atins: în cei zece ani de existenţă fizică, moneda unică europeană a devenit a doua valută de rezervă la nivel global, şi a doua cea mai folosită monedă în tranzacţiile internaţionale. În acelaşi timp, în deceniul trecut de la intrarea acesteia în circulaţie în formă fizică, Produsul Intern Brut al zonei euro a recuperat integral distanţa care-l despărţea de PIB-ul SUA. Iar în anii 2007 şi 2008, chiar la depăşit.

Acestea sunt de departe două dintre cele mai “grele” dovezi în susţinerea ideii succesului monedei unice. Dintr-o perspectivă euro-sceptică însă, preţul plătit, pentru ca zona euro să poată bifa realizările de mai sus, a fost cam prea mare. Primul dintre costurile simţite cât se poate de direct şi puternic de populaţie – dar, paradoxal, cel mai puţin grav în realitate – a fost creşterea preţurilor. În toate statele membre ale zonei euro, trecerea de la valutele naţionale la moneda unică a însemnat o ajustare automată a preţurilor în sus. Iar tendinţa a continuat în timp, şi s-a amplificat în cea de-a doua parte a decadei vieţii monedei unice, ca efect al crizei.

Dar cel mai important efect advers, şi cel care avea să conducă la un adevărat dezastru în doar câţiva ani, a fost acela că, investitorii – eliberați de grija devalorizării monedelor şi plasamentelor făcute – au început să încadreze obligațiunile statelor din sudul continentului, în aceleaşi grad de risc cu obligațiunile economiilor solide precum Germania, Austria sau Olanda.  Un model de afaceri (foarte profitabil pentru băncile comerciale) ce a fost încurajat şi stimulat chiar de Banca Centrală Europeană. Instituţie care, în cadrul aşa-numitelor operaţiuni “repo”, putea oferi împrumuturi pe termen scurt oricărei bănci comerciale din zona euro, în schimbul obligațiunilor guvernamentale ale oricărui stat membru.

Şi cum dobânzile pe care le primeau la obligaţiunile cumpărate erau semnificativ mai mari decât cele plătite pentru banii împrumutaţi de la BCE, băncile au fost stimulate să cumpere obligațiuni emise de statele cu economii ce erau de fapt extrem de instabile.

IEFTINIREA ARTIFICIALĂ A ÎMPRUMUTURILOR. Prin astfel de operațiuni monetare, BCE a ajutat economiile slabe să se împrumute la dobânzi cu mult mai mici decât şi-ar fi permis în realitate. Spre exemplu, în 2004, cu circa cinci ani înainte de introducerea în circulaţie a monedei unice europene, dobânda plătită de Grecia pentru a atrage bani din piaţă, prin vânzarea de obligaţiuni cu scadenţă la 10 ani, era de peste 20%. Prin comparaţie, la acelaşi moment, Germania plătea circa 5,5%. În 1999, când euro a intrat în sistemul financiar ca valută de cont, dobânzile plătite de Grecia ajunseră la 5,5% în timp ce Germania plătea dobânzi de circa 4%. Iar la 1 ianuarie 2012, şi Germania şi Grecia plăteau deja acelaşi preţ pentru a se împrumuta din piaţă. Şi asta în ciuda faptului că, din punct de vederea al productivităţii, competitivităţii şi indicatorilor macroeconomici, între cele două economii nu erau foarte multe asemănări.

Acesta este procesul prin care, pe canalul monetar – bancar, din economiile populaţiei statelor cumpătate s-au finanţat cheltuielilor sociale, proiecte fără potenţial în celelalte state ale zonei euro. Motorul acestui fenomen fiind randamentele ridicate, în condiţii de risc (eronat considerat!) zero. Piaţa îşi reglează însă în mod automat orice tip de dezechilibru indus prin decizii politico-administrative.

BĂNCI, GUVERNE, BCE. Şi nu a fost nevoie decât de câţiva ani pentru corectarea anomaliilor produse de introducerea monedei unice. Euro a permis şi stimulat producerea unor dezechilibre majore pe două mari direcţii. În primul rând în bilanţurile băncilor, care şi-au umplut portofoliile până la refuz cu titluri emise de state care în realitate erau în incapacitatea de a-şi rambursa datoriile. Iar când statele s-au trezit în situaţia de a nu-şi putea plăti datoriile, băncile s-au văzut nevoite nu doar să încaseze pierderi generoase, ci să mai şi facă rost de alţi bani pentru a supravieţui. În al doilea rând, prin faptul că, în disponibilitatea lor fără limită de a finanţa deficitele bugetare (achiziţionând obligaţiuni suverane fără a face diferenţiere între riscurile asociate) băncile comerciale au sprijinit, şi chiar au impulsionat comportamentul iresponsabil al politicienilor. Aceştia şi-au permis astfel nu doar relaxarea nemeritată a condiţiilor de muncă, pensionare şi salarizare, ci şi demararea unor proiecte de infrastructură care nu aveau de fapt capacitatea de a produce venituri care să amortizeze vreodată investiţiile făcute.

Acest comportament iresponsabil ar trebui să poată fi controlat de aici înainte, prin restricţiile ce urmează a fi impuse prin prevederile noului tratat European – negociat la începutul lunii decembrie. Un proiect de act normativ care nu a reuşit să readucă însă încrederea pieţelor în moneda unică şi în proiectul european.

Acestea sunt motivele pentru care, la împlinirea vârstei de zece ani, nu avem foarte multe argument pentru a considera “euro” un succes, ci doar, tot mai multe motive să ne îndoim de asta.

 

Acest articol a fost publicat iniţial în revista Forbes România la data de 10 ianuarie 2012.