Economiştii utilizează în analizele lor un șir de metode statistice care variază de la modele complexe la o simplă expunere de date istorice. Este susținut deseori că prin intermediul corelațiilor statistice, se pot organiza date istorice într-un ansamblu util de informații care, la rândul lui, poate fi folosit ca bază pentru evaluările asupra evoluţiei economiei. Pe scurt, este cunoscut faptul că, prin aplicarea metodelor de statistică asupra informațiile istorice, se pot evidenția elemente privind starea economiei. Din nefericire, lucrurile nu sunt atât de simplu precum par. De exemplu, s-a observat că o scădere a ratei șomajului este asociată cu o creștere generală a prețurilor bunurilor și serviciilor. Ar trebui, deci, să concluzionăm că diminuările ratei șomajului reprezintă un declanșator al inflației? Pentru a complica problema, s-a observat că inflația este corelată cu modificări ale masei monetare. De asemenea, s-a stabilit că modificările salariale se află în strânsă legătură cu inflația. Ce ar trebui să facem în această situație? Nu ne confruntăm cu o teorie, ci cu trei teorii aflate în competiţie pentru explicarea inflației. Cum am putea decide care este cea corectă? În conformitate cu gândirea comună, criteriul de selecție al unei teorii ar trebui să fie acela al puterii ei predictive. În legătură cu acest fapt, Milton Friedman scrie: „Cel mai important scop al unei științe pozitive este dezvoltarea unei teorii sau ipoteze care produce predicții valide și pline de sens (nu truisme) despre fenomene neobservate încă.” [1]

Atât timp cât teoria „funcționează” este văzută ca un cadru valid în ceea ce privește evaluarea unei economii. Odată ce modelul se destramă, se caută o altă teorie. De exemplu, un economist creează o perspectivă potrivit căreia cheltuielile consumatorilor pentru bunuri și servicii sunt determinate de venitul disponibil. Odată ce această teorie este validată prin intermediul metodelor de statistică, este folosită ca unealtă în evaluarea direcțiilor viitoare ale cheltuielilor consumatorilor. Dacă modelul eșuează în a furniza evaluări corecte el este fie înlocuit, fie modificat, adăugând alte variabile explicative.

Natura ipotetică a teoriilor implică faptul că ceea ce știm despre lume este iluzoriu. Pentru că nu este posibil să stabilim  „cum merg lucrurile cu adevărat” , nu prea contează care sunt presupunerile lăuntrice ale unui model. De fapt, orice este valid atât timp cât modelul produce predicții reale. Citându-l pe Friedman: „Întrebarea relevantă ce ar trebui pusă în legătură cu ipotezele unei teorii este dacă sunt aproximări destul de bune pentru scopul respecti ; nu dacă sunt realiste , întrucât ele nu sunt niciodată. Răspunsul la întrebare poate fi oferit doar observând dacă teoria funcționează, adică dacă oferă predicții suficient de corecte.”[2]

Gândirea economică larg acceptată, care fixează capacitatea predictivă drept criteriu pentru acceptarea unui model, este absurdă. Până și științele naturale, pe care economiștii obișnuiți încearcă să le încurajeze, nu validează modelele lor în acest fel. De exemplu, o teorie folosită pentru a construi o rachetă stipulează anumite condiții care trebuie să prevaleze pentru lansarea ei cu succes. Una dintre condiții este vremea prielnică. Am judeca, în aceste condiții, calitatea teoriei propulsiei rachetei ținând cont dacă aceasta poate să prezică data lansării cu exactitate?

Predicția că lansarea va avea loc la o anumită dată în viitor va fi realizată doar dacă toate condițiile stipulate se verifică. Acest lucru nu poate fi știut dinainte. De exemplu, în ziua planificată de lansare, ar putea să plouă. Tot ce ne poate spune teoria rachetei este că dacă toate condițiile sunt valide, racheta va fi lansată cu succes. Calitatea teoriei, totuși, nu este afectată de imposibilitatea de a realiza o predicție corectă pentru ziua lansării. 

Aceeași logică se aplică și în economie. Putem spune cu încredere că, o creștere a cererii pentru pâine, va conduce la creșterea prețului pâinii, dacă toate celelalte condiţii rămân la fel. Această concluzie este adevărată, și nu întâmplătoare. Va crește prețul pâinii mâine, sau cândva în viitor? Acest lucru nu poate fi stabilit prin teoria cererii și ofertei . Ar trebui, prin urmare, invalidată teoria pe motiv că nu poate prezice prețul viitor al pâinii? Aşa cum arată Mises,

„Științele economice pot prezice efectele scontate recurgând la măsuri certe ale politicilor economice. Se poate răspunde la întrebarea privind măsura în care o politică sigură este capabilă să atingă scopurile propuse și dacă răspunsul este negativ, care sunt adevăratele efecte. Dar, desigur, această predicție poate fi doar calitativă.”[3]

Acţiunea umană deţine locul central

Fără acceptarea faptului că acțiunile umane sunt determinate, nu este posibil ca informațiile istorice să aibă sens. În acest sens, Rothbard a scris : „Un exemplu pe care Mises îl folosea în timpul cursurilor ca să demonstreze diferența dintre două modalități fundamentale de a se apropia de comportamentul uman, este de a observa comportamente în timpul orelor de vârf la Grand Central Station. Persoana obiectivă și cu o bază științifică solidă care studiază comportamentul uman, adaugă el, ar observa evenimentele empirice. De exemplu, oamenii grăbindu-se într-o direcție sau alta, fără scop, în anumite momente prezise ale zilei. Și asta este tot ce ar ști. Dar cel care cunoaște cu adevărat acțiunile umane ar începe de la ipoteza că orice comportament uman este iniţiat cu un scop și va vedea că acesta este să ajungă de acasă la serviciu dimineața și vice versa seara. Este evident care dintre ei va descoperi și va ști mai mult despre comportamentul uman și prin urmare, care dintre ei va fi omul de știință autentic.”[4]

Ipoteza potrivit căreia oamenii urmăresc conștient acțiuni în spatele cărora există un scop ne oferă cunoaştere certă, care este întotdeauna validă atât timp cât este vorba de ființe umane. Această cunoaştere creează baza pentru un cadru de analiză coerent care permite o evaluare importantă a stării unei economii.

Pentru a depăși identificarea informațiilor, acestea trebuie reduse până la un stadiu de bază, ceea ce reprezintă acțiuni umane determinate. De exemplu, în cazul unui declin economic, se observă o scădere generală a cererii pentru bunuri și servicii. Ar trebui să concluzionăm că o scădere a cererii este cauza recesiunii economice ?

Știm că oamenii încearcă constant să-și îmbunătățească viețile și bunăstarea. Nevoile și obiectivele sunt prin urmare, nelimitate. Singura modalitate prin care cererea agregată poate să scadă este imposibilitatea oamenilor de a o susține. Pe scurt, problemele cu mijloacele de producție sunt cele mai probabile cauze a unei scăderi generale observate a cererii.

Ca alternativă, să considerăm situația în care banca centrală anunță creșterea masei monetare în timp ce inflația este scăzută. Acest fapt poate duce la creștere economică. Pentru ca această propunere să aibă sens trebuie examinată esența banilor. Banii reprezintă mijlocitorii schimbului. Fiind astfel, banii pot permite existenţa bogăției reale. Nu pot crea mai multă bogăție. Banii nu pot fi folosiți în producție. Nici în consum. Putem concluziona că prin crearea banilor nu se asigură creștere economică. Cu alte cuvinte, scopul – creşterea economică reală - nu poate fi obținut creând bani.

Faptul că omul iniţiază acțiuni ce urmăresc scopuri presupune că, în lumea economiei, cauzele sunt determinate de oameni şi nu de factori externi. De exemplu, contrar credinței comune, cheltuielile individuale pentru bunuri nu sunt cauzate de venitul real ca atare.

În contextul unic specific, fiecare individ decide cât de mult va fi folosit dintr-un venit dat pentru consum și cât pentru investiții. Atât timp cât este adevărat că oamenii răspund la schimbări ale venitului lor, răspunsul nu este unul implicit. Fiecare individ își distribuie venitul în funcție de dorințele pe care le are. Ar putea decide că este mai benefic pentru el să mărească investiția în activele financiare, decât să crească consumul.

Prin comparaţie, analizele care se bazează exclusiv pe corelațiile statistice au utilitate limitată, deoarece au o natură mecanică. Prin urmare, comentariile făcute de diferiți experți, care se bazează pe astfel de concepte sunt arbitrare. Tot ceea ce pot face acești experți este să repete informații deja știute, nu ne pot spune nimic despre esența activității economice. Pe scurt, diferite metode statistice și matematice reprezintă un mod particular de descriere, dar nu de explicare a evenimentelor; ele nu îmbunătățesc cunoştinţele noastre prin explicarea cauzelor fluctuațiilor datelor.

Rezumat şi concluzii

În conformitate cu gândirea mainstream, criteriul de selecție al unei teorii ar trebui să fie capacitatea sa predictivă. Atât timp cât modelul funcționează, este privit ca un concept valid de evaluare a stării unei economii. Dacă modelul eșuează în realizarea previziunilor corecte este, fie înlocuit, fie modificat. Natura experimentală a teoriilor implică statutul iluzoriu al cunoştinţelor noastre în privinţa lumii reale. 

Contrar viziunii larg acceptate, susținem că prin intermediul conceptului fundamental potrivit căruia acțiunile umane sunt conștiente și urmăresc un scop, putem construi întreaga bază economică. Întrucât concluzia desprinsă aici este bazată pe o afirmaţie fundamentală şi adevărată, aceasta nu este iluzivă, nu are caracter întâmplător, ci este absolut sigură. În consecință, nu avem nevoie de metode statistice diverse pentru a valida o teorie economică, care provine de la faptul că acțiunile umane sunt conștiente și urmăresc un anumit scop. Analiștii care se bazează pe metode statistice pentru a demonstra fapte ale realității își asumă riscul de a produce analize eronate.