Eşecul banilor fiat

Share:

Banii lumii de astăzi, sau altfel spus, sistemul banilor fiat reprezintă o schemă economică şi socială distructivă cu consecinţe economice şi sociale vaste şi extrem de dăunătoare, efecte care se extind mult mai mult decât îşi pot imagina majoritatea oamenilor. Banii fără acoperire sunt inflaţionişti. Aceştia aduc beneficii pentru puţini şi dezavantaje pentru mulţi alţii, ei provoacă cicluri de creştere şi de decădere a economiei, conduc la supraîndatorare, corup moravurile societăţii şi vor sfârşi într-o criză de mari proporţii. Totuşi, toate aceste observaţii, care au fost dezbătute de către reprezentanţii Şcolii Austriece de economie cu ani în urmă, cu greu îşi găsesc locul printre eforturile economiştilor mainstream, ale băncilor centrale, politicienilor sau birocraţilor de a găsi cauza esenţială care a determinat criza economică şi financiară actuală şi, în acest context, formulând remedii potrivite. Cu toate acestea, nu ar trebui să fie o surpriză. Scopul celor care fac politica (intenţionat sau nu) şi a “experţilor” lor influenţi – care sunt distrugători de opinii- este să păstreze sistemul banilor fără acoperire, indiferent de consecinţe.

II.

Sistemul banilor fără acoperire se bazează în primul rând pe sistemul băncilor centrale - însemnând că o bancă centrală finanţată de stat deţine monopolul producţiei de bani - si pe cel al rezervelor fracţionare (bănci care păstrează ca rezerve doar o parte din depozit) care au probleme cu banii creaţi din neant, sau ex nihilo.

În “The Mystery of Banking, Murray N. Rothbard dezvăluie sistemul banilor fără acoperire – al băncilor centrale şi al rezervelor fracţionare - ca o formă de delapidare, o schemă de furt[1].

Concluzia lui Rothbard necesită anumite explicaţii, dat fiind faptul că economiştii mainstream consideră conceptul banilor fără acoperire o instituţie dezirabilă din punct de vedere economic şi politic, acceptabilă şi modernă.

O înţelegere a naturii şi a consecinţelor sistemului banilor fără acoperire trebuie să înceapă cu o apreciere a ceea ce sunt banii în realitate şi ce rol au într-o economie bazată pe schimb monetar.

Banii sunt universal acceptaţi ca intermediari ai schimbului. Ludwig von Mises evidenţiază faptul că banii au un singur rol: ca mijloc de schimb; toate celelalte roluri, care în mod normal sunt atribuite banilor, sunt doar roluri secundare ale celui de schimb[2].

Având în vedere că banii sunt un mijloc de schimb, o creştere a masei monetare nu conferă, şi nici nu poate conferi, un beneficiu social. Tot ce face este să reducă, în mod necesar, puterea de cumpărare a unei unităţi monetare, în comparaţie cu situaţia în care masa monetară ar fi ramas neschimbată.

Mai mult, o creştere a masei monetare nu poate fi niciodată „neutră”. Aceasta în mod cert îi va avantaja pe cei care primesc banii mai repede în detrimentul celor care îi primesc mai târziu, sau a celor care nu primesc nimic din noua masă monetară, subtilitate cunoscută ca „efectul Cantillon”.

Deoarece o creştere a masei monetare îl avantajează mai mult pe producătorul de bani  – pentru că el obţine primul banii nou creaţi – orice persoană raţională ar vrea să fie printre producătorii de bani, sau chiar mai bine, să fie singurul producător de bani.

Cei care îşi doresc să nu respecte principiile pieţei libere (printre care, respectul necondiţionat al proprietăţii private) vor vrea să obţină controlul absolut asupra producţiei de bani (adică, să deţină monopolul asupra producţiei de bani).

Odată ce oamenii au fost făcuţi să se gândească la faptul că statul (deţinătorul monopolului asupra unui teritoriu şi principal decident, având dreptul de a taxa) este un agent bine intenţionat şi indispensabil, producţia de bani, mai devreme sau mai târziu, va fi monopolizată de stat.

Procesul (ce-i drept, mai curând interminabil) prin care statul obţine monopolul asupra producţiei de bani a fost prezentat în plan teoretic de către Rothbard în „What Has Government Done to Our Money?[3] (Ce le-a facut statul banilor nostri?, (n.t.)).

După obţinerea monopolului asupra producţiei de bani, statul va înlocui banii cu valoare intrinsecă (cum ar fi, să zicem, aurul şi argintul) cu bani tipăriţi, şi regimul legalizării contrafacerii începe.

Băncile comerciale vor insista pentru un sistem bancar bazat pe rezerve fracţionare, însemnând că ar trebui să li se permită în mod legal să emită bani noi (mijloc fiduciar) prin extinderea creditelor în plus faţă de rezervele pe care le obţin de la clienţi. Pentru creditori, tranzacţiile bancare fracţionare sunt modalităţi destul de atractive de a obţine profit. Astfel, furnizează statului credite ieftine pentru finanţarea chletuielilor, în plus faţă de obişnuitele taxe.

Banii fără acoperire vor fi injectaţi prin acordarea de  credite bancare: băncile extind creditul şi emit bani noi care nu sunt susţinuţi de economii reale. Din punct de vedere economic, acest lucru este mai rău decât contrafacerea banilor.

Banii fără acoperire nu sunt doar inflaţionişti, cauzând astfel toate nenorocirile economice şi sociale ale erodării puterii de cumpărare şi conducând la o redistribuire a veniturilor şi avuţiei în afara relaţiilor de piaţă liberă. Extinderea creditelor acordate de  bănci, conduce şi la scăderea artificială a ratei dobânzii pe piaţă sub nivelul ratei care ar prevala dacă volumul creditului şi oferta de bani tipăriţi nu ar fi fost mărite artificial, făcând astfel, în mod nejustificat, atractivă finanţarea datoriilor, în special pentru guvern.

Scăderea artificială a ratei dobânzii pe piaţă este cea care induce şi prosperitatea artificială, care conduce la supraconsum şi investiţii proaste, şi care, în final, va sfârşi într-o decădere a economiei. Mises explică succint:

„Creşterea accentuată nu poate continua la infinit. Există două alternative: fie băncile vor continua expansiunea creditelor fără restricţii, deci, vor cauza o creştere progresivă, continuă a preţurilor şi o creştere în exces a speculaţiilor, care, ca în toate celelalte cazuri de inflaţie nelimitată, sfârşeşte într-o prăbuşire de proporţii şi într-un colaps al sistemului monetar şi de credit, fie băncile se opresc înainte să atingă acest punct, renuntând voluntar la expansiunea viitoare a creditelor, astfel determinând criza. Criza economică apare în ambele cazuri.”[4]

III.

Un sistem al banilor fără acoperire depinde foarte mult de cererea de bani. Atât timp cât oamenii sunt dornici să deţină bani tipăriţi (bani denominaţi în acest caz de stat, bancă si obligaţiuni corporative), sistemul poate fi administrat destul de uşor, atunci oamenii îşi măresc cererea de bani tipăriţi pe măsură ce oferta acestora creşte.

Ca rezultat, creşterea masei monetare nu apare într-o schimbare a preţurilor globale ale bunurilor şi serviciilor (în timp ce trece neobservat faptul că preţurile ar fi scăzut dacă nu ar fi existat o expansiune a banilor fără acoperire).

Dacă totuşi cererea de bani tipăriţi scade în raport cu oferta de bani tipăriţi, sistemul începe să aibă probleme şi atunci o creştere a ofertei de bani fără acoperire se va resimţi în creşterea preţurilor, fie a bunurilor de consum, fie a celor de capital.

În schimb, crescând preţurile, mai ales când este vorba de o accelerare a creşterii, va face ca redistribuirea veniturilor şi a avuţiei, până acum subtilă mai degrabă, să iasă la suprafaţă. Odată ce oamenii încep să realizeze că banii tipăriţi creează inflaţie, cererea pentru aceştia începe să scadă.

Dacă oamenii preconizează că oferta de bani tipăriţi va creşte şi mai mult în viitor (fără nicio limită să spunem), cererea de bani va scădea drastic sau va ajunge chiar în colaps. Aceasta declanşează o prăbuşire de proporţii, cum a numit-o Mises[5].

Oamenii vor schimba cu disperare banii tipăriţi cu alte bunuri vandabile, licitând preţurile monetare ale bunurilor şi serviciilor, astfel punând în mişcare o spirală descendentă, conducând la pierderi şi mai mari la nivelul puterii de cumpărare a banilor tipăriţi.

Într-un scenariu atât de extrem, banii tipăriţi pot ajunge să fie distruşi complet. Acest lucru s-a întâmplat în perioada hiperinflaţiei dinGermania anului 1923, când statul a emis sume tot mai mari de bani şi, în cele din urmă, nimeni nu a mai acceptat ca bani Reichsmark-ul.

Prin urmare, pentru a menţine în funcţiune sistemul banilor tipăriţi, oamenii trebuie să aibă în continuare încredere în valoarea acestora. Astfel se explică rolul extrem de important al formatorilor de opinii sponsorizaţi de stat în susţinerea sistemului banilor fără acoperire.

Mai ales in domeniul economiei monetare, economiştii care susţin intervenţionismul guvernamental, depune  mari eforturi pentru a convinge oamenii de avantajele sistemului bazat pe banii fiat, prezentându-l – la fel ca şi în cazul băncii centrale şi al sistemului rezervelor fracţionare - într-o lumină pozitiva.

Mai mult, oamenii trebuie să fie făcuţi să creadă că beneficiază de banii tipăriţi, că, de fapt, nu există o alternativă la sistemul banilor tipăriţi de guvernul-sponsor, şi că, renunţând la banii tipăriţi pentru a fi înlocuiţi de moneda marfă, ar fi dezastruos din punct de vedere economic.

Mai există un factor, la fel de important, care contribuie la susţinerea sistemului banilor tipăriţi. Este ceea ce poate fi numit corupţie colectivă[6]: mai devreme sau mai târziu un număr tot mai mare de oameni vor manifesta un real interes în menţinerea sistemului banilor tipăriţi.

Acest lucru se întâmplă deoarece un astfel de sistem îi permite statului să se extindă puternic, prin aceasta corupând un număr şi mai mare de oameni: aceştia caută locuri de muncă (chipurile prestigioase), sume generoase şi oportunităţi de afaceri oferite de către stat. Oamenii se vor alătura treptat statului, făcându-şi carierele şi afacerile un succes dependent de expansiunea instrumentelor statului. Şi mulţi oameni vor începe să investească economiile lor de o viaţă în obligaţiuni „sigure” ale statului denominate în bani tipăriţi.

Ca rezultat, mai devreme sau mai târziu, un guvern dator devine inutil. În timp de criză, tipărirea unei sume din ce în ce mai mare de bani cu scopul de a sprijini finanţele statului (şi finanţele beneficiarilor statului) va fi catalogată drept politica cea mai puţin dăunătoare.  

Pentru majoritatea celor care au devenit dependenţi de stat, în locul falimentului sectorului public şi al băncilor este aleasă tipărirea banilor pentru a umple cufărul gol al statului.

Structura stimulentelor creată de sistemul banilor tipăriţi funcţionează aşadar prin împingerea acestuia dincolo de limite. Cu alte cuvinte, banii tipăriţi vor mări inflaţia, până la hiperinflaţie, înainte de a se manifesta criza.

Un sistem al banilor tipăriţi nu poate fi susţinut la nesfârşit deoarece erodează - printr-o intervenţie tot mai mare a statului – însuşi stâlpul pe care se sprijină sistemul pieţei libere: proprietatea privată.

Mises pune problema astfel:

„Ar fi o greşeală să presupunem că organizarea modernă a schimbului este făcută să existe în continuare. Ea poartă cu sine germenul propriei distrugeri; dezvoltarea mediului bazat pe moneda fiduciară trebuie, în mod necesar, să conducă la propria prabuşire.”[7]

În schimb, erodarea sistemului pieţei libere atrage după sine declinul capacităţii de producţie a economiei, crescând astfel imposibilitatea ca debitorii să-şi îndeplinească obligaţiile, mărindu-se astfel stimulentul de a menţine în funcţiune tipografia.

Totuşi, aşa cum au demonstrat economiştii austrieci, nu pot fi evitate de consecinţele economice dezastruoase cauzate de sistemul banilor fiat. Inflaţia mare sau hiperinflaţia nu va fi suficientă. De fapt, va adânci criza şi mai mult.

Cu cât expansiunea sistemului banilor fiat va fi stopată mai repede, cu atât mai mici vor fi costurile crizei – un raţionament deja expus de filosoful prusac Immanuel Kant (1724-1804), care a scris în Prolegomena (1783): „Nu este niciodată prea tarziu să devii înţelept; dar dacă schimbarea vine prea târziu, va fi mereu mai dificil să începi o reformă.”[8]

 

Acest articol a apărut iniţial pe site-ul mises.org în data de 7 iunie 2012.

[1] Vezi Rothbard, M. N. (1983), The Mystery of Banking, în special capitolul 7, “Deposit Banking”, pp. 87-109.
[2] Vezi Mises, L. v (1953) The Theory of Money and Credit, p. 29-37;
[3] Vezi Rothbard, M. N. (1990[1963]) What Has Government Done to Our Money?, Ludwig von Mises Institute, Auburn, US Alabama. În realitate, Rothbard a aplicat teorema progresiei (termen promovat de profesorul Joseph T. Salerno) banilor într-o lume în care există guvern, folosindu-se de metoda istorică aşa cum a fost elaborată de Ludwig von Mises (1881-1973). Pentru o explicaţie recomandată în mod special a metodei istorice a lui Mises vezi introducerea lui Salerno la lucrarea lui Rothbard A History of Money and Banking in the United States (2005), Ludwig von Mises Institute, Auburn, US Alabama, pp. 7–43.
[4] Mises, L.v. (1940), Interventionism, p. 40. Subliniere adăugată (de autor, (n.t.));
[5] Vezi Mises, L.v. (1996), Human Action, p. 427;
[6] Referitor la problema corupţiei collective vezi Polleit, T. (2011), "Fiat Money and Collective Corruption," Quarterly Journal of Austrian Economics, Vol. 14, No. 4, Winter, pp. 397–415;
[7] Mises, L.v. (1953), The Theory of Money and Credit, p. 409.
[8] Kant, I. (1909, 1783), Prolegomena To Any Future Metaphysics, Chicago, edited in English by Dr. Paul Carus, The Open Court Publishing Company, London, p. 2.

 

Share:

Publicat de