Mi-l imaginez pe cititor spunând: ”Ei bine, am greşit eu acuzându-i pe economişti că ar fi insipizi şi reci? Ce mai reprezentare a umanităţii! Puterea de a spolia este de neînlăturat, aproape naturală, luând orice formă, practicată sub orice pretext, împotriva legii sau în conformitate cu legea, abuzând de cele mai sfinte lucruri, este rezultatul jocului alternativ între slăbiciunile şi naivitatea maselor, extinzându-se incontinuu pe seama a ceea ce foloseşte pentru a se hrăni. Există oare o reprezentare mai tragică a lumii decât aceasta? Problema nu se referă la tragismul acestei reprezentări ci la veridicitatea ei. Pentru aceasta ne stau la dispoziţie mărturiile istorice. Este straniu că cei care condamnă economia politică pentru că investighează oamenii şi lumea ca atare sunt mai lipsiţi de speranţă decât însăşi economia politică, cel puţin în ceea ce priveşte trecutul şi prezentul. Căutaţi în cărţile şi în jurnalele lor. Ce găsiţi? Înverşunare şi ură împotriva societăţii. Atât de puţină încredere au avut în dezvoltatea rasei umane, în rezultatul organizării ei naturale, încât au ajuns să privească libertatea ca pe un blestem. Conform acestora, libertatea va aduce umanitatea din ce în ce mai aproape de pieire.

Este adevărat că ei sunt optimişti în ceea ce priveşte viitorul. Deşi umanitatea a fost incapabilă timp de 6000 de ani de o reuşită proprie, s-a produs o revelaţie. Această iluminare a călăuzit omul pe o cale sigură, iar dacă turma este docilă şi ascultă chemarea păstorului, acesta o va duce pe pământul făgăduinţei, unde bunăstarea poate fi obţinută fără niciun efort, unde ordinea, securitatea şi prosperitatea sunt facila răsplată a nechibzuinţei.

Pentru această finalitate, aşa cum afirma Rousseau, umanitatea nu trebuie decât să le permită acestor reformatori să modifice constituţia fizică şi morală a omului.

Economia politică nu şi-a asumat misiunea de a găsi condiţia potenţială a societăţii care l-ar fi îmbunat pe Dumnezeu să facă oamenii altfel decât sunt ei azi. Este păcat că la începutul lumii, Providenţa a omis să-şi aleagă câţiva sfătuitori din rândurile reformatorilor noştri moderni. Şi, în condiţiile în care mecanismul celest ar fi fost complet diferit dacă Creatorul l-ar fi consultat pe Alphonso cel Înţelept, societatea, dacă nu ar fi neglijat sfaturile Conducătorului, ar fi fost foarte diferită de cea în care ne este dat să trăim, să ne mişcăm, să respirăm. Dar, de vreme ce am ajuns aici, datoria noastră este să studiem şi să înţelegem legile Lui, cu atât mai mult cu cât ameliorarea condiţiei noastre depinde esenţialmente de această cunoaştere.

Nu putem împiedica existenţa dorinţelor nesatisfăcute în inimile oamenilor.

Nu putem satisface aceste dorinţe decât prin muncă.

Nu putem nega faptul că omul simte repulsie faţă de muncă în aceeaşi măsută cu satisfacţia pe care o are faţă de rezultatele sale.

Din moment ce omul are aceste caracteristici, nu putem împiedica existenţa unei tendinţe constante în rândul oamenilor de a obţine partea lor din micile bucurii ale vieţii, punând în seama altora greutăţile muncii, fie apelând la forţă, fie la înşelăciune. Nu suntem în măsură să mascăm istoria universală, să curmăm vocea trecutului, care atestă că aceasta a fost starea lucrurilor încă de la începutul lumii. Nu putem nega faptul că războiul, sclavismul, superstiţia, abuzurile guvernului, privilegiile, frauda de orice fel şi monopolurile au constituit manifestări teribile şi incontestabile ale acestor două sentimente unite în inima omului: dorinţa de a-şi satisface plăcerile şi respingerea muncii.

”Pâinea trebuie câştigată cu sudoarea frunţii!” Dar toată lumea vrea să obţină multă pâine în schimbul unui efort minim. Aceasta este concluzia istoriei.

Slavă Domnului, istoria ne învaţă deopotrivă că împărţirea degrevărilor şi a sarcinilor duce la o mai mare egalitate între oameni. Aşa cum nu se poate nega că lumina vine de la soare, trebuie recunoscut faptul că în această privinţă societatea a progresat.

Dacă acest lucru se confirmă, atunci există în societate o forţă naturală şi divină, o lege care scade gradual inegalitatea şi face dreptatea tot mai posibilă.

Noi credem că această forţă există în societate şi că Dumnezeu a plasat-o aici. Dacă nu ar exista, noi am fi nevoiţi, la fel ca socialiştii, să o căutăm în acele mijloace artificiale, în acele modificări care ar necesita o schimbare fundamentală în constituţia fizică şi morală a omului, sau mai probabil am fi considerat această căutare neîntemeiată şi zadarnică din simplul motiv că nu am înţelege scopul unei pârghii fără un punct de sprijin.

Lăsaţi-ne aşadar să încercăm să evidenţiem că forţa benefică are tendinţa de a o depăşi progresiv pe cea ineficientă, pe care am denumit-o spoliere şi care este explicată foarte bine apelând la raţiune şi la experienţă.

Orice acţiune ineficientă are două repere - punctul de început şi punctul final; omul care realizează acţiunea şi cel asupra căruia se răsfrânge acţiunea; sau în limbaj academic, forţa activă şi forţa pasivă. Prin urmare sunt două modalităţi prin care actul ineficient poate fi prevenit: prin absenţa voluntară a părţii active sau prin opoziţia agentului pasiv. Astfel intervin două sisteme de moralitate, nu antagoniste ci asemănătoare; moralitatea religioasă sau cea filosofică şi moralitatea pe care îmi permit să o numesc economică (utilitaristă).

Moralitatea religioasă se adresează autorului ei, agentul activ, cu scopul de a aboli şi extirpa actul ineficient. Îi spune: ”Emancipează-te; purifică-te; încetează să faci rău; învaţă să faci bine; preia controlul asupra pasiunillor tale; sacrifică-ţi interesele; nu-ţi asupri vecinul, fiind de datoria ta să-l ajuţi să să-l linişteşti; fii mai întâi corect, apoi generos”. Această moralitate va fi întotdeauna cea mai frumoasă, cea mai impresionantă pe care o va împărtăşi rasa umană în toată măreţia sa; pe care cel mai bun o va adopta ca pe o atitudine elocventă şi care va atrage simpatia şi admiraţia oamenilor.

Moralitatea utilitaristă are aceeaşi finalitate, dar se adresează cu precădere omului în rolul său de agent pasiv. Îi dezvăluie consecinţele acţiunii umane şi prin această simplă expunere îl stimulează să militeze împotriva celor care fac rău şi să-i cinstească pe cei care îi vin în ajutor. Moralitatea are ca scop să răspândească în rândul maselor nedreptăţite o judecată bună, iluminare şi o apărare corectă prin care să identifice opresiunea ca fiind dificilă şi periculoasă.

Se mai poate sublinia faptul că moralitatea utilitaristă are influenţa sa şi asupra asupritorului. Un act de spoliere produce bine şi rău - rău pentru cel ce suferă şi bine pentru cel în folosul căruia s-a realizat acel rău - altfel un asemenea act nu ar avea utilitate. Dar binele fără nicio îndoială compensează răul. Răul întotdeauna şi în mod necesar prevalează binele, întrucât simplul fapt de asuprire provoacă pierderea forţei, facilitează pericole, provoacă represalii şi necesită măsuri costisitoare de precauţie. Simpla expunere a acestor efecte nu este limitată la răzbunarea celui asuprit, ci îi grupează pe cei cu inimile nepervertite de partea dreptăţii şi pune în pericol însăşi siguranţa asupritorilor.

Dar este uşor de înţeles că această moralitate este insipidă şi prozaică întrucât ea nu este decât o simplă demonstraţie ştiinţifică şi îşi va pierde şi eficienţa dacă asupritorii şi-ar schimba caracterul, deoarece se adresează inteligenţei şi nu inimii pentru că aduce argumente logice, nu emoţionale pentru a convinge, oferă dovezi, nu sfaturi iar misiunea ei este să ilumineze nu să emoţioneze şi reuşeşte să dezbrace viciul de alterările aduse. Reproşul care i se aduce este adevărat, fără însă a fi corect. Este acelaşi lucru cu a spune că economia politică nu este totul, că nu este exhaustivă, că nu este solventul universal. Dar cine a avut asemenea pretenţie exorbitantă faţă de numele ei? Acuzaţia nu ar fi bine fondată dacă economia politică nu ar prezenta procesele sale ca finale şi ar nega din punctul de vedere al religiei şi filosofiei utilitatea mijloacelor lor directe şi potrivite de a emancipa umanitatea. Priviţi acţiunea simultană a moralităţii şi a economiei politice - una criticând spolierea prin expunerea urâciunii morale, cealaltă discreditând-o în judecata noastră, prin reliefarea consecinţelor ei negative. Trebuie admis că victoria moralistului religios, odată obţinută, este mai frumoasă, mai consolantă şi mai radicală; în acelaşi timp, nu este uşor să negi că victoria ştiinţei economice este mai uşoară şi certă.

În câteva rânduri, mult mai valoroase decâ multe volume, J.B. Say a observat deja că există două căi prin care se poate înlătura dezordinea creată de ipocrizie într-o familie onorabilă; aceea de a-l reforma pe Tartuffe sau de a modela mintea lui Orgon. Moliére, marele pictor al vieţii umane, se pare că a avut mereu în vedere al doilea proces ca fiind mai eficient.

Aceasta este situaţia pe scena lumii. Spuneţi-mi ce a spus Caesar, iar eu vă voi indica romanii din zilele lui.

Spuneţi-mi ce a realizat diplomaţia modernă, iar eu vă voi descrie condiţia morală a naţiunilor.

Nu am mai plăti taxe exorbitante, dacă nu i-am mai desemna, pe cei care le consumă, să le voteze.

Nu ar trebui să avem atâta bătaie de cap, dificultăţi şi cheltuieli cu problema Africii, dacă am fi şi noi convinşi că doi şi cu doi fac patru în politica economică, ca şi în aritmetică.

Domnul Guizot nu ar fi avut curajul să spună: ”Franţa este suficient de bogată ca să plătească pentru gloria sa”, dacă Franţa nu ar fi expus o falsă idee de glorie.

Acelaşi purtător de cuvânt nu ar fi afirmat ”Libertatea este mult prea preţioasă pentru Franţa ca să circuli şi tu pe teritoriul ei”, dacă Franţa ar fi înţeles că libertatea este incompatibilă cu un buget mare.

Să lăsăm moralitatea religioasă, aşadar să atingă inima lui Tartuffes, a lui Caesar, a cuceritorilor Algeriei, a sinecuriştilor, a monopoliştilor etc. Misiunea economiei politice este iluminarea adepţilor ei. Dintre cele două procese, care este cel mai eficient susţinător al progresului social? După părerea mea este cel de-al doilea. Cred că umanitatea nu se poate elibera de necesitatea de a învăţa prima dată o moralitate defensivă. Am citit, am observat şi am făcut o cercetare amănunţită şi am fost incapabil să identific o formă de abuz, de orice natură, care să fi încetat din proprie iniţiativă din partea celui care profita de ea. Pe de altă parte, am văzut o mulţime care au persistat în ciuda rezistenţei de fier a celor asupriţi.

Descrierea consecinţelor abuzurilor este cea mai eficientă modalitate de a elimina efectiv abuzurile. Şi această judecată se aplică pentru abuzurile care, asemenea sistemului protecţionist , atunci când induce răul asupra maselor, sunt doar o iluzie şi o decepţie pentru cei care par să profite de el.

Ei bine, reuşeşte acest tip de moralitate să aducă toată perfecţiunea socială la care natura empatică a inimii umane şi principiile ei nobile ne determină să sperăm? Eu nu pretind acest lucru. Eu doar recunosc răspândirea acestei moralităţi defensive, care în cele din urmă este doar raţionamentul prin care cele mai predictibile interese sunt în acord cu utilitatea generală şi cu dreptatea. O societate, deşi foarte bine reglementată, s-ar putea să nu fie foarte promiţătoare acolo unde nu au fost ticăloşi, doar pentru că nu au existat proşti; acolo unde viciul, mereu în stare latentă, doborât de foamete, ar necesita puţin jar ca să ia foc; acolo unde prudenţa individului ar fi păzită de vigilenţa masei şi, în sfârşit, acolo unde reformele care reglementează acţiunile externe, nu ar fi ajuns la conştiinţa umană. O asemenea stare a societăţii o vedem reprezentată de unul din acei oameni exacţi, riguroşi şi corecţi care este întotdeauna pregătit să protesteze vehement la cea mai mică încălcare a drepturilor sale şi să evite înveninat impozitările. Îl stimezi, probabil îl şi admiri. Este posibil să-l alegi deputatul tău, dar nu l-ai alege voluntar prietenul tău.

Să lăsăm atunci cele două sisteme de morală să acţioneze împreună, să atace viciul de la polii opuşi, în loc să le criticăm pe fiecare în parte. Aşa cum economiştii acţionează prin dezrădăcinarea prejudiciilor, stimulând opoziţia corectă şi necesară, studiind şi dezvăluind adevărata natură a acţiunilor şi a lucrurilor, să-l lăsăm pe moralistul religios să-şi desfăşoare mult mai atractiva dar şi mult mai dificila lui sarcină; să-l lăsăm să atace din plin inechitatea, urmărindu-i părţile vitale, să ilustreze iluzia binefacerii, abnegaţiei şi a devoţiunii, să deschidă fântâna virtuţii unde putem îneca sursele viciului - aceasta ar fi datoria lui. Este nobilă şi frumoasă. Dar de ce contrazice el utilitatea moralităţii noastre?

Într-o societate, deşi lipsită de virtute superlativă, nu ar mai fi loc pentru progresul moralităţii religioase, dacă ar fi condusă de influenţele moralităţii economice (care reprezintă cunoaşterea economiei societăţii)?

Obiceiul, după cum s-a spus, este a doua ta natură. Dacă într-o ţară în care individul s-a dezobişnuit cu nedreptatea, doar prin puterea unei opinii publice iluminate, acesta, într-adevăr, ar putea fi compătimit; dar mi se pare că ar fi bine pregătit pentru a primi o educaţie elevată şi pură. Oamenii nu pot stagna. Deturnaţi din calea viciului care i-ar duce doar la infamie, ei apreciază mai mult atracţia virtuţilor. Este posibil să fie necesar ca societatea să treacă prin această stare de platitudine, în care oamenii îşi exersează virtuţile prin calcule pentru a ajunge la acea dominantă poetică, când nu vor mai avea nevoie de acest exerciţiu.

 

Frédéric Bastiat a fost marele proto-Austrolibertarian francez care şi-a concentrat polemica şi analiza pe fiecare clişeu etatist. Dorinţa lui cea mai profundă ca scriitor a fost aceea de a semnala oamenilor, în cel mai practic mod, urgenţa morală şi materială a libertăţii. 

Vezi arhiva articolelor lui Frédéric Bastiat.

Inclus în The Bastiat Collection (2011), acest articol a apărut în Sofisme Economice (1845). Textul de faţă a fost publicat de Ludwig von Mises Institute la data de 31.10.2012