Socialismul şi capitalismul oferă soluţii complet diferite la problema rarităţii resurselor: nimeni nu poate avea orice doreşte, când doreşte şi, prin urmare, cum putem decide în mod eficient cine va deţine şi va controla resursele de care dispunem? Soluţia aleasă are implicaţii profunde. Poate însemna diferenţa dintre prosperitate şi sărăcie, dintre schimb voluntar şi coerciţie politică sau chiar dintre totalitarism şi libertate. Sistemul capitalist găseşte răspuns la problema rarităţii resurselor prin recunoaşterea dreptului de proprietate privată. Cel dintâi care trebuie să folosească un oarecare bun este chiar proprietarul său. Ceilalţi pot să îl obţină numai prin schimb şi contracte voluntare.

Dar până când posesorul bunului respectiv decide să încheie un contract pentru a-şi tranzacţiona proprietatea, el poate face absolut orice cu acest bun, atâta timp cât nu intervine asupra sau nu deteriorează proprietatea deţinută de alţii.

Sistemul socialist încearcă să soluţioneze problema proprietăţii într-un mod complet diferit. Exact ca şi în capitalism, oamenii pot deţine bunuri de larg consum. Dar în socialism, bunurile care servesc drept mijloace de producţie sunt deţinute în mod colectiv. Nimeni nu poate avea în proprietate utilajele şi alte resurse care intră în producerea bunurilor de consum. Omenirea, ca să spunem aşa, le deţine. Dacă cineva vrea să folosească mijloacele de producţie, o poate face numai spre folosul întreagii comunităţi.

Legea naturală ne asigură că socializarea mijloacelor de producţie va avea întotdeauna efecte economice şi sociologice dăunătoare. Experimentul socialist va sfârşi întotdeauna prin a eşua.  

În primul rând, socialismul duce la scăderea investiţiilor, a economisirii şi la standarde de viaţă mai reduse. Atunci când socialismul este instaurat pentru prima oară, proprietatea privată va fi în mod obligatoriu redistribuită. Mijloacele de producţie sunt confiscate actualilor utilizatori şi producători, fiind date spre folosinţă comunităţii. Şi chiar dacă proprietarii şi utilizatorii mijloacelor de producţie le-au achiziţionat, pe baza unor acorduri mutuale, de la utilizatorii anteriori, acestea sunt acum transferate unor persoane care, în cel mai bun caz, devin utilizatori şi producători ai unor bunuri pe care nu le deţineau în trecut.

În cadrul acestui sistem, foştii proprietari sunt dezavantajaţi în favoarea celor noi. Mai mult, non-utilizatorii, non-producătorii şi non-contractorii mijloacelor de producţie sunt avantajaţi, fiind ridicaţi la rangul de responsabili ai unei proprietăţi pe care înainte nu o folosiseră, nu o produseseră sau nu o contractaseră spre folosinţă. Astfel, venitul non-utilizatorilor, non-producător şi non-contractorilor creşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu non-economul care beneficiază de pe seama persoanei de la care proprietatea economisită a fost confiscată.

Evident, dacă socialismul favorizează non-utilizatorul, non-producătorul, non-contractorul şi non-economul, costurile suportate de către utilizatori, producători, contractori şi persoanele care economisesc cresc. Este, deci, lesne de înţeles de ce vor exista tot mai puţine persoane în acest din urmă rol. Prin urmare, se va reduce alocarea originală a resurselor naturale, va exista un volum mai mic de noi factori de producţie şi se va contracta mai puţin. Planificarea acţiunilor viitoare se reduce deoarece supapele de investiţie ale fiecăruia se usucă. Nivelul de economisire va scădea şi se va consuma mai mult; se va munci mai puţin şi va exista mai mult timp liber.

La acestea se adaugă diminuarea cantităţii de bunuri de consum disponibile pentru a fi tranzacţionate, ceea ce reduce standardul tuturor de viaţă. Dacă indivizii vor fi dispuşi să îşi asume riscul, îşi vor muta activităţile în economia subterană pentru a compensa aceste pierderi.

În al doilea rând, socialismul conduce la ineficienţă, lipsuri şi o uriaşă risipă. Această observaţie îi aparţine lui Ludwing von Mises care a descoperit că în socialism calculul economic raţional este imposibil. El a demonstrat că în socialism bunurile de capital sunt utilizate, în cel mai bun caz, în producţii ce vor satisface nevoi inferioare şi, în cel mai rău caz, în producţii care nu satisface nici un fel de nevoii. Observaţia lui Mises este simplă, dar extrem de importantă: deoarece în socialism mijloacele de producţie nu pot fi vândute, nu există preţuri de piaţă pentru ele. Responsabilul socialist însărcinat cu aceasta nu poate stabili costurile monetare implicate de folosirea resurselor sau de realizarea de modificări pe parcursul procesului de producţie. Şi nici nu poate să compare aceste costuri cu venitul monetar obţinut din vânzări. Lui nu îi este permis să accepte oferte de la alte persoane interesate să folosească mijloacele sale de producţie şi, prin urmare, nu poate anticipa  oportunităţile. Neanticipând oportunităţile, nu poate cunoaşte nici costurile. Şi nici măcar nu poate şti dacă modul în care produce este eficient sau ineficient, dorit sau nedorit, rational sau iraţional. Nu poate şti nici dacă satisface nevoi mai mult sau mai puţin urgente ale consumatorilor.

În capitalism, preţurile monetare şi piaţa liberă furnizează aceste informaţii producătorului. Dar în socialism, nu există preţuri pentru bunurile de capital şi nici oportunităţi de tranzacţionare. Responsabilul cu mijloacele de producţie rămâne în beznă. Şi pentru că nu poate cunoaşte statutul strategiei sale curente de producţie, nu ştie cum să o optimizeze. Cu cât producătorii sunt mai puţin capabili să realizeze calcule economice şi să aducă îmbunătăţiri, cu atât apar mai multe lipsuri şi risipă. Într-o economie în care piaţa de consum pentru produsele sale este foarte mare, dilema producătorului devine mult mai puternică. Abia dacă mai trebuie să atragem atenţia în acest sens: în lipsa calcului economic raţional, societatea se va afunda într-o stare de sărăcie agravată progresiv.

În al treilea rând, socialismul conduce la supra-utilizarea factorilor de producţie până când ajung într-o stare proastă şi sunt distruşi. În capitalism, proprietarul privat are dreptul de a vinde în orice moment factorii de producţie pe care îi posedă şi de a păstra veniturile obţinute din vânzare. Prin urmare, el este profund interesat să evite reducerea valorii capitalului deţinut. Deoarece îi aparţine, obiectivul său este de a maximiza valoarea factorului implicat în producerea bunurilor şi serviciilor pe care le vinde.

Statutul responsabilului socialist însărcinat cu mijloacele de producţie este complet diferit. El nu poate vinde factorul de producţie şi, prin urmare, este foarte puţin sau chiar deloc stimulat să se asigure că îi păstrează valoarea. În schimb, stimulentul său va consta în creşterea output-ului factorului de producţie fără a ţine cont de diminuarea valorii sale. De asemenea, în cazul în care acesta întrevede oportunitatea de a angaja mijloacele de producţie în scopuri private – cum ar fi producerea de bunuri pentru piaţa neagră, el va fi încurajat să crească output-ul factorului de producţie în defavoarea valorii sale de capital. Indiferent din ce unghi am privi situaţia, în socialism, în lipsa proprietăţii private şi pieţei libere, producătorii vor fi tenţati să epuizeze valoarea de capital prin supra-utilizarea sa. Consumarea capitalului conduce la sărăcire.

În al patrulea rând, socialismul conduce la o reducere a calităţii bunurilor şi serviciilor disponibile pentru consumator. În capitalism, întreprinzătorul individual îşi poate păstra şi extinde firma numai dacă recuperează consturile de producţie. Şi din moment ce cererea pentru produsele firmei depinde de evaluările de preţ şi calitate ale consumatorului (preţul fiind unul dintre criteriile analizei calităţii), calitatea produsului trebuie să constituie una dintre preocupările constate ale producătorului. Aceasta se poate întâmpla numai în contextul proprietăţii private şi a schimburilor pe piaţă.

Situaţia este total diferită în socialism. Nu numai proprietatea mijloacelor de producţie este colectivă, ci şi venitul obţinut din vânzarea output-ului. Cu alte cuvinte, venitul producătorului nu are deloc (sau are într-o foarte mică măsură) legătură cu evaluarea consumatorului privitoare la munca producătorului.  Lucru cunoscut, bineînţeles,  de fiecare producător.

Producătorul nu are nici o motivaţie pentru a face eforturi speciale în vederea îmbunătăţirii calităţii produsului său. În schimb, el va dedica mai puţin timp şi efort pentru a produce ceea ce consumatorii doresc şi va petrece mai mult timp făcând ceea ce el doreşte. Socialismul este un sistem care îl stimulează pe producător să fie leneş.

În al cincilea rând, socialismul conduce la politizarea societăţii. Nu cred să existe ceva mai dăunător creării de bunăstare.

Socialismul, sau cel puţin versiunea sa marxistă, declară drept scop egalitatea completă.  Marxiştii observă că, o dată ce admiţi existenţa proprietăţii private a mijloacelor de producţie, admiţi diferenţele. Dacă eu deţin resursa A, atunci tu nu o deţii şi prin urmare raportul nostru cu resursa A devine diferit şi inegal. Prin abolirea proprietăţii private a mijloacelor de producţie toţi devin dintr-un foc co-proprietari a tot. Aceasta reflectă poziţia egală a fiecăruia ca şi fiinţă umană.

Realitatea este cu mult diferită. Numindu-i pe toţi co-proprietari a tot rezolvă, diferenţele de proprietate sunt soluţionate numai declarativ. Fondul problemei nu se modifică: rămân în continuare diferenţe cu privire la puterea de a controla modul de utilizare al resurselor.

În capitalism, persoana care deţine o resursă poate controla şi modul său de utilizare. În economia socialistă, acest lucru nu mai este valabil deoarece nu mai există nici un proprietar. Cu toate acestea, problema controlului nu dispare. Cine va decide cât şi cum trebuie să se producă? În socialism, nu există decât o singură modalitate: oamenii îşi rezolvă nemulţumirile cu privire la controlul proprietăţii suprapunându-şi fiecare dorinţă una peste cealaltă. Atâta timp cât vor exista diferenţe, oamenii le vor regla prin mijloace politice.

În socialism, dacă cineva doreşte să îşi crească venitul, trebuie să avanseze către o poziţie mai bine apreciată în ierarhia socialistă. Iar aceasta cere talent politic.

Într-un astfel de sistem, oamenii trebuie să petreacă mai puţin timp şi efort în dezvoltarea abilităţilor lor productive şi mai mult timp şi efort în îmbunătăţirea talentelor politice.

Pe măsură ce oamenii părăsesc rolurile de producători şi utilizatori ai resurselor, descoperim că personalităţile lor se modifică. Ei nu mai cultivă abilitatea de a anticipa situaţii de penurie, de a profita de oportunităţile productive, de a fi conştienţi de posibilităţile tehnologice, de a anticipa schimbări în cererea consumatorilor şi de a dezvolta strategii de marketing. Ei nu mai trebuie să fie capabili să iniţieze, să lucreze şi să răspundă nevoilor celorlalţi.

În schimb, oamenii dezvoltă abilitatea de a atrage simpatia publică înspre propria poziţie şi opinie prin mijloace de persuasiune, demagogie şi intrigă, prin promisiuni, mită şi ameninţări. Sunt diferiţi oamenii care ajung în poziţii de vârf în socialism faţă de capitalism. Cu cât vei privi mai sus în ierarhia socialistă, cu atât persoanele pe care vei găsi acolo vor fi prea incompetente pentru a face ceea ce se presupune că ar trebui să facă. În cariera unui astfel de politician, a fi nerod, trândav, ineficient şi nepăsător nu constituie un obstacol. Are nevoie doar de calităţi politice superioare. Şi aceasta contribuie la sărăcirea societăţii.

Statele Unite ale Americii nu sunt complet socializate, dar putem observa deja consecinţele dezastroase ale unei societăţi politizate căci proprii noştri politicieni continuă să încalce dreptul la proprietate privată. Resimţim toate efectele de sărăcire ale socialismului: nivel redus al investiţiilor şi economisirii, proasta alocare a resurselor, supra-utilizarea şi distrugerea factorilor de producţie, calitatea inferioară a produselor şi serviciilor. Şi acestea reprezintă numai câteva frânturi cum ar fi viaţa într-un regim complet socialist. 

Hans-Hermann Hoppe este unul dintre cei mai importanţi gânditori libertarieni contemporani, un apărător convins al proprietăţii private şi al libertăţii economice. Lucrările sale, traduse în peste 22 de limbi, constituie o veritabilă pledoarie în favoarea proprietăţii private, dar şi o critică pertinentă a sistemului socialist.