Criza economică începută în 2007 şi cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este probabil cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani. Este de asemenea, ocazia pentru economişti de a da cărţile pe faţă şi de a pactiza deschis cu una din cele două tabere doctrinare principale: curentul mainstream care se declară în favoarea creşterii rolului statului în economie, respectiv grupul celor care cred în virtuţile sistemului economic de piaţă.

Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculaţie ş.a.) şi în imposibilitatea pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor (cuvinte cheie: asimetrie informaţională, capcana lichidităţii, deflaţie ş.a.). Această versiune a crizei nu duce lipsă de susţinători.

Pe de altă parte, există argumente care susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Potrivit celor care le susţin, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la agravarea lor.

Această lucrare caută să sprijine ce-a de-a doua tabără intelectuală. Argumentele intervenţioniştilor nu m-au convins; ele sunt atât de nerealiste şi inconsistente încât cred că merită criticate cu tărie. Demersul reclamă şi mai multă convingere, dat fiind că în România nu există practic o luptă de idei pe marginea identificării cauzelor crizei şi soluţiilor potrivite pentru aceasta. Miza este mare: se joacă atât bunăstarea societăţii cât şi viitorul economiei ca ştiinţă. Niciun economist serios nu poate privi de pe margine.