Credinţa neclintită a celor mai mulţi dintre economişti (aparţinând mediului academic sau nu) privind viciile funcţionării pieţei, constituie baza aparent ştiinţifică pe care se fondează toate iniţiativele intervenţioniste ale statului în economie. De fapt, mediul academic autohton pare să fi abandonat demult dezbaterea intervenţionism vs piaţa liberă în favoarea primului, presupunând că aceasta a reprezentat cândva o preocupare autentică, şi nu doar disimulată. Devenit deja un dat, validat academic şi alimentat politicianist, „eşecul” pieţei nu lasă, în mintea celor mai mulţi dintre semeni, alternativă, cu excepţia reglementării. Pe acest fond, gradul intervenţionismului a crescut constant, depăşind chiar şi cele mai „fortificate” bariere. Suntem obişnuiţi şi intenţionat îndemnaţi să credem că miza reglementării o reprezintă corectarea imperfecţiunilor generate de funcţionarea liberă a pieţei. De aici apare senzaţia că efectele intervenţionismului nu ne ating dacă nu suntem oameni de afaceri, spre exemplu, pentru că nu trebuie să suportăm povara atâtor prevederi legislative şi taxe. Mai mult, dacă suntem consumatori ni se explică foarte apăsat că reglementările ne ajută împotriva atitudinii vorace a întreprinzătorilor însetaţi de profit. Pe acest fond, efectele intervenţionismului îşi fac simţită prezenţa în viaţa de zi cu zi, în cele mai nebănuite moduri şi în cele mai ascunse locuri.

Am expus mai jos câteva exemple relevante în acest sens inspirate din domeniul agro-alimentar, unul dintre cele mai afectate de obsesia etatistă a reglementării.

Speculanţii: duşmanii producătorilor originari şi ai consumatorilor

O iniţiativă recentă a comisiei pentru agricultură din Senat denotă cele expuse mai sus într-o manieră cât se poate de evidentă. Aceasta caută să rezolve o problemă „spinoasă” a funcţionării pieţelor agroalimentare: prezenţa speculanţilor. Proiectul de lege prevede interzicerea vânzării produselor agricole de către persoanele care nu deţin carnet de comercializare, dar şi pedepsirea acţiunilor de comercializare a bunurilor care nu provin din producţia proprie, în ciuda deţinerii unui certificat de comerciant valabil. Percepţia generală asupra acestei chestiuni este cvasiunanimă: speculanţii înlătură producătorii originari, măresc preţurile şi îi spoliază pe consumatori. Orice altă opinie, te poziţionează împotriva curentului şi te expune linşajului... ideatic. Nu voi risca, deci, să pledez pentru beneficiile prezenţei intermediarilor pe piaţă, însă, voi încerca să analizez criticile aduse acestora. 

Argumentul cel mai des invocat de către asociaţii de producători, guvernanţi şi de publicul larg este acesta: speculanţii împiedică producătorii să îşi valorifice propriile mărfuri. „Piedica” pusă de speculanţi poate avea două accepţiuni: interzicerea efectivă a prezenţei producătorilor originari în pieţe, respectiv, varianta indirectă, reducerea preţurilor sub nivelul minim acceptat de producători pentru a intra pe piaţă. În primul caz, intervine agresiunea ceea ce presupune posibilitatea ca producătorii să se adreseze autorităţilor pentru soluţionarea problemei. Evident, semnificaţia este aceea că speculanţii acaparează „piaţa”, în sensul că nu mai rămâne spaţiu şi pentru producători, dar şi în accepţiunea descurajării producătorilor prin practicarea unor preţuri mici, neremuneratorii pentru aceştia din urmă. Acestea din urmă denotă o proastă înţelegere a semnificaţiei pieţei. Mulţi dintre semenii noştri nu înţeleg conceptul numit piaţă dincolo de Piaţa Agro-alimentară X sau Y. Nu-i mai puţin adevărat că inclusiv educaţia economică favorizează asemenea confuzii, atâta vreme cât unele manuale descriu piaţa ca fiind „locul unde se întâlnesc cererea şi oferta”. „Locul” presupune spaţiul delimitat în care se produc tranzacţiile şi este prin excelenţă... limitat. Ca atare, dacă toate locurile au fost ocupate, atunci nu mai sunt spaţii libere. Această problemă ridică următoarea întrebare: de ce nu pot producătorii să vândă în alte spaţii? Pentru că o asemenea situaţie nu intră în accepţiunea relaţiilor de „piaţă”. Graţie intervenţionismului, tranzacţiile se pot desfăşura doar în spaţii delimitate administrate de autorităţi. Prin urmare, producătorul originar va fi amendat dacă vinde pe trotuarul de lângă spaţiul amenajat sau dacă vinde marfa la marginea drumului. 

Dacă acceptăm argumentul intervenţionist expus mai sus, ar trebui să ne întrebăm de ce nu vând producătorii originari propriile bunuri şi lasă speculanţii să facă acest lucru în locul lor. Dacă ar fi cazul agresiunii, probabil s-ar revolta la un moment dat. Înseamnă că altele sunt cauzele. De pildă caracterul costisitor al acestei decizii. Este vorba atât despre costuri directe, dar şi indirecte. În cele din urmă, cineva trebuie să se ocupe şi de producţia bunurilor nu doar de îndeplinirea reglementărilor solicitate de autorităţi pentru a avea acces pe „piaţă”. Pare mai avantajos să cedeze marfa unui intermediar care, lipsit de grija producţiei, se poate ocupa de îndeplinirea reglementărilor. Ba, mai mult, este posibil să îşi fi consolidat o relaţie privilegiată cu autorităţile ceea ce îi permite să minimizeze costurile interacţiunii cu gradul de reglementare. Se constată că sursa problemelor induse de prezenţa speculanţilor este, mai degrabă, intervenţionismul.

Care ar putea fi consecinţele aplicării acestui proiect de lege? Admitem că speculanţii vor fi înlăturaţi şi locul lor va fi luat de producători, în exact aceleaşi condiţii. Vom putea procura de pe piaţă mărfuri originare la aceleaşi preţuri, dacă nu chiar mai mari, odată ce noii ofertanţi vor „specula” dorinţa cumpărătorilor de a beneficia de asemenea mărfuri (originare). Speculanţii importă o parte din marfa pe care o vând, ceea ce nu va mai fi posibil în condiţiile noii legi. Deci, este de aşteptat ca oferta să scadă. Prin urmare, nota de plată va fi înaintată consumatorului, celui căruia i se spune acum că va fi avantajat. Trebuie remarcat că am analizat doar o parte dintre efectele care survin pe fondul acceptării ipotezei că prescripţiile proiectului de lege se vor întâmpla întocmai. Indiferent de consecinţe, avantajate vor fi autorităţile care au iniţiat măsura intervenţionistă, fie că vorbim de beneficii formale, fie informale.

Reţete româneşti consacrate... birocratic

Un ordin al ministrului agriculturii propus spre dezbatere conţine normele pe baza cărora reţetele consacrate româneşti pot fi atestate. Mai exact, sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească producătorii pentru a beneficia de atestarea reţetei de fabricaţie ca fiind autohtonă consacrată. Acesta este un exemplu prin care intervenţionismul se substituie direct relaţiilor de piaţă într-o formă grosolană. Consacrarea unui produs sau a unei reţete de fabricaţie poate proveni dintr-o sursă sigură şi unică: gradul de satisfacţie a consumatorilor cărora le sunt adresate. O asemenea decizie nu poate fi luată de un birocrat şi certificată pe baza unor procese verbale, ci este validată prin gradul în care cumpărătorii achiziţionează produsul respectiv. Mai mult decât atât, unele produse au devenit consacrate mai ales pentru că reţetele de fabricaţie au rămas secrete. Henry John Heinz, fondatorul celebrei companii producătoare de ketchup, şi-a „consacrat” produsele căutând să protejeze cât mai mult reţetele de fabricaţie şi aplicând tehnici de marketing pentru atragerea unui număr cât mai mare de consumatori. Nu este mai puţin adevărat că, atunci când metodele de piaţă nu l-au mai ajutat, nu a ezitat să apeleze la intervenţionismului guvernamental. A reuşit astfel să obţină reglementări favorabile produselor sale, în special pe latura respectării normelor de igienă, punând bazele primelor legi moderne privind protecţia consumatorilor.

Indiferent de argumente, această măsură intervenţionistă este pe cât de inutilă, pe atât de nocivă. Întâi de toate, se pune următoarea întrebare: cine şi, mai ales, cum stabileşte dacă reţeta este consacrată sau nu? Mai mult, dacă va fi adoptată, nu face altceva decât să se suprapună cu precedenta iniţiativă, expusă mai sus, ceea ce îngreunează şi mai mult situaţia producătorilor. Astfel, dacă un producător doreşte să îşi consolideze poziţia beneficiind de un astfel de atestat, va trebui să petreacă mai mult timp prin birourile agenţiilor guvernamentale care se ocupă cu atestarea, decât cu îmbunătăţirea reţetei sau pentru consacrarea autentică a ei, prin relaţii de piaţă. Orice s-ar întâmpla, există un beneficiar cert al acestei măsuri: agenţia guvernamentală care a iniţiat-o. Măsurile de acest gen nu vin singure, ci insoţite de o întreagă birocraţie care beneficiază din plin de reglementările create. Contribuabilii vor deconta încă o notă de plată pentru implementarea unor reglementări de care nu aveau nevoie.

Intervenţionismul (ca) şi magiunul

Problema iniţiativelor de acest gen şi a intervenţionismului, în general, este aceea că, odată declanşate este foarte dificil să le limitezi ca atare. Ele generează alte forme de intervenţionism, dintre cele mai absurde, transformând acţiunile întreprinzătorilor şi consumatorilor într-un veritabil traseu cu obstacole. Pentru argumentare, voi încheia expunerea exemplelor prin prezentarea unei alte iniţiative legislative care propune spre dezbatere „norma cu privire la natura, conţinutul, fabricarea magiunului de prune destinat consumului uman”. Potrivit reglementării propusă prin acest act normativ, doar anumite ingrediente pot fi utilizate pentru producerea magiunului. Altfel, „produsul definit” conform normei nu poate fi comercializat. În acest mod, se decide, intervenţionist, ce conţin produsele, ce se comercializează sau nu. Interesant este că asemenea iniţiative, pe lângă ridicolul pe care îl conţin, pot veni în contradicţie cu altele. Astfel, conform ordinului anterior, dacă un producător doreşte să înregistreze o reţetă de magiun, ar putea fi respins, chiar dacă respectă prevederile ordinului, în cazul în care produsul nu conţine ingredientele din reţeta de magiun a agenţiei guvernamentale. Spre exemplu, magiunul din reţeta agenţiei poate conţine „nuci Brazilia, nuci Macadamia sau nuci Pecan”, însă este greu de crezut că aceste ingrediente făceau parte din reţeta de magiun utilizată cu mai mult de 30 de ani înainte de apariţia ordinului. Or, aceasta este condiţia pentru atestarea reţetei ca fiind consacrată. Astfel, poţi vinde magiun, dar nu poţi primi certificatul de atestare ca reţetă consacrată. La fel ca magiunul, intervenţionismul este îmbietor, dulce dar şi foarte lipicios. Odată propulsat în economie, foarte greu poate fi înlăturat.

Toată această frenezie intervenţionistă explică foarte clar de ce nu există un mediu antreprenorial solid în agricultura românească şi în domeniile conexe. Iniţiativele de acest gen denaturează eforturile antreprenoriale şi îi transformă pe întreprinzători şi consumatori în simplii pioni ai jocului intervenţionist. Marii beneficiari sunt iniţiatorii lor care, disimulând soluţii, extind gradul de reglementare, numărul de agenţii guvernamentale şi birocraţia.