„Eficienţa” este conceptul mirific pe baza căruia mai toţi economiştii îşi construiesc, parcă dintotdeauna, raţionamentele şi teoriile. Însă modul în care argumentul eficienţei a fost utilizat explică multe din relele lumii de astăzi. Utilizarea „criteriului eficienţei” asupra politicilor statului comportă limite ştiinţifice insurmontabile. Ignorarea acestora, din necunoaştere sau mai degrabă din interes, a condus cu uşurinţă la erori ştiinţifice grave. „Eficienţa” este responsabilă de „legitimizarea” politicii publice, de deturnarea acesteia în direcţia ascensiunii statului şi de politizarea ştiinţei economice.
Pentru a explica aceste idei voi căuta să arăt care este, de fapt, natura eficienţei şi în ce ar consta mitul acesteia.
Eficienţa: categorie economică personală şi subiectivă
Natura „eficienţei” decurge din fundamentele metodologice ale ştiinţei economice. Economia este ştiinţa acţiunii umane iar motivaţia tuturor acţiunilor umane este, bineînţeles, eficienţa. Prin acţiunile lor, oamenii caută să substituie o stare de lucruri mai puţin preferată cu o alta pe care o apreciază mai mult[1]. Acţiunea umană înseamnă utilizarea conştientă a acelor mijloace pe care omul le consideră a fi cele mai potrivite pentru atingerea scopurilor sale. În acest sens, categoria economică de „eficienţă” este derivată din categoriile fundamentale ale acţiunii umane, şi anume acelea de „mijloace” şi „scopuri”.
Eficienţa intervine atunci când acţiunea umană se soldează cu atingerea scopurilor, ceea ce înseamnă că eficienţa este atributul economic al acţiunilor umane de succes. Prin faptul că reflectă succesul acţiunii umane, „eficienţa" nu poate fi aplicată decât acţiunilor personale. De altfel, acţiunea umană este eminamente individuală: numai indivizii au scopuri şi acţionează în virtutea acestora, nicidecum organizaţiile sau „entităţile" colective abstracte precum societatea, statul, naţiunea etc. care, spre deosebire de indivizi, nu posedă capacitate de gândire, voinţă, raţiune sau conştiinţă.
Faptul că eficienţa are natură individuală, personală, explică şi caracterul subiectiv al acesteia. Numai persoana care acţionează este în măsură să decidă, ex-post, dacă scopul urmărit a fost atins sau nu, prin compararea rezultatelor cu anticipările care au stat la baza acţiunii. Aprecierea succesului sau a eşecului unei alegeri, al unei acţiuni, nu poate fi valabilă decât dacă aparţine persoanei care acţionează, deoarece aprecierea este în conformitate cu resursele, anticipările şi preferinţele sale subiective. Nimeni nu este în măsură să decreteze ce ar face pe un alt om mai fericit[2].
Aşadar, eficienţa are aceeaşi natură - subiectivă - ca şi categoria economică de cost. Pentru fiecare persoană, costul aferent oricărei acţiuni este subiectiv şi efemer: este evaluarea subiectivă, ex-ante, a celei mai bune alternative sacrificate în favoarea celei alese, potrivit ierarhiei preferinţelor personale. Asemenea costului economic, eficienţa nu poate fi obiectivă, identificabilă şi măsurabilă de către economist, ca observator al acţiunilor unei persoane. În consecinţă, sarcina economistului nu poate fi aceea de a aprecia şi măsura eficienţa, ci se reduce doar la a consemna existenţa acţiunii umane, în lumea reală, imperfectă şi dominată de incertitudine, în care oamenii mai şi greşesc, se răzgândesc şi îşi pot modifica oricând scopurile.
Mai mult decât atât, eficienţa nu poate fi măsurată nici chiar de persoana care acţionează. De exemplu, cum poate fi măsurată valoarea unui bun sau a unei activităţi? Prin intermediul banilor în schimbul cărora cineva acceptă să renunţe la bunul respectiv sau să desfăşoare activitatea în cauză? Cu certitudine, nu. Schimbul, ca fenomen de piaţă, se produce atâta vreme cât fiecare participant evaluează (preţuieşte) bunul pe care urmează să îl primească într-o măsură mai mare decât cel la care urmează să renunţe. Schimbul este, în mod necesar, schimb de valori inegale, altfel nu s-ar mai fi desfăşurat.
Dacă un student renunţă la o anumită sumă de bani în schimbul unei cărţi (de economie, să zicem) atunci, pentru acesta, cartea „valorează" mai mult decât preţul ei monetar. Dar cu cât mai mult? Nu există posibilitatea de a elucida această problemă, de vreme ce utilitatea ţine de aşezarea ordinală a acţiunilor şi bunurilor în ierarhia preferinţelor individului, în absenţa oricărei posibilităţi de măsurare a utilităţii. De unde concluzia necesară că ideea de măsurare a „valorii", deci şi a eficienţei, este una sterilă.
De aceea susţin că minimalizarea individualismului şi subiectivismului în ştiinţa economică a contribuit la popularizarea multor idei eronate. Dovada concretă este chiar generalizarea, în manualele de economie şi în studiile aşa-zis „ştiinţifice", a conceptelor de „cost social", „eficienţă socială", „utilitate socială" [3] etc. Aceste noţiuni sunt lipsite de sens, de conţinut ştiinţific, iar a arăta acest lucru este un exerciţiu simplu. De vreme ce, în mod necesar, costurile, ca şi utilităţile, sunt subiective, non-aditive şi non-comparabile, atunci cu siguranţă orice concept de cost social devine lipsit de sens[4].
Eficienţă da, dar pentru cine?
Inventarea neoclasică a „criteriului eficienţei" în planul normativ al politicii publice a alimentat, în mod nefast, orgoliul „constructivist" al economiştilor. Păcatul a constat în identificarea eficienţei ca punct stabil de referinţă; însă eficienţa se dovedeşte un colos iluzoriu aşezat pe picioare de lut. Dar care este, de fapt, esenţa argumentaţiei?
În universul rarităţii, bunurile sunt disputabile iar scopurile oamenilor diferă, sunt concurente şi pot naşte conflicte. Doar în cazul schimbului voluntar ambii participanţi au ocazia de a obţine rezultatele dorite. În cazul coerciţiei, spre deosebire de schimbul voluntar, numai cel care exercită constrângerea poate obţine ceea ce doreşte, prin limitarea drepturilor de proprietate, deci a libertăţii celuilalt.
De exemplu, anumite persoane au interesul de a impune în întreaga societate, prin constrângere, o anumită limbă. Devine clar că atingerea scopurilor acestor policy-makers îi prejudiciază pe ceilalţi membri ai comunităţii, ale căror preferinţe şi scopuri sunt de altă natură, altfel aceştia ar fi decis singuri să vorbească limba respectivă. Aşadar, pentru scopurile urmărite coercitiv, eficienţa acţiunilor unora echivalează cu prejudicii ale altora. Astfel, problema devine „eficienţă pentru care scopuri?".
Acest raţionament a fost complet ignorat de teoria neoclasică, vinovată pentru sensul holist dat „eficienţei". Şi, pentru a întregi contradicţia, economiştii neoclasici au „legalizat" aplicarea criteriului eficienţei în sfera statului şi a politicilor acestuia. În societatea actuală, construită de şi în jurul statului, fenomenul culminează cu justificarea, prin prisma eficienţei, a aproape tuturor politicilor guvernamentale.
Problema este că orice politică publică se bazează pe exercitarea constrângerii asupra unor persoane. Orice politică a statului înseamnă, pe de o parte, instituirea obligativităţii unor schimburi care nu s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei statului şi, pe de altă parte, împiedicarea (scoaterea în afara legii) a unor schimburi care s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei respective.
Orice acţiune politică - fie că este vorba de o lege electorală, de modificarea masei monetare, de o politică vamală sau de natură fiscală etc. - este redistributivă, deoarece modifică drepturile de proprietate în societate prin crearea, arbitrară, de noi drepturi. Aşadar, în lumea reală, care este guvernată de politici generatoare de avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii, conceperea de soluţii „Pareto optimale" devine, evident, imposibilă[5].
Să luăm exemplul unei politici comerciale protecţioniste, prin care statul îi ocroteşte pe producătorii interni de concurenţa celor străini. Poziţia privilegiată a producătorilor autohtoni se face în detrimentul consumatorilor, cărora le este interzis accesul la produsele străine, mai bune şi/sau mai ieftine. Mai mult decât atât, consumatorii sunt puşi chiar să plătească pentru îngrădirea libertăţii lor de alegere. Aşadar, unii sunt avantajaţi, iar alţii dezavantajaţi, fapt ce ţine de capacitatea grupurilor de interese şi a oamenilor de stat de a cumpăra, respectiv de a vinde privilegii, de unde şi polarizarea societăţii în grupuri care câştigă şi grupuri care pierd, unele pe socoteala celorlalte.
Asemenea consecinţe redistributive sunt inerente, indiferent de natura politicii economice. De pildă, în cazul politicii monetare, modificarea (artificială) a stocului monetar realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi în/din sistemul economic nu afectează toate persoanele în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate. În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii[6].
De exemplu, expansiunea monetară face ca cei care ajung primii în posesia cantităţii suplimentare de monedă (de regulă sectorul guvernamental şi clienţii politici ai acestuia) să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare care vor fi cumpărate. Astfel, preţurile acestor bunuri încep să crească. Treptat, masa monetară suplimentară se propagă gradual în întreaga economie de la un grup de persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei noi. Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor.
În aceste condiţii, cum decide economistul ce acte legislative şi ce politici guvernamentale sunt „eficiente", de vreme ce toate acestea implică distribuirea neproporţională a costurilor şi beneficiilor prin exerciţiul coerciţiei? Este oare vorba de compararea aritmetică a avantajelor unora cu dezavantajele altora, la acelaşi numitor, economistul fiind cel care trage linia şi face socoteala?
Problema comparaţiilor interpersonale de utilitate
Încercarea de a surprinde eficienţa la nivel de societate naşte tentaţia de a efectua comparaţii de utilitate între persoane şi grupuri de persoane.
Fie următorul exemplu: Ronald şi Coase se întâlnesc în mijlocul unei punţi înguste. Rezolvarea potenţialului conflict necesită crearea unei reguli de drept, a unei instituţii, prin care să se poată determina cine trebuie să-şi continue drumul şi cine să se întoarcă. Există însă o singură punte: proprietatea acesteia poate aparţine fie lui Ronald, fie lui Coase, nu pot avea ambii, simultan, dreptul exclusiv asupra aceluiaşi bun, ceea ce ar echivala cu abolirea tuturor drepturilor şi întoarcerea la conflictul hobbesian.
Economistul va fi interesat, paradoxal, de eficienţa regulii de trecere a punţii, de evaluarea comparativă a costurilor şi beneficiilor fiecărei posibilităţi, şi asta indiferent de cine deţine dreptul legitim de proprietate. Dintr-o asemenea abordare utilitaristă izvorăşte utilizarea nefastă a legii ca instrument de maximizare a „bogăţiei sociale": este ceea ce susţine de altfel judecătorul Richard Posner în lucrările sale[7]. Absurditatea unui asemenea demers, bazat pe pretinsa viabilitate a comparaţiilor interpersonale de utilitate, este că ar putea justifica, „ştiinţific", inclusiv violarea drepturilor de proprietate, furtul sau crima.
De exemplu, în cazul unui furt, hoţul ar putea să pretindă că utilitatea obţinută pe seama bunului furat depăşeste pierderea de utilitate a păgubaşului, situaţie în care furtul ar fi ... factor de „eficienţă socială"!! Sau, în lumea sportului, în spiritul criteriului utilitarist al lui Bentham - cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni - arbitrii ar trebui să asigure victoria echipelor cu cei mai mulţi suporteri, ca mijloc de sporire a fericirii în societate.
Însă nimeni nu poate măsura beneficiile şi prejudiciile unei asemenea operaţiuni comparative, care devine de fapt ilegitimă şi, deci, neştiinţifică. Dacă utilitatea nu poate fi măsurată, aşa cum am arătat deja, atunci este lipsită de sens şi încercarea de a compara utilităţile diferitelor persoane[8].
Totuşi, comparaţiile interpersonale de utilitate reprezintă modul nefast în care economiştii etatişti, egalitarişti, manipulează teoria utilităţii. Dacă se poate spune că utilitatea marginală a banilor scade pe măsură ce individul acumulează mai mulţi, atunci guvernul poate spori „utilitatea socială", pretinde Arthur Pigou, prin deposedarea celui bogat de unităţile monetare cu valoare „atât de mică" pentru el şi prin oferirea acestora săracului, pentru care au o valoare mai mare. Nimic mai fals, cu precizarea că, în realitate, nu săracul este în postura hoţului din exemplul de mai sus, ci tocmai omul de stat angajat, spre propriul favor, în operaţiuni aritmetice cu utilităţile celorlalţi.
Din ziua în care Lionel Robbins a respins pledoaria lui Pigou în favoarea impozitării progresive, economiştii s-au văzut confruntaţi cu o imposibilitate: utilizarea ştiinţei economice pentru construirea de judecăţi asupra „eficienţei" aranjamentului instituţional al statului.
Recunoaşterea imposibilităţii comparaţiilor interpersonale de utilitate elimină complet fundamentul ştiinţific al politicilor publice. Cu toate acestea, deşi economiştii aderă în general la ideea că utilităţile indivizilor nu pot fi măsurate şi, deci, comparate, ei nu se sfiesc să adune şi să scadă în continuare „beneficii sociale" şi „costuri sociale". Dovadă stau, în acest sens, analizele de evaluare - „ştiinţifică" - a câştigului şi pierderii de bunăstare la nivelul întregii societăţi, al economiei „naţionale": a se vedea noianul de studii de tipul „costurile şi beneficiile aderării României la UE", în care prea puţin contează că economistul „are mâinile legate" în a măsura, aduna şi compara avantaje şi costuri (mai ales că acestea sunt ale altora)[9]. Ceea ce rămâne este simplă speculaţie politică.
Caracterul subiectiv şi personal al eficienţei, precum şi imposibilitatea comparaţiilor interpersonale de utilitate demonstrează de ce eficienţa nu poate reprezenta deloc un criteriu, mai ales în ceea ce priveşte evaluarea legii, a drepturilor de proprietate sau a politicilor statului. Altceva trebuie să fie atunci, în ştiinţele sociale, punctul stabil de referinţă.
De la utilitarism la etică
După Max Weber, poziţia dominantă în ştiinţele sociale, cel puţin de jure, a fost cea de Wertfreiheit, adică ideea că ştiinţa nu trebuie să încorporeze judecăţi de valoare, ci enunţuri pozitive (obiective), deoarece scopurile ultime nu ar fi decât simple preferinţe personale, care nu sunt susceptibile de o argumentare raţională. Apoi, faptul că J. M. Keynes afirma că ştiinţa economică este o ştiinţă morală nu l-a împiedicat pe acesta să contribuie, prin implicaţiile politice ale operei sale, la distrugerea caracterului etic al ştiinţei economice.
Din nefericire, concepţia filozofiei clasice, potrivit căreia este posibil un sistem de norme şi valori morale raţionale, „ştiinţifice" în sensul general al termenului, a fost practic abandonată. Matematizarea şi modelizarea abordării ştiinţifice au introdus postmodernismul şi în economie, prin credinţa că nu există o realitate esenţială, că totul este relativ, altfel spus, că nu există nici un criteriu ultim pentru a face ierarhii ori pentru a deosebi adevărul de fals.
În aceste condiţii, singurul criteriu fundamental care poate salva natura ştiinţifică a economiei este cel furnizat de etică[10]. Judecăţile economice se întregesc atunci când sunt aşezate în cadrul eticii, de vreme ce economia, dreptul şi etica sunt natural corelate şi reprezintă mijloacele înţelegerii corecte a societăţii umane.
Etica este domnia drepturilor legitime de proprietate, adică domnia dreptăţii, a libertăţii în societate. Numai principiile etice pot furniza criterii obiective pe baza cărora să fie consolidată viaţa în societate, pe calea rezolvării potenţialelor conflicte. Aceasta implică sancţionarea celor care vizează atingerea altor scopuri decât cele legitime. Viaţa în societate presupune ceva mai mult decât cerinţa exprimată de economiştii neoclasici, şi anume satisfacerea cât mai deplină a nevoilor, care pentru unii ar putea înseamna furt, fraudă, violenţă şi exploatare. Nu orice scop poate fi acceptat şi nu orice mijloc ce ar conduce la acesta poate fi permis.
Cu toate acestea, în rândul majorităţii oamenilor „de ştiinţă" există credinţa că este imposibilă o teorie obiectivă a dreptăţii bazată pe principii etice universale. Obsedat de criteriul eficienţei şi de paradigma maximizării, scientismul neoclasic din teoria economică pretinde că subiective sunt nu doar scopurile şi mijloacele utilizate de fiecare persoană, ci orice altceva. În aceste condiţii, ştiinţa - a cărei origine terminologică este scientia, cunoaşterea corectă - încetează de fapt a mai fi ştiinţă şi, în absenţa criteriilor obiective, orice demers intelectual este sortit relativizării. Or, asta înseamnă dispariţia graniţelor dintre dreptate şi nedreptate, dintre adevăr şi falsitate - cea mai sigură cale de dizolvare a bazelor civilizaţiei umane.
Însă ştiinţa economică ne învaţă nu că principiile etice sunt subiective, ci că utilităţile şi costurile sunt într-adevăr categorii economice subiective. Indiferent de mutaţiile care apar la nivelul tehnologiilor vieţii economice şi indiferent cât de „nouă" sau de „veche" este economia actuală, etica acţiunii umane şi a regulilor cooperării sociale rămâne criteriul indispensabil.
De aceea, trebuie să recunoaştem că omul de ştiinţă nu poate rămâne la statutul de simplu „profesionist", chemat să ofere clienţilor săi - întreprinzătorilor, guvernului, publicului - cele mai adecvate reţete de atingere a scopurilor lor (oricare ar fi ele?). Omul de ştiinţă, al cărui ţel ultim este cunoaşterea corectă, nu poate ignora dimensiunea etică a învăţămintelor cercetărilor lui. Un individ care, în cunoştinţă de cauză, sfătuieşte o bandă de delicvenţi asupra celui mai bun mijloc de spargere a unui seif, participă, de fapt, la atingerea aceluiaşi obiectiv. Economistul care consiliază guvernul asupra celei mai bune politici de socializare şi de egalizare a avuţiilor în societate devine, el însuşi, un mijloc pentru înfăptuirea acestui obiectiv egalitarist, indiferent de credinţele lui.
În consecinţă, avem nevoie de recunoaşterea importanţei criteriilor, poate chiar de restructurarea gândirii economice pornind de la etică. Aceasta deoarece eficienţa nu poate servi drept fundament al eticii ci, din contră, etica reprezintă piatra de rezistenţă pentru orice judecată asupra eficienţei[11].
[1] Vezi Ludwig von Mises, Acţiunea umană, Partea întâi, „Acţiunea umană", http://www.misesromania.org/.
[2] „Nu există alt criteriu de înregistrare a creşterii sau descreşterii satisfacţiei decât judecăţile de valoare ale individului, care diferă de la un om la altul şi de la un moment la altul pentru aceiaşi oameni. Ceea ce îl face pe om să se simtă inconfortabil stabileşte el însuşi, apelând la criteriul propriei sale voinţe şi judecăţi, în funcţie de evaluările sale personale şi subiective" (Mises, op. cit., p. 15).
[3] În lucrarea The Coase Theorem: a study in economic epistemology (Institute for Christian Economics, 1992), Gary North demonstrează sistematic erorile grave pe care mainstream-ul (teoria neoclasică) le face în „economia legii şi a drepturilor de proprietate". Incriminat este binecunoscutul articol al lui Ronald Coase, The Problem of Social Cost (Journal of Law and Economics, 1960), care a contribuit decisiv la celebritatea autorului, dar şi la „adjudecarea" unui Premiu Nobel pentru economie în 1991. Iar eroarea demonstrată a raţionamentului lui Coase - raţionament cunoscut în teoria economică drept „teorema lui Coase" - devine compatibilă pe deplin cu redistribuirea etatistă a drepturilor de proprietate pe considerente de ... „eficienţă socială".
[4] Murray Rothbard, „The Myth of Efficiency" (eseu care a inspirat, de altfel, şi titlul articolului de faţă), în Mario Rizzo (ed.), Time, Uncertainty, and Disequilibrium, Lexington, Massachusetts, 1979, p. 90-95.
[5] Potrivit lui Pareto, un aranjament este eficient dacă nu există alte aranjamente posibile care ar avantaja cel puţin o persoană fără a dezavantaja o alta. Însă, în lumea reală, acest argument nu poate furniza deloc un „criteriu" în aprecierea eficienţei. Natura coercitivă a aranjamentului instituţional etatist este sinonimă cu prejudicii sistematice pentru diferite grupuri de persoane. Pe de altă parte, nici chiar în ordinea proprietăţii private alocarea resurselor nu echivalează doar cu avantaje: piaţa efectuează o selecţie permanentă a clasei antreprenoriale, prin mecanismul instituţional al profitului şi falimentului, care înseamnă câştiguri pentru unii şi pierderi pentru alţii.
[6] Vezi Economie, ediţia a VI-a, capitolul „Piaţa monetară", Editura Economică, Bucureşti, 2002.
[7] Richard Posner, Economics of Justice, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1983.
[8] A se vedea Murray Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economic", în The Logic of Action One, UK: Edward Elgar Publishing Limited, 1997, p. 211-254.
[9] Dincolo de imposibilitatea comparării aritmetice a costurilor şi a avantajelor individuale, păcatul acestei abordări holiste este şi acela de a privi funcţionarea economiei într-o perspectivă constructivist-etatistă; conform acesteia, mersul economiei „naţionale" este fatalmente asigurat de oamenii de stat, care stau la comanda acesteia precum şoferul unui automobil şi care strunesc „alocarea resurselor" printr-un simplu joc de frână şi acceleraţie. Economia nu funcţionează asemeni unei păpuşi pe sfori, pentru că cineva stă la un pupitru de comandă. În realitate, economia funcţionează în virtutea legilor ei naturale, pe care guvernele adesea la încalcă atunci când încearcă, iluzoriu, să ieftinească bunurile prin stabilirea preţurilor, sau să creeze prosperitate prin redistribuire şi expansiune monetară, ori să ridice artificial nivelul veniturilor prin legislaţie.
[10] A se vedea Murray Rothbard, The Ethics of Liberty, New York University Press, 1998, www.mises.org/rothbard/ethics/ethics.asp. Rothbard este primul „austriac" ce reconsideră în mod sistematic poziţia utilitaristă reprezentată chiar de Mises în tradiţia şcolii austriece de economie. Pledoaria misesiană în favoarea pieţei libere era argumentată utilitarist, şi oarecum empiric, prin eficienţa superioară a acesteia. În realitate, dezbaterea asupra sistemului pieţei libere trebuie să se întemeieze, în mod primordial, pe argumente de natură etică şi nu neapărat (sau poate doar complementar) pe cele de eficienţă economică.
[11] O asemenea pledoarie formează, de altfel, şi conţinutul ideatic al cărţii mele Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, publicată la Editura Economică, Bucureşti, 2004.