Scrierea acestor rânduri răsare din nevoia de a îndrepta câteva erori pe care manualele ortodoxe de economie le alimentează, uneori, cu bravă nonşalanţă. O astfel de eroare se iveşte încă din prima „lecţie de economie", anume lecţia „modului economic de gândire", ce caută să explice acţiunea umană în termenii contrafactuali ai „costului de oportunitate". Puse cap la cap, asemenea erori - perpetuate în manuale, săli de curs sau prelegeri „ştiinţifice" - subminează dreapta cunoaştere a economiei şi dobândirea unui mod sănătos de gândire economică din partea celor interesaţi de logica economiei. Am purces la eliberarea virtuală a acestor idei, în deplină consonanţă cu încrederea pe care economistul este obligat - de profesiunea sa, economia - să o acorde logicii formale şi common sense-ului vieţii cotidiene, necondiţionat de confortul (ori disconfortul) ideologic al concluziilor ce vor fi desprinse.
Dacă „scientia" (economică) înseamnă, din latină citire, „cunoaştere corectă", atunci de la aceste exigenţe voi porni şi eu periplul de faţă. Nu este un secret pentru nimeni disputa de idei ce inundă, cu efervescenţă relativistă, lumea analizei economice. Unele idei sunt recunoscute şi general acceptate, altele sunt parcă într-un perpetuu regim de trade-off ştiinţific. Totuşi, în ciuda unor generale acceptabilităţi, în discursul curent al marii majorităţi a economiştilor se strecoară subtil, uneori din neglijenţă ori obişnuinţă, alteori din partizanat obscur, diverse greşeli de raţionament.
În acest articol voi căuta să descifrez pentru cititor anatomia „costului de oportunitate", raţionament definitoriu pentru modul economic de gândire, aşa cum pe bună dreptate recunosc, la unison, mai toate manualele de economie. Este vorba de binecunoscuta propoziţie conclusivă ce însoţeşte, în general, analiza costului de oportunitate.
„Dacă resursele ar fi nelimitate..., costul de oportunitate ar fi zero".
De la manuale de liceu până la manuale universitare cu pretenţii, costul de oportunitate apare drept implicaţie esenţială a „rarităţii resurselor", condiţia sub dictatul căreia se desfăşoară viaţa omului. Astfel, probabil dintr-un nefast impuls de imitaţie didactică, autorii de manuale repetă aproape circular: „în absenţa rarităţii resurselor, costul de oportunitate este zero". Cu această concluzie fantezistă voi căuta să mă „lupt" în articolul de faţă. Scopul implicit al analizei este acela de a demonstra că fenomenul costului de oportunitate este derivaţia universală şi imuabilă a existenţei umane, a acţiunii umane, nu a rarităţii resurselor.
În primul rând, postulatul „rarităţii", imuabil şi definitoriu pentru universul fizic al existenţei umane, ar fi făcut nenecesar orice exerciţiu de genul „dar dacă resursele ar fi nelimitate?". Aceasta deoarece forţa teoriei economice stă tocmai în realismul ei, în păstrarea raţionamentelor ei definitorii cu „picioarele pe pământ". „Scientia" economică nu poate confirma cu ipoteze decupate din nirvane şi lipite pe fruntea unui imaginar „homo economicus". Ne vom ocupa, sperăm, în analize ulterioare şi de alte astfel de nirvane, cum ar fi de pildă „modelele" economice ale „echilibrului general", ale „concurenţei perfecte" şi „optimului paretian" etc., care - dincolo de versificaţii aşa-zis academice, seamănă mai degrabă confuzie decât înţelegere a realităţii economice.
În al doilea rând, deducerea costului de oportunitate din condiţia rarităţii resurselor ajunge subtil să pervertească adevărata natură a fenomenului economic al costului ale cărei rădăcini trebuie căutate la nivelul acţiunii umane, la nivelul alegerilor pe care existenţa umană le presupune....
Demontarea implicaţiilor de nirvană ale propoziţiei „în absenţa rarităţii resurselor, costul de oportunitate este zero" mă obligă, în sens metodo-logic, să fac apel tocmai la această premisă a „cornului abundenţei". Astfel, printr-o incursiune în lumea Edenului, despovărată de graniţele materiale ale „rarităţii", vom ajunge împreună să înţelegem de ce „costul de oportunitate nu poate fi niciodată zero", fie că suntem sau nu sub constrângerea „rarităţii".
Ce poate spune economistul despre costul de oportunitate?
Cele mai multe dificultăţi din sfera ştiinţelor sociale provind din analiza acţiunilor umane, a comportamentului uman, adică din problematica socială universală a „alegerii". De aici şi necesitatea clarificărilor metodologice...
Elementul primordial în analiza „alegerii", a acţiunii umane, este recunoaşterea existenţei acesteia. „Alegerea" este faptul universal al vieţii omului. Existenţa omului înseamnă existenţa acţiunii umane, capacitatea de a face alegeri fiind caracteristica esenţială a naturii umane[1].
Adevărul fundamental constă în imposibilitatea explicării alegerii exclusiv în termenii unor fapte observabile (obiecte şi fenomene, limitate ori ba) ce înconjoară viaţa omului. Altceva constituie resortul ultim al alegerii, unul ce ţine de interiorul (natura umană), nu de mediul exterior persoanei. Liberul arbitru, sau capacitatea de a discerne, de a alege, constituie marca definitorie a raţiunii umane, a naturii umane. Iar capacitatea de a discerne înseamnă, de fapt, anticamera alegerii: aceasta priveşte capacitatea de a ierarhiza bunurile, fenomenele exterioare fiinţei umane ori acţiunile în ordine inversă a capacităţii lor de a furniza „utilitate", satisfacţie.
„Costul" semnifică, aşadar, sacrificarea conştientă, voluntară, a (celei mai bune) alternative disponibile în ORICE context ce implică acţiune umană[2].
Să elucidăm, aşadar, caracterul subiectivist al costului... Majoritatea manualelor de economie, dar mai ales culegerile de aplicaţii, ne oferă o multitudine de exemple menite să elucideze fenomenul costului de oportunitate. Din nefericire, cele mai multe exemple sunt formulate în termenii a două alternative. De pildă, Maria are 100 de lei pe care îi poate folosi fie pentru o carte, fie pentru o ciocolată. În situaţia în care alege să cumpere cartea, care este costul de oportunitate specific acestei alegeri? Bineînţeles, elevii ori studenţii strigă în cor: ciocolata!
Un astfel de exemplu şi un astfel de răspuns nu deţin potenţa explicativă şi argumentativă necesară înţelegerii costului de oportunitate. În primul rând, deoarece costul de oportunitate nu poate fi redus la un obiect, de exemplu ciocolata. În realitate, „costul" este reprezentat de satisfacţia pe care Maria ar fi obţinut-o dacă ar fi ales să cumpere celălalt bun, în speţă ciocolata. În al doilea rând, confuzia suplimentară rezultă tocmai din existenţa, la îndemâna economistului a celuilalt bun. Acest fapt creează senzaţia că economistul deţine capacitatea de a dezvălui costul de oportunitate, de a evalua chiar importanţa acestuia.
Indiferent de orgoliul, uneori nemăsurat, al economistului, în realitate acesta are „mâinile legate" atunci când încearcă să evalueze maximizarea utilităţii, a profitului ori „costuri de oportunitate". Nici nu poate fi vorba de pretenţia economistului de a cântări costuri de oportunitate, cu excepţia propriilor alegeri.
Să luăm un exemplu realist pentru imposibilitatea economistului de a desluşi costurile de oportunitate. Acesta este orice exemplu care ia în considerare acţiunile umane ce transced, cantitativ vorbind, cazul clasicelor „două alternative". Să spunem că Maria are 100 de lei pe care îi poate utiliza, de data aceasta - realist, pentru (măcar) trei alternative: pentru a cumpăra fie o carte, fie o ciocolată, fie o eşarfă multicoloră. Atunci când Maria, să zicem, cumpără eşarfa, cum poate economistul, oare, să identifice costul de oportunitate?
Bineînţeles, în niciun fel. Aceasta deoarece economistul habar nu are despre „cea mai bună alternativă sacrificată"... Altfel, economistul însuşi ar fi predicat, mesianic, despre ce, cât şi cum trebuie să facă fiecare persoană... De vreme ce economistul habar nu are despre scara de valori ori ierarhia preferinţelor persoanei care acţionează, el nu poate spune nimic nici despre natura ori amploarea costului de oportunitate.
Pentru a desluşi costul de oportunitate pentru exemplul de mai sus, economistul - ca analist extern - ar trebui să aibă acces la ierarhia preferinţelor Mariei, în orice timp şi în orice loc. Însă un asemenea acces nu poate fi decât unul divin. Economistul - şi nicio altă persoană - nu are acces, cognitiv, la scările de valori ale celorlalţi. Iar costul de oportunitate al alegerii Mariei depinde de ierarhia preferinţelor ei. De pildă, dacă această ierarhie este:
1. eşarfa
2. cartea
3. ciocolata,
atunci costul de oportunitate, identificat prin „cea mai bună alternativă sacrificată", ar fi reprezentat de satisfacţia (utilitatea, în termeni ştiinţifici), pe care Maria ar fi obţinut-o prin „consumul" bunului poziţionat pe rangul secund al scării de valori, adică prin lectura cărţii avute în vedere.
Însă, indiferent de structura scării de valori, economistul, în calitate de observator al acţiunii, nu are acces decât la obiectul acţiuni, la „preferinţa demonstrată", adică nu poate cunoaşte decât ceea ce Maria alege, nu şi „cea mai bună alternativă sacrificată". Aşadar, nimic mai adevărat decât caracterul subiectiv al costului de oportunitate.
Observatorul acţiunii nu are capacitatea de a identifica nici cea mai bună alternativă disponibilă, nici însemnătatea (mărimea) acesteia pentru persoana care alege. De aceea, definirea costului economic în termenii alternativei (celei mai bune) sacrificate este compatibilă numai cu abordarea economică subiectivistă.
În acest context, trebuie subliniat faptul că teoria costului (de oportunitate), prin concepţia subiectivistă atribuită natural costului acţiunilor umane, poartă amprenta Şcolii Austriece de Economie. De altfel, „austriecii" sunt cei care au marcat, între 1930 şi 1950, tradiţia de la London School of Economics, atunci când şi acolo unde Lionel Robins a definit „natura" economiei pentru aproape toate manualele ce i-au urmat...
Într-una din cele mai notorii şi citate cărţi dedicate acestei problematici, Cost and Choice, laureatul Nobel James Buchanan demonstrează - mult mai explicit - necesitatea de a interpreta costul drept derivaţie naturală din actul alegerii[3]. De altfel, Buchanan remarcă datoria intelectuală pe care economiştii de astăzi trebuie să o aibă la Philip Wicksteed, unul dintre primii economişti care au corelat „costul de oportunitate" direct de actul alegerii[4].
De ce „raritatea resurselor" nu defineşte costul de oportunitate
Voi lua un exemplu simplu menit să elucideze lipsa de prevedere a economiştilor mainstream asupra naturii existenţiale a „costului de oportunitate".
De pildă, să vedem mai întâi cum stau lucrurile în privinţa costului de oportunitate pe... Lună. Nuu, nu mă refer la intervalul temporal în care oamenii sunt obişnuiţi să primească salariul, ci la satelitul Terrei, pe care Neil Amstrong a păşit în 1969. Resursele selenare sunt, bineînţeles, limitate: spaţiul fizic existent, cantitatea de rocă şi de minereuri... praful lunar etc., toate acestea sunt limitate. Aceasta nu înseamnă că raritatea resurselor selenare ar explica manifestarea vreunui cost de oportunitate... pe Lună. Cu o singură excepţie, anume atunci când pe Lună amerizează vreo echipă de astronauţi şi, astfel, se pune problema alegerilor... unde să aibă loc aselenizarea, cât să dureze cercetarea unei anumite zone, câte mostre de praf selenar să aducă pe Terra etc etc. Altfel, în calitatea sa de stea amorfă, limitată în ansamblul său, Luna nu poate ridica nicio problemă referitoare la costul de oportunitate. În absenţa vieţii (umane), nu se poate pune problema costului de oportunitate.
Aşadar, conceptul general de „cost" este unul inerent acţiunii umane, fiecarei alegeri pe care oamenii o fac. Înainte ca Robinson Crusoe să naufragieze pe insulă, nu putem pretinde că acolo, pe insula aceea pustie, s-ar fi manifestat niscaiva „costuri". În sine, raritatea resurselor existente pe insula nu are de-a face cu existenţa costurilor.
De ce „abundenţa resurselor" nu înseamnă „cost de oportunitate zero"
Haideţi să recurgem acum la un simplu exerciţiu de imaginaţie, ce teleportează virtual existenţa umană din contextul rarităţii în Grădina Edenului, acolo unde oamenii s-ar putea bucura de orice bun îşi doresc şi în orice cantitate.
Cum am putea, oare, să zugrăvim răspunsul la întrebarea „Dar dacă resursele ar fi nelimitate?" altfel decât prin ipotezele nirvanei economice.
Prin ce se deosebeşte Mitică, în aritmetica alegerilor sale din Gradina Edenului, de Maria, ale cărei acţiuni sunt circumscrise „rarităţii resurselor". În esenţă, din perspectiva analizei „oportunităţilor", prin NIMIC. Atât Maria cât şi Mitică îşi structurează acţiunile în mod conştient, intenţionat, în funcţie de scopurile propuse şi de mijloacele pe care sunt capabili să le controleze. Atât Maria cât şi Mitică acţionează în funcţie de propriile lor „scări de valori" sau „ierarhii de preferinţe". Cum aşa?
Păi, de pildă, între Maria şi Mitică, singura diferenţă relevantă se poartă pe latura cantitativă a nevoilor satisfăcute. În ceea ce priveşte „aritmetica alegerii", nu avem certitudinea că, în absenţa rarităţii, alegerile lui Mitică sunt mai lesne de operat decât cele ale Mariei, care întâmpină exigenţele limitării resurselor. Ambii trebuie să-şi dezvăluie preferinţele (contextuale) prin acţiune, ceea ce înseamnă, în mod necesar, sacrificarea unor alternative ale acţiunii.
Să schiţăm, totuşi, o zi din viaţa (infinită) a lui Mitică, în Grădina Edenului. Reamintesc că, pentru Mitică, nu există constrângeri materiale ori temporale, în sensul că acesta îşi poate permite orice, în orice cantitate şi pe o perioadă oricât de lungă de timp. Mitică poate avea case, automobile, haine, terenuri de tenis, pomi fructiferi, alimente, apă etc. în orice cantitate îşi doreşte. E ca şi cum, în Grădina Edenului, fiecare persoană ar deţine o „lampa a lui Aladin" cu puteri infinite. Bineînţeles, în acest context, viaţa însăşi - ca resursă de timp - este şi ea infinită.
Aşadar, „o zi din viaţa lui Mitică în Grădina Edenului": să zicem că Mitică se trezeşte la soneria ceasului[5], unul din infinitele sale ceasuri, în unul din nenumăratele sale dormitoare, în una din nenumăratele sale reşedinţe. El trebuie să decidă, să aleagă adică, ce va face în următoarele ore. Să spunem că, pentru dimineaţa respectivă, Mitică alege între următoarele acţiuni: 1) să se relaxeze pe terasă (una din nenumăratele sale terase), cu prietenii, la o cafea; 2) să joace tenis; 3) să citească o carte despre logica costului de oportunitate... Bineînţeles, Mitică poate să transfere oricare din aceste activităţi oricât de departe în viitor. Poate amâna întâlnirea cu prietenii peste circa 150 de ani, poate planifica jocul de tenis sau lectura economică oricând altcândva, peste alte câteva sute de ani.
Problema este ceea ce va face Mitică acum... de aceea, el trebuie să facă o alegere (iată, chiar şi în absenţa rarităţii resurselor), în ultimă instanţa chiar alegerea de a nu face nimic în dimineaţa respectivă. Indiferent de natura concretă a alegerii lui Mitică, se pune problema - inevitabilă - a costului de oportunitate. În mod inevitabil, Mitică îşi asumă - pentru contextul şi momentul respectiv - un sacrificiu, o renunţare. De pildă, să presupunem că scara de valori a preferinţelor lui Mitică valabile în dimineaţa respectivă este:
1. cafeaua cu prietenii
2. jocul de tenis
3. lectura
În aceste condiţii, Mitică îşi vă petrece dimineaţa savurând aromele cafelei, ceea ce înseamnă că va sacrifica satisfacţia şi plăcerea - ori neplăcerea, pe care le-ar fi obţinut, în dimineaţa respectivă, dacă ar fi jucat tenis.
Prin însăşi definiţia sa, o persoană nu poate fi omniprezentă, în sensul de a fi „în tot şi-n toate". Astfel, chiar în condiţiile resurselor - materiale, spaţiale şi temporale - nelimitate, Mitică nu poate simultan să întreprindă toate activităţile care intră în sfera imaginaţiei sale. El nu poate, în acelaşi timp, să fie şi pe terasă, la cafea, şi pe terenul de tenis, şi in bibliotecă ori în dormitor, continuând somnul acelei dimineţi.
Numai dimensiunea fizică a persoanei reprezintă, în Grădina Edenului, un „bun" rar, dacă mai trebuie oare accentuată raritatea corpului uman. Omul este „rar" prin însăşi natura sa... Însă nu la acest „dat" al fiinţei umane se referă manualele de economie prin sintagma de „raritate". În vocabularul economiştilor, „raritatea resurselor" se defineşte prin limitarea mijloacelor - materiale, spaţiale, temporale -, deci non-umane, pe care oamenii le pot utiliza pentru satisfacerea nevoilor.
În consecinţă, ipoteza de „absenţă a rarităţii resurselor" nu are în vedere distrugerea ideii de „om", prin postularea caracterului nelimitat al fiinţei umane. Ideea de „om" nu poate fi înţeleasă făcând apel la capacitatea infinită de multiplicare corporală a lui Mr. Smith din universul cinematografic al Matrix. Or, dacă Mitică ar fi înzestrat cu resortul multiplicării, să-şi trimită un corp la tenis, un corp cu prietenii la cafea, un corp în bibliotecă, un altul, eventual, să doarmă, atunci cum am mai putea răspunde la întrebarea „Ce face acum Mitică?". De fapt, un Mitică omniprezent, capabil să întreprindă simultan o infinitate de activităţi, este o ipoteză ce distruge ideea de „om" şi, odată cu aceasta, şi logica acţiunii umane şi a costului de oportunitate. Rămâne cazul unei fiinţe non-umane, sau mai degrabă al unei non-fiinţe, aşa cum era, de altfel, şi cazul domnului Smith, reloaded la infinit în crepusculul Matrix.
Nu „raritatea resurselor" face imposibilă desfăşurarea simultană a tuturor acţiunilor pe care cineva le poate imagina şi dori, ci însăşi „natura umană". Până la urmă, pentru a continua periplul exemplelor, chiar dacă vorbim despre cineva cu bogate însuşiri „cinematografice", gen Jumper - din filmul cu acelaşi nume, care se teleportează instantaneu de pe un meridian al globului pământesc pe altul, teza „costului de oportunitate" rămâne la fel de bine în picioare. Nici Jumperii nu puteau fi pretutindeni, în acelaşi timp. Dacă luau prânzul în miezul deşertului, pe creştetul Sfinx-ului, nu se puteau bucura simultan de priveliştea ploioasă a Londrei văzută din vârful Big Ben-ului şi nici nu se puteau, în acelaşi timp, să deschidă război cu Paladinii în penumbrele Colosseumului. Ca Jumper, îţi alegi traiectoria în spaţiu în acelaşi fel în care toţi ceilalţi oameni aleg să se deplaseze dintr-un loc în altul. Adică în conformitate cu ierarhia preferinţelor tale.
În concluzie, indiferent dacă resursele la care se referă economiştii sunt sau nu limitate, viaţa omului presupune acţiune, alegere, deci şi renunţări. Întrebarea „ce-ar fi dacă resursele ar fi nelimitate?" nu schimbă cu nimic natura umană ori relaţia mijloace - scopuri ce întreţine viaţa însăşi. Logica economică a costului de oportunitate rămâne să domnească „şi dacă resursele n-ar fi limitate", de unde ar rezulta că, pentru a încheia într-o notă de zâmbet - optimist, economiştii cinstiţi nu trebuie să-şi facă griji: este nevoie de „puţină" economie până şi în Grădina Edenului.
[1] Vezi strălucita expunere a lui Jörg Guido Hülsmann, "Facts and Counterfactuals in Economic Law", în Journal of Libertarian Studies, Volume 17, no. 1 (Winter 2003), pp. 57-102
[2] Aşa cum voi arăta în continuare, „costul de oportunitate" nu derivă din circumstanţele unui anumit univers fizic, ci din însăşi existenţa umană care înseamnă, prin definiţie, „acţiune".
[3] Vezi Cost and Choice: An Inquiry in Economic Theory, Markham Publishing Company, Chicago, 1969.
[4] Raţionamentele lui Wicksteed au fost rafinate de Mises, Hayek şi alţi economişti austrieci, precum şi de anumiţi membri ai LSE.
[5] Trebuie înţeles că, în Eden, „viaţa veşnică" nu scoate în afara decorului „timpul", în calitate de categorie praxeologică fundamentală a Existenţei. Ipoteza de „absenţă a rarităţii resurselor" nu exclude ideea de „prezent" şi „viitor", ideea de „mai devreme" şi „mai târziu". Altfel, logica acţiunii umane dispare cu desăvârşire, odată cu premisa Existenţei; ceea ce rămâne este Neantul, deci greu de spus că rămâne „ceva".