Înclinaţia patologică spre exporturi poate fi depăşită numai de teama patologică de importuri ce afectează toate naţiunile. În mod logic, în realitate, nimic nu ar putea fi mai neconvingător. Pe termen lung, importurile şi exporturile trebuie să ajungă la un volum egal (considerându-le pe ambele în sens larg, adică incluzând tranzacţiile „invizibile”, cum ar fi cheltuielile de turism, comisioanele pentru transportul maritim şi alte elemente, cuprinse în „balanţa de plăţi”). Prin exporturi se plătesc importurile şi invers. Cu cât realizăm mai multe exporturi, cu atât trebuie să facem mai multe importuri dacă intenţionăm să fim recompensaţi. Cu cât importurile vor fi mai mici, cu atât mai puţine exporturi putem face. Fără importuri nu putem avea exporturi, fiindcă străinii nu vor avea resurse pentru cumpărarea bunurilor noastre. Atunci când decidem să ne reducem importurile, nu facem de fapt altceva decât să decidem şi reducerea exporturilor. Când hotărâm sporirea exporturilor, de fapt hotărâm şi sporirea importurilor.

Motivul este elementar. Un exportator american îşi vinde produsele unui importator britanic şi este plătit în lire sterline. Dar nu poate folosi lire englezeşti pentru a plăti salariile muncitorilor săi, pentru a cumpăra haine soţiei sale sau bilete de teatru. Pentru toate acestea are nevoie de dolari americani. Prin urmare, lirele englezeşti pe care le are nu îi sunt de niciun folos. Chiar el le vinde (prin intermediul băncii sale sau al unui alt intermediar) unui oarecare importator american care vrea să se folosească de ele pentru a cumpăra produse englezeşti. Orice ar face, tranzacţia nu poate fi încheiată până în momentul în care exporturile americane nu sunt plătite prin importuri egale ca valoare.

Aceeaşi situaţie s-ar crea şi dacă tranzacţia ar fi fost făcută în dolari americani în loc de lire englezeşti. Importatorul englez nu ar putea plăti exportatorul american în dolari dacă un alt exportator englez nu ar fi obţinut mai înainte un credit în dolari ca urmare a unei vânzări anterioare către noi. Pe scurt, comerţul exterior reprezintă o tranzacţie de tip clearing în cadrul căreia, în America, datoriile în dolari ale străinilor sunt stinse pe baza creditelor lor în dolari. În Anglia, datoriile în lire sterline ale străinilor sunt stinse prin credite în lire sterline.

Nu are sens să intrăm în detalii în acest domeniu. Ele se pot găsi în orice carte serioasă despre comerţul exterior. Dar ar trebui subliniat faptul că nu este nimic complicat în legătură cu acesta (în pofida misterului în care deseori este învăluit) şi că nu diferă în fond de ceea ce se întâmplă în comerţul interior. Fiecare dintre noi, de asemenea, trebuie să vândă ceva, chiar dacă pentru cei mai mulţi aceasta înseamnă propriile servicii mai degrabă decât bunuri, pentru a obţine puterea de cumpărare necesară pentru a face achiziţii. Comerţul interior se desfăşoară, de asemenea, în principiu, prin lichidarea cecurilor şi a altor creanţe reciproce prin intermediul instituţiilor de clearing.

Este adevărat că, în condiţiile etalonului aur, diferenţele dintre soldul importurilor şi exporturilor se compensau prin livrări de aur. Dar ar fi putut să fie la fel de bine compensate prin livrări de bumbac, oţel, whisky, parfum sau orice altă marfă. Deosebirea principală constă în faptul că atunci când există un etalon aur, cererea de aur este aproape nelimitată (acesta fiind considerat şi acceptat ca “monedă” internaţională de rezervă, mai degrabă decât o marfă oarecare) pentru că naţiunile nu ridică obstacole artificiale în calea aurului pe care îl primesc, aşa cum se întâmplă cu aproape orice alt produs. (Pe de altă parte, în ultimii ani ele au început să ridice tot mai multe obstacole la exportul aurului decât la exportul oricărui produs; dar aceasta este cu totul altceva.)

Aceiaşi oameni care pot gândi limpede şi rezonabil când este vorba despre comerţul interior, pot gândi incredibil de subiectiv şi de încurcat când vine vorba despre comerţul exterior. În ultimul caz, pot susţine foarte serios sau pot fi de acord cu principii pe care le-ar considera dăunătoare în tranzacţiile interne. Un exemplu tipic este convingerea că guvernul trebuie să acorde împrumuturi uriaşe ţărilor străine de dragul sporirii exporturilor noastre, fără a ţine cont de existenţa sau nu a posibilităţii de rambursare a acestor împrumuturi.

Bineînţeles, cetăţenilor americani trebuie să li se permită să ofere cu împrumut resurse proprii peste hotare, pe riscul lor. Guvernul nu trebuie să ridice bariere arbitrare în calea acordării de împrumuturi private ţărilor cu care suntem în relaţii bune. Ca persoane particulare, ar trebui să fim dornici să oferim, în mod generos şi numai din omenie, celor aflaţi în restrişte sau în pericol de înfometare. Dar ar trebui să ştim limpede, de fiecare dată, ceea ce facem. Nu este bine să arătăm caritate faţă de alte popoare, lăsând impresia că cineva face o tranzacţie comercială dificilă numai pentru a-şi satisface propriile interese egoiste. Aceasta ar duce, mai târziu, doar la neînţelegeri şi încordarea relaţiilor.

Totuşi, printre argumentele aduse în favoarea acordării de împrumuturi externe uriaşe, cu siguranţă se regăseşte o eroare tipică. Ea este următoarea: chiar dacă jumătate din împrumuturile acordate altor ţări (sau chiar întreaga lor sumă) devin prea mari şi nu sunt rambursate, naţiunea noastră tot va fi într-o situaţie mai bună ca urmare a acordării lor, întrucât ele vor impulsiona puternic exporturile proprii.

Ar trebui să fie evident faptul că dacă împrumuturile pe care le acordăm altor ţări pentru a le da posibilitatea de a ne cumpăra produsele nu sunt rambursate, atunci înseamnă că renunţăm la acele produse pentru nimic. O naţiune nu se poate îmbogăţi oferind bunuri pe gratis. Ea poate doar sărăci.

Nimeni nu pune la îndoială această propoziţie atunci când ea se referă la cazuri particulare. Dacă o companie de automobile dă unui om un împrumut de 5.000 $ pentru a-şi cumpăra un automobil iar împrumutul nu este restituit, compania nu se găseşte într-o situaţie de invidiat în urma „vânzării” maşinii. Pur şi simplu a pierdut banii reprezentând costul fabricării maşinii. Dacă maşina are un cost de fabricaţie de 4.000 $ şi numai jumătate din împrumut este rambursată, înseamnă că acea companie a pierdut 4.000 $ minus 2.500 $, adică o sumă netă de 1.500 $. Nu a recuperat din vânzări ceea ce a pierdut prin împrumuturi prost plasate. Dacă acest principiu este atât de uşor de înţeles când îl aplicăm în cazul unei companii private, de ce totuşi oameni aparent inteligenţi se îndoiesc de el atunci când îl aplică în cazul unei naţiuni? Motivul constă în faptul că tranzacţia trebuie să fie urmărită pe parcursul câtorva etape în plus. Un grup poate într-adevăr să câştige – în timp ce noi, ceilalţi, rămânem cu pierderile.

Este adevărat, de exemplu, că persoanele implicate exclusiv sau în principal în afaceri de export pot câştiga, pe ansamblu, ca urmare a împrumuturilor prost plasate în străinătate. Pierderea naţională ce urmează acestei politici este sigură, dar poate fi repartizată în modalităţi greu de urmărit. Finanţatorii privaţi şi-ar asuma direct pierderile. În cele din urmă, pierderile din împrumuturile de stat sunt plătite prin impozite sporite percepute de la toţi membrii societăţii. Dar există şi multe piedici indirecte determinate de efectul acestor pierderi directe asupra economiei.

Pe termen lung, afacerile şi gradul de ocupare a forţei de muncă din America vor fi afectate, nu sprijinite, prin împrumuturile externe nerambursabile. Pentru fiecare dolar în plus pe care cumpărătorii străini l-au avut pentru a cumpăra produse americane, cumpărătorii interni vor rămâne în cele din urmă cu un dolar în minus. Afacerile ce depind de comerţul interior vor fi afectate pe termen lung, în aceeaşi proporţie în care vor fi sprijinite afacerile legate de exporturi. Chiar şi cele mai multe firme ale căror afaceri sunt legate de export vor fi afectate, în ansamblu. De exemplu, în 1975, companiile americane de automobile şi-au vândut aproape 15% din producţie pe piaţa externă. Nu ar fi obţinut niciun profit dacă ar fi vândut 20% din producţie peste graniţă ca urmare a unor împrumuturi prost plasate în străinătate, pierzând astfel, să zicem, 10% din vânzările lor în America (în condiţiile impozitelor suplimentare percepute de la cumpărătorii americani pentru compensarea împrumuturilor externe nerambursate).

Nimic din toate acestea nu înseamnă, repet, că nu este bine ca investitorii privaţi să acorde împrumuturi externe, ci doar că nu ne putem îmbogăţi plasând prost împrumuturi.

Din aceleaşi motive pentru care este stupid să oferim false stimulente exportatorilor oferind împrumuturi îndoielnice sau chiar donaţii ţărilor străine, este stupid să facem acelaşi lucru prin subvenţii la export. O subvenţie la export este un mod evident de a da străinilor ceva în schimbul a nimic, vânzându-le bunuri la un preţ mai mic decât costul fabricării lor. Este un alt mod de a încerca să te îmbogăţeşti dând bunuri pe gratis.

Confruntat cu toate aceste aspecte, guvernul Statelor Unite s-a angajat de ani de zile într-un program de „asistenţă economică externă” care a constat, în cea mai mare parte, în donaţii directe acordate altor guverne, în valoare de miliarde de dolari. Ne interesează aici doar un aspect al acestui program – convingerea naivă a multora dintre susţinătorii lui că este o metodă inteligentă sau chiar necesară de „sporire a exporturilor ţării noastre” şi, prin urmare, de menţinere a prosperităţii şi a gradului ridicat de ocupare a forţei de muncă. Este încă o formă a părerii eronate că o naţiune se poate îmbogăţi dând produse pe degeaba. Ceea ce ascund mulţi susţinători ai programului este faptul că ceea ce este dat în mod direct nu sunt produsele exportate în sine, ci banii cu care ele să fie cumpărate. În consecinţă, este posibil ca anumiţi exportatori să obţină pe ansamblu profituri de pe urma pierderii la nivel de naţiune, dacă profitul lor individual din exporturi depăşeşte cota de impozit ce trebuie plătită pentru acest program.

Este vorba doar de un alt exemplu de eroare constând în luarea în considerare a efectelor imediate ale unei politici asupra unui anumit grup şi în lipsa de perseverenţă şi de inteligenţă în urmărirea efectelor politicii respective pe termen lung şi asupra tuturor.

Dacă depistăm aceste din urmă efecte, ajungem şi la o concluzie suplimentară – complet opusă doctrinei ce a dominat timp de secole gândirea celor mai mulţi funcţionari guvernamentali. Adică, aşa cum a subliniat limpede John Stuart Mill, la faptul că beneficiul real al comerţului exterior, pentru orice ţară, constă nu în exporturi, ci în importuri. Consumatorii din ţara respectivă au posibilitatea să obţină mărfuri din străinătate la un preţ mai mic decât ar fi putut găsi în ţară, sau mărfuri pe care nu le-ar fi putut obţine deloc de la producătorii interni. Exemplele tipice în Statele Unite sunt cafeaua şi ceaiul. În general, adevăratul motiv pentru care o ţară are nevoie de exporturi este plata importurilor.